Vicontele de Bragelonne

— Mă voi duce! Mulţumesc!

— Îţi doresc noroc!

— Mulţumesc.

— Iată o poveste năstruşnică – murmură d'Artagnan, care, după ce se despărţi de Baisemeaux, urcă încet treptele scării. Ce dracu să l fi împins oare pe Aramis să l bage pe Baisemeaux într o asemenea încurcătură? Lasă... o să aflăm noi asta într o bună zi!

XXVI

JOCUL REGELUI
Fouquet se afla, după cum spusese d'Artagnan, la masa de joc a regelui.

Se părea că plecarea lui Buckingham aruncase balsam în toate inimile chinuite în ajun. DOMNUL, strălucind de voie bună, îi făcea mii de semne călduroase mamei sale. Con­tele de Guiche nu se mai putea despărţi de Buckingham şi, în timp ce juca, se întreţinea cu el asupra diverselor pro­bleme ale călătoriei. Buckingham, cu un aer visător şi plin de bunăvoinţă, ca orice om de inimă care a luat o hotărâre, îl asculta pe conte şi i arunca din când în când DOAMNEI o privire încărcată de regrete şi de dragoste fierbinte. Prin­ţesa, în sânul fericirii sale, îşi împărţea gândurile între rege, care juca alături de ea, DOMNUL, care făcea uşoare glume pe seama celor ce câştigau mult, şi de Guiche, care trăda o voioşie ce întrecea măsura. Cât despre Buckingham, el aproape că n o mai preocupa; pentru dânsa, acest trecător pe aici, acest izgonit era o amintire, nu mai era un om.

Aşa sunt făcute inimile uşuratice: legate prea mult de prezent, ele o rup din rădăcini cu tot ceea ce le ar putea stingheri măruntele socoteli privind o mulţumire egoistă. DOAMNA s ar fi obişnuit cu zâmbetul, atenţia, suspinele unui Buckingham aflat de faţă; dar, din depărtare, zâmbete, suspine, îngenuncheri, ce rost mai aveau? Vântul strâmtorii, ce mâna corăbiile grele, încotro va împinge oare aceste sus­pine? Cine putea să ştie?

Ducele îşi dădea seama de această schimbare şi îşi simţea inima rănită de moarte. Fire delicată, mândră şi predispusă la simţăminte adânci, el blestema ziua în care pasiunea îi cotropise sufletul. Privirile pe care i le trimitea DOAMNEI se răciră încetul cu încetul la suflul de gheaţă al gândurilor sale. Nu putea încă dispreţui, dar avea destulă tărie pentru a impune tăcere strigătelor năvalnice din inima sa.

Pe măsură ce DOAMNA ghicea transformările din su­fletul lui, se străduia să şi sporească şi mai mult strălucirea, pentru a l tulbura şi mai tare. Intenţiile ei, sfioase şi nehotărâte la început, se afirmară mai apoi cu toată puterea: tre­buia să fie remarcată cu orice preţ şi mai presus de oricine, mai presus chiar de regele însuşi. Şi era remarcată. Reginele, în ciuda demnităţii lor, regele, în ciuda respectelor impuse de etichetă, fura eclipsaţi. Reginele, mândre şi înţepate, luară la început în glumă şi trecură cu vederea acest lucru. Doamna Henriette, regina mamă, fu uimită ea însăşi de strălucirea pe care o recăpăta neamul ei, graţie vioiciunii nepoatei lui Henric al IV lea. Regele, gelos atât ca tânăr, gelos atât ca rege pe tot ceea ce se ridica mai presus de el în jurul său, nu se putu împiedica de a depune armele în faţa acestei zburdăl­nicii franceze căreia însuşirile împrumutate vieţii engleze îi dădeau şi o mai mare putere de atracţie. Se lăsă prins ca un copil de această cuceritoare frumuseţe ce punea spiritul în mişcare. Ochii DOAMNEI aruncau fulgere în toate părţile. Voioşia se desprindea de pe buzele sale de purpură ca înţe­lepciunea de pe buzele bătrânului grec Nestor.

În jurul reginelor şi regelui, toată curtea, vrăjită de farmecul Prinţesei, observă pentru prima dată că se putea şi râde în faţa celui mai mare rege de pe pământ, în chip de oameni vrednici de a fi socotiţi cei mai politicoşi şi mai spi­rituali oameni din lume.

DOAMNA, din seara aceea, se bucură de un succes în stare să zăpăcească pe orice muritor ce nu s ar fi născut în aceste sfere înalte care se numesc Un tron şi care sunt la adăpost de asemenea ameţeli, datorită înălţimii lor. Începând din acel moment, regele o privi pe DOAMNA ca pe un personaj de vază. Buckingham o privi ca pe o cochetă în stare să producă cele mai crude chinuri. De Guiche o privi ca pe o divinitate. Curtenii, ca pe un astru a cărui lumină trebuia să devină un focar pentru orice favoare, pentru orice treaptă a puterii. Totuşi, Ludovic al XlV lea, cu câţiva ani în urmă, nu catadicsise nici măcar să i dea mâna acestei urâ­ţenii, la un bal. Totuşi, Buckingham o adorase în genunchi pe această cochetă. Totuşi, de Guiche se uitase la această divinitate ca la o femeie. Totuşi, curtenii nu îndrăzniseră să aplaude apariţia acestui astru, de teamă să nu displacă regelui, căruia pe vremuri acest astru nu i era pe plac.

Iată acum ce se petrecu, în seara aceea de neuitat, în sala de joc a regelui. Regina cea tânără, deşi spaniolă şi ne­poată a Anei de Austria, îl iubea pe rege şi nu ştia să şi as­cundă simţămintele. Ana de Austria, iscoditoare ca orice femeie şi impunătoare ca orice regină, înţelese puterea DOAMNEI şi se înclină numaidecât în faţa ei. Ceea ce făcu pe regina cea tânără să se ridice de pe scaun şi să se retragă în apartamentul ei. Regele abia dacă luă în seamă această plecare, în pofida semnelor de prefăcută indispoziţie pe care le dădea. Bizuindu se pe regulile etichetei, pe care începuse s o introducă la curte ca element pentru orice fel de relaţie, Ludovic al XIV lea nu se tulbură câtuşi de puţin; el oferi braţul DOAMNEI, fără să se uite la DOMNUL, fratele lui, şi o conduse pe tânăra Prinţesă până la uşa apartamentului ei. Se observă că, în pragul uşii, maiestatea sa, liber de orice constrângere sau nemaiputându se stăpâni, lăsă să i iasă din piept un lung şi adânc suspin. Femeile, căci lor nu le scapă nimic, domnişoara de Montalais, în primul rând, nu pierdură prilejul de a şuşoti între ele:

— Regele a oftat.

— DOAMNA a oftat.

Şi aşa era. DOAMNA oftase uşor, dar cu un acompania­ment mult mai primejdios pentru liniştea regelui. Ea oftase închizându şi frumoşii ochi negri, apoi şi i redeschisese şi, aşa încărcaţi cum erau de o nespusă tristeţe, şi i ridicase asu­pra regelui, al cărui chip, în momentul acela, se împurpurase deodată. În urma acestei îmbujorări, a acestui schimb de oftări şi a tuturor acestor gesturi regale, se vede treaba că Montalais săvârşise o indiscreţie, şi că această indiscreţie o tulburase pesemne pe prietena ei, căci domnişoara de La Vallière, mai puţin pătrunzătoare, fără îndoială, păli când regele se înroşi, apoi, întrucât serviciul o chema să fie lângă DOAMNA, intră, tremurând, după Prinţesă, fără a se gândi să şi pună mănuşile, aşa cum o cerea ceremonialul. E ade­vărat că această provincială putea să ia drept scuză fâstâcirea pe care i o cauzase maiestatea regală. Într adevăr, domnişoara de La Vallière, preocupată să închidă uşa, îşi îndreptase, fără să vrea, ochii asupra regelui, care se retră­gea de a ndaratelea.

Regele se întoarse în sala de jocuri; voia să se întreţină cu diferite persoane, dar se putea vedea limpede că gândurile îi erau în altă parte. Încurcă mai multe jocuri, de pe urma cărora traseră folos diverşi seniori ce păstraseră acest obicei de pe vremea domnului de Mazarin, cel de tristă amintire, dar de bune socoteli. Astfel, Manicamp, oricât ar fi fost el de distrat, lucru asupra căruia cititorul nu mai poate avea îndoieli, Manicamp, omul cel mai cinstit de pe lume, trase pur şi simplu spre el douăzeci de mii de livre ce stăteau pe postav şi a căror proprietate se părea că nu şi o revendică nimeni. Astfel, domnul de Wardes, căruia îi vuia oarecum capul din pricina tuturor întâmplărilor din seara aceea, pierdu şaizeci de dubloni de aur, pe care i câştigă domnul de Buckingham şi pe care acesta, nefiind în stare, ca şi părintele sau, să şi mânjească mâinile cu o sumă de bani atât de neîn­semnată, îi lăsă lumânărarului, acel lumânărar având datoria să fie veşnic treaz.

Regele îşi recăpătă puţină atenţie abia în clipa când dom­nul Colbert, care pândea de câteva momente, se apropie şi, foarte respectuos, de bună seamă, dar totodată stăruitor, îşi strecură unul din sfaturile sale în urechea plină încă de vuiet a maiestăţii sale. La acest sfat, Ludovic îşi încordă atenţia şi, deodată, aruncându şi privirile înaintea lui, întrebă:

— Oare domnul Fouquet nu i aici?

— Ba da, sire, ba da – răspunse glasul intendentului superior, care stătea de vorbă cu Buckingham.

Şi se apropie. Regele făcu un pas spre el, cu un aer fer­mecător, degajat.

— Iartă mă, domnule ministru, dacă ţi tulbur convor­birea – zise Ludovic – dar te chem pretutindeni unde am nevoie de dumneata.

— Serviciile mele sunt totdeauna la dispoziţia regelui – răspunse Fouquet.

— Şi mai ales vistieria – rosti regele, silindu se să zâmbească.

— Vistieria mai înainte de orice – zise cu răceală Fouquet.

— Iată despre ce e vorba, domnule: vreau să dau o ser­bare la Fontainebleau. Casă deschisă pentru cincisprezece zile. Am nevoie de...

Regele se uită pieziş la Colbert. Fouquet aştepta netul­burat.

— De...? întrebă el.

— De patru milioane – rosti regele, răspunzând la zâm­betul crud al lui Colbert.

— Patru milioane? repetă Fouquet, făcând o plecăciune adâncă.

Şi unghiile, înfigându i se în carnea pieptului, pătrunseră până la sânge, fără ca seninătatea de pe faţa lui să fie o singură clipă tulburată.

— Da, domnule – zise regele.

— Când, sire?

— Dar... când vei putea... Adică... nu, cât mai curând cu putinţă.

— Îmi trebuie timp.

— Timp! strigă triumfător Colbert.

— Timp ca să pot număra scuzii – rosti intendentul superior cu un dispreţ suveran. Nu se poate mânui şi nu se poate socoti decât un milion pe zi, domnule.

— Atunci, patru zile – spuse Colbert.

— Oh! răspunse Fouquet adresându se regelui. Slujbaşii mei se întrec cu firea când e vorba de un serviciu pentru maiestatea sa. Suma va fi pregătită în trei zile.

Fu rândul lui Colbert să pălească. Regele îl privi cu ne­dumerire.

Fouquet se retrase fără îngâmfare, fără slăbiciune, zâmbind numeroşilor prieteni în privirile cărora numai el singur vedea o adevărată prietenie, un legământ ce mergea până la compătimire. Dar ministrul nu trebuia judecat după zâmbetul lui; Fouquet avea, în realitate, moartea în suflet. Câteva pi­cături de sânge pătau, sub haină, ţesătura fină ce i acoperea pieptul. Haina ascundea sângele; zâmbetul îi ascundea furia. După felul cum se urcă în trăsură, oamenii săi ghiciră că stăpânul nu era în apele lui. Din această bănuială rezultă că ordinele fură îndeplinite cu acea precizie ce se observă în manevrele de pe un vas de război comandat pe furtună de un căpitan cătrănit. Trăsura nu alerga, zbura. Fouquet abia avu timp să şi adune gândurile până acasă. De îndată ce ajunse, urcă la Aramis. Episcopul nu se culcase încă.

În ce l priveşte pe Porthos, el se ospătase din belşug cu o pulpă de berbec la frigare, cu doi fazani fripţi şi cu un munte de raci; apoi pusese să i se ungă trupul cu uleiuri par­fumate, aşa cum făceau luptătorii din antichitate; pe urmă, după ungere, se înfăşurase în flanele şi ceruse să fie dus într un pat uşor încălzit şi stropit.

Aramis, precum am spus, nu se culcase încă. Îmbrăcat într un halat de catifea, scria, scrisori după scrisori, cu scrisul lui mic şi înghesuit, care, într o pagină, putea să cuprindă un sfert de volum.

Uşa se deschise cu zgomot; intendentul superior apăru în prag, palid, tulburat, răvăşit. Aramis ridică faţa.

— Buna seara, scumpă gazdă – zise el.

Şi privirea lui cercetătoare observă toată această supărare, toată această nelinişte.

— A fost frumos jocul la rege? întrebă Aramis, ca să lege o convorbire.

Fouquet se aşeză şi, cu un gest, îi arătă uşa lacheului care l însoţise. Apoi, după ce lacheul ieşi, răspunse:

— Foarte frumos!

Şi Aramis, care l urmărea cu privirea, îl văzu cum se în­tinde pe perini, cu o mare nestăpânire.

— Ai pierdut, ca de obicei? întrebă Aramis, cu pana în mână.

— Mai mult ca oricând – răspunse Fouquet.

— Dar e ştiut că dumneata nu te topeşti cu firea când pierzi.

— Uneori.

— Hm! Domnul Fouquet jucător prost?

— Sunt jocuri şi jocuri, domnule d'Herblay.

— Cât ai pierdut, monseniore? întrebă Aramis cu oare­care nelinişte.

Fouquet se reculese o clipă, spre a şi alege tonul, apoi, fără nici un tel de tulburare, răspunse:

— Seara asta mă costă patru milioane.

Şi un râs amar însoţi ultimele vibraţii ale acestor cuvinte. Aramis nu se aştepta la o cifră atât de mare; el lăsă pana să i cadă din mână.

— Patru milioane! repetă el. Ai pus la joc patru mi­lioane? Cu neputinţă!

— Domnul Colbert îmi ţinea cărţile – răspunse inten­dentul superior cu acelaşi râs sinistru.

— Ah, acum înţeleg, monseniore. Aşadar, o nouă cerere de fonduri?

— Da, prietene.

— Din partea regelui?

— Din gura lui însuşi. E cu neputinţă ca un om să fie doborât cu un zâmbet mai drăgălaş ca al lui!

— Drace!

— Se zici de asta?

— La naiba! Zic că vor să te ruineze, e limpede.

— Asta e părerea dumitale?

— Asta. De altminteri n ar trebui să te mire, fiindcă este tocmai ceea ce noi prevăzusem mai de mult.

— Fie; dar nu mă aşteptam la patru milioane.

— E adevărat că suma e mare; dar, la urma urmei, patru milioane nu înseamnă moartea unui om, e cazul să o spunem, mai ales când acest om se numeşte domnul Fouquet.

— Dacă mi ai cunoaşte fundul lăzii, dragul meu d'Herblay, ai fi mai puţin liniştit.

— Şi i ai făgăduit?

— Dar ce ai fi vrut să fac?

— În ziua când eu voi refuza, Colbert se va oferi să dea. De unde? Nu ştiu! Dar va găsi bani, şi eu aş fi pierdut!

— Nu mai încape îndoială. Şi peste câte zile ai făgăduit aceste patru milioane?

— În trei zile. Regele părea foarte grăbit.

— În trei zile!

— Oh, prietene – rosti Fouquet – şi când te gândeşti că adineauri, când treceam pe stradă, oamenii strigau; "Iată l pe bogatul domn Fouquet, în trăsură!" Într adevăr, dragă d'Herblay, să ţi pierzi minţile, nu aha!

— Oh, nu, monseniore, până aici! Treaba asta nu merită atâta supărare – zise pe un ton dispreţuitor Aramis, îm­prăştiind cenuşă peste scrisoarea pe care abia o terminase.

— Atunci, un leac, un leac pentru această boală fără leac!

— Nu e decât unul singur: plăteşte.

— Dar nu ştiu dacă voi mai avea această sumă. Vistieria trebuie să fie golită; s a plătit pentru Belle lsle; s a plătit întreţinerea; banii, de când cu ivirea mijlocitorilor, sunt rari. Admiţând totuşi că voi plăti de astă dată, ce voi face rândul viitor? Căci, te rog să mă crezi, n am ajuns la capăt! Când regii prind gustul banilor, sunt ca tigrii nărăviţi la carne de om: înghit mereu! Într o bună zi mă voi vedea silit să spun: "Cu neputinţă, sire!" Ei bine, în ziua aceea voi fi pierdut!

Aramis dădu uşor din umeri.

— Un om cu poziţia domniei tale, monseniore – zise el – nu poate fi pierdut decât atunci când vrea să fie.

— Un om, în orice poziţie ar fi el, nu poate lupta îm­potriva unui rege.

— Hm! În tinereţea mea, eu m am luptat cu cardinalul de Richelieu, care era rege în Franţa, ba mai mult, cardinal!

— Am eu armate, trupe, comori? Nu mai am nici măcar Belle Isle.

— Eh, nevoia e mama născocirilor. Când vei crede că totul e pierdut...

— Ei bine?

— Se va descoperi ceva neaşteptat, care va salva totul.

— Şi cine va descoperi acest minunat ceva?

— Dumneata.

— Eu? Mă dau bătut în materie de descoperiri.

— Atunci, eu.

— Bun. Dacă i aşa, pune te pe treabă numaidecât.

— Ah, avem destul timp.

— Dumneata mă ucizi cu acest sânge rece, d'Herblay – zise intendentul superior ştergându şi cu batista fruntea plină de sudoare.

— Nu ţi mai aminteşti cele ce ţi am spus într o zi?

— Ce mi ai spus?

— Să nu te laşi prada îngrijorării, dacă mai ai o brumă de curaj. Mai ai?

— Aşa cred.

— Atunci nu te îngrijora.

— Prin urmare, ne am înţeles: în clipa supremă, îmi vei sări în ajutor, nu i aşa, d'Herblay?

— Nu va însemna decât să ţi dau înapoi ceea ce ţi da­torez, monseniore.

— E datoria oamenilor de finanţe să şi plece urechea la nevoile unor oameni ca dumneata, d'Herblay.

— Dacă bunăvoinţa e datoria oamenilor de finanţe, mi­lostenia e virtutea oamenilor bisericii. Dar, de data asta, ieşi singur din încurcătură, monseniore. N ai căzut încă atât de jos: în ultima clipă, vom vedea noi.

— Vom vedea peste puţin, crede mă.

— Fie. Deocamdată, îngăduie mi să ţi spun că, în ceea ce mă priveşte, îmi pare nespus de rău că stai aşa de prost cu banii.

— Pentru ce asta?

— Fiindcă voiam să ţi cer şi eu obolul.

— Pentru dumneata?

— Pentru mine sau pentru ai mei, pentru ai mei sau pentru ai noştri.

— Şi cât anume?

— Ah, linişteşte te; o sumă bunicică, e drept, dar nu prea mare.

— Spune, cât?

— Oh, cincizeci de mii de livre.

— Un fleac!

— Adevărat?

— Fără îndoială; cincizeci de mii de livre se găsesc oricând. Ah, de ce oare pungaşul acela care se numeşte domnul Colbert nu se mulţumeşte cu atât de puţin ca dum­neata! Nu mi aş mai face atâta sânge rău. Şi când îţi trebuie această sumă?

— Mâine dimineaţă.

— Bine, şi...?

— Ah, ai dreptate, în ce scop, vrei să întrebi?

— Nu, cavalere, nu; n am nevoie de lămuriri.

— Ba da; nu este mâine 1 iunie?

— Da, şi?

— Scadenţa unuia dintre obligaţiile noastre.

— Aşadar, avem obligaţii?

— Fără îndoială: mâine plătim ultima noastră treime.

— Care treime?

— Din cele o sută cincizeci de mii de livre ale lui Baisemeaux.

— Baisemeaux? Cine mai e şi ăsta?

— Guvernatorul Bastiliei.

— Ah, da, aşa i; m ai pus să plătesc o sută cincizeci de mii de franci pentru omul acesta.

— Şi nu e bine?

— Dar în ce scop?

— Pentru slujba lui, pe care a cumpărat o sau, mai bine zis, pe care noi am cumpărat o de la Tremblay şi Louvière.

— Nu prea mi mai amintesc limpede toate astea.

— Înţeleg, ai atâtea pe cap! Totuşi, nu cred că ai vreo afacere mai importantă decât aceasta.

— Atunci, spune mi, cu ce rost am cumpărat noi slujba aceea?

— Ca să i fim de folos.

— Aha!

— Mai întâi lui.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, nouă.

— Cum, nouă? Râzi de mine?

— Monseniore, sunt vremuri când un guvernator al Bastiliei poate să fie o cunoştinţă foarte plăcută.

— Am fericirea să nu te înţeleg, d'Herblay.

— Monseniore, avem poeţii noştri, inginerul nostru, arhi­tectul nostru, muzicanţii noştri, tipograful nostru, pictorii noştri; ne mai trebuia şi un guvernator al Bastiliei.

— Ah, crezi?

— Monseniore, să nu ne facem iluzii; suntem pe cale de a ajunge la Bastilia, scumpe domnule Fouquet – zise pre­latul, arătându şi de sub buzele palide dinţii lui frumoşi, care erau încă aceiaşi dinţi adoraţi cu treizeci de ani în urmă de Marie Michon.

— Şi crezi că pentru atâta lucru nu e prea mult o sută cincizeci de mii de livre, d'Herblay? Te încredinţez că, de obicei, îţi foloseşti cu mai multă chibzuinţă banii.

— Va veni o zi când vei recunoaşte că această credinţă e greşită.

— Dragul meu d'Herblay, în ziua când ai ajuns la Basstlia, nu te mai poţi bizui pe trecut.

— Ba da, dacă obligaţiile luate sunt îndeplinite la timp; şi apoi, crede mă, acest cumsecade Baisemeaux n are o inima de curtean. Sunt convins că mi va păstra multă recunoştinţă pentru aceşti bani; fără să mai punem la socoteală, cum îţi spun, monseniore, că actele le păstrez eu.

— La dracu, ce fel de afacere mai e şi asta? Cămătărie când e vorba de binefacere!

— Monseniore, monseniore, nu te amesteca în treaba asta! Dacă e cămătărie, asta mă priveşte pe mine singur; de pe urma ei vom trage însă folos amândoi, asta i tot.

— Vreo intrigă, d'Herblay?...

— Nu zic nu.

— Şi Baisemeaux complice?

— De ce nu? Sunt alţii şi mai răi. Aşadar, pot conta mâine pe cei cinci mii de pistoli?

— Îi vrei astă seară?

— Ar fi şi mai bine, căci am de gând să pornesc la drum cât mai devreme; bietul Baisemeaux, care nu ştie ce am devenit, trebuie că stă ca pe jar.

— Vei avea suma peste un ceas. Ah, d'Herblay, dobânda celor o sută cincizeci de mii de franci nu va compensa nici­odată cele patru milioane ale mele – zise Fouquet ridicându se.

— De ce nu, monseniore?

— Bună seara! Am treabă cu slujbaşii mei, înainte de a mă duce să mă culc.

— Noapte bună, monseniore!

— D'Herblay, îmi doreşti ceva ce mi va fi cu neputinţă să am.

— Voi căpăta cele cincizeci de mii de livre astă seară .

— Da.

— Ei bine, atunci culcă te fără nici o grijă; ţi o spun eu. Noapte bună, monseniore!

În ciuda acestei urări şi a tonului cu care fusese făcută, Fouquet ieşi dând neîncrezător din cap şi scoţând un oftat adânc.

XXVII

MICILE SOCOTELI ALE DOMNULUI

BAISEMEAUX DE MONTLEZUN

Şapte ceasuri băteau la Saint Paul, când Aramis, călare, în costum de burghez, adică îmbrăcat într o haină de postav colorat, având drept semn de deosebire un fel de cuţit de vânătoare la brâu, trecu pe lângă strada Petit Musc şi se opri în capul străzii Tournelles, la poarta castelului Bastiliei. Două gărzi făceau de strajă la poartă. Nu stătură mult pe gânduri ca să i deschidă lui Aramis, care intră călare pe cal, şi i arătară cu mâna o lungă alee mărginită de clădiri pe dreapta şi pe stânga. Această alee ducea până la podul mobil, adică până la adevărata intrare.

Podul mobil era lăsat; tocmai se începea serviciul la castel. Santinela de la corpul de gardă dinafară îl opri pe Aramis şi l întrebă pe un ton destul de repezit ce treabă îl aducea acolo. Aramis îi spuse cu politeţea lui obişnuită că treaba pentru care venise era dorinţa de a i vorbi domnului Baisemeaux de Montlezun. Primul paznic strigă la un al doilea paznic, aşezat într o cuşcă, dincolo de poartă. Acesta scoase capul printr o deschizătură şi l cercetă cu toată aten­ţia pe noul venit. Aramis repetă dorinţa ce l mânase încoace. Paznicul chemă numaidecât un subofiţer care se plimba prin­tr o curte destul de largă şi care, aflând despre ce este vorba, alergă să caute un ofiţer din statul major al guvernatorului. Acest din urmă ofiţer, după ce ascultă cererea lui Aramis, îl rugă să aştepte puţin, dădu să plece, dar se întoarse din drum, întrebându l care e numele său.

— Nu pot să ţi l spun, domnule – zise Aramis. Află numai că am să i comunic domnului guvernator chestiuni de o atât de mare însemnătate, încât pot să răspund de la început de un lucru, anume că domnul Baisemeaux va fi încântat să mă vadă. Ceva mai mult, dacă îi vei spune că e persoana pe care el o aşteaptă la 1 iunie, sunt convins că va alerga el însuşi să mă întâmpine.

Ofiţerului nu putea să i intre în cap că un om atât de sus pus ca domnul guvernator se va osteni să iasă înaintea unui alt om atât de puţin important cum părea să fie acest mic burghez de pe cal.

— Foarte bine, domnule, ai sosit la timp. Domnul gu­vernator se pregăteşte să iasă, iată i trăsura cu caii înhămaţi, în curtea Guvernământului; aşa că nu va fi nevoie să vină să te întâmpine, întrucât are să te vadă când va trece pe aici.

Aramis făcu din cap un semn de încuviinţare; nu voia să le arate celorlalţi că ar fi un personaj de seamă; aşteptă deci în tăcere şi cu răbdare, aplecat peste oblâncul şeii. Nu trecură nici zece minute, că văzu cum trăsura guvernatorului se urni din loc şi se apropie de poartă. Guvernatorul se ivi, se urcă în trăsură şi se pregăti să plece undeva. Dar ace­laşi ceremonial avu loc pentru stăpânul casei, ca pentru orice străin suspect: paznicul din cuşcă îi ieşi înainte în clipa când trăsura dădu să intre sub portic şi guvernatorul deschise uşiţa pentru a se supune el, cel dintâi, consemnului. În felul acesta, paznicul rămânea încredinţat că nimeni nu ieşea din Bastilia pe ascuns.

Trăsura pătrunse sub portic. Dar în timp ce se deschidea poarta cea mare de fier, ofiţerul se apropie de trăsura ce se oprise pentru a doua oară şi i spuse ceva guvernatorului. Acesta întinse numaidecât capul pe uşiţă şi l zări pe Aramis, călare, la capătul podului mobil. Scoase îndată un strigăt de bucurie şi coborî, sau mai degrabă sări din trăsură, venind, în mare grabă, să i strângă mâinile lui Aramis şi să i ceară mii de scuze. Puţin a lipsit să nu i sărute dosul palmelor.