Vicontele de Bragelonne

— Ei bine, cât despre covoarele mele?

— Ce să mai vorbim, ele nu există decât în închipuirea dumitale; eu nu văd decât păianjeni, şobolani, broaşte chiar.

— Broaşte? Ah, în celule, nu zic nu.

— Oricum, eu nu prea văd mobile, şi nici o zdreanţă de covor.

— Dar dacă aţi vedea cu ochii dumneavoastră, ce aţi zice? zise Baisemeaux întărâtat.

— Nu, oh, la dracu, nu!

— Chiar pentru a vă încredinţa de asemănarea aceea, pe care o tăgăduiţi ca şi covoarele?

— Vreun spectru, poate vreo umbră, vreun nenorocit care trage să moară.

— Nu, nu! Un voinic tot aşa de solid ca Podul Nou din Paris.

— Trist, posomorât?

— Câtuşi de puţin; plin de zburdălnicie.

— Haidade!

— Ăsta e cuvântul; l am spus, nu l mai retrag.

— E cu neputinţă!

— Veniţi cu mine!

— Unde?

— O să vedeţi!

— Unde vrei sa mă duci?

— Să dăm o raită prin Bastilia.

— Ce ai spus?

— O să vedeţi, o să vedeţi cu ochii dumneavoastră.

— Dar regulamentele?

— Oh, despre asta n aveţi nici o grijă. E ziua de ieşire a maiorului meu: locotenentul e de rond la bastioane; suntem stăpâni deplini.

— Nu, nu, dragă guvernatorule; numai când mă gândesc la huruitul zăvoarelor ce trebuiesc trase, şi m apucă groaza.

— Ei, ce atâta teamă?

— S ar putea să mă uiţi pe la al treilea sau al patrulea Bertaudière şi... brr!...

— Glumiţi?

— Nu, îţi vorbesc foarte serios.

— Daţi cu piciorul unui prilej neasemuit. Ştiţi că, pen­tru a obţine favoarea pe care eu v o fac gratuit, unii prinţi de sânge au plătit până la cincizeci de mii de livre?

— Ce spui? Să stârnească oare atâta curiozitate?

— Fructul oprit, monseniore! Fructul oprit! Dum­neavoastră, ca om al bisericii, ştiţi ce înseamnă asta.

— Nu. Eu, unul, dacă aş avea vreo curiozitate, ar fi pentrul bietul autor al distihului.

— Ei bine, haidem la acela; stă la al treilea Bertaudière, şi el.

— Pentru ce spui: şi el?

— Pentru ca eu, dacă aş avea o curiozitate, ar fi pentru camera aceea frumoasă, cu covoare, şi pentru cel ce lo­cuieşte în ea.

— Hm! Mobile am mai văzut; iar un chip fără în­semnătate nu prezintă interes.

— Un cincisprezece livre, monseniore, un cincisprezece livre e totdeauna demn de a fi văzut.

— Ei da, tocmai voiam să te întreb: de ce cincispre­zece livre pentru acesta şi numai trei livre pentru bietul Seldon?

— Ah, vedeţi, e un lucru minunat această deosebire, scumpul meu domn, şi iată unde se vede din plin bunăta­tea regelui...

— A regelui? A regelui zici?

— A cardinalului vreau să spun. "Nenorocitul ăsta – şi a spus domnul de Mazarin – nenorocitul ăsta e sorocit să rămână toată viaţa în temniţă."

— Pentru ce?

— Doamne! Mi se pare că fărădelegea lui e veşnică, şi tot aşa trebuie să i fie şi osânda.

— Veşnică?

— Fără îndoială. Dacă nu va avea norocul să se îmbol­năvească de vărsat, pricepeţi?... Dar asemenea noroc e rar, căci aerul la Bastilia nu e tocmai rău.

— Judecata dumitale e cum nu se poate mai năstruşnică, scumpe domnule de Baisemeaux.

— Nu i aşa?

— Vrei să spui, cu alte cuvinte, că nenorocitul acela va trebui să îndure fără întrerupere, până la capătul zilelor lui...

— Să îndure? N am spus asta, monseniore; un cinci­sprezece livre nu îndură nimic.

— Îndură temniţa, în orice caz.

— Fără îndoială, asta e o fatalitate; dar această sufe­rinţă îi e îndulcită întrucâtva. Ce mai, veţi recunoaşte că acest flăcău nu fusese adus pe lume ca să mănânce toate bunătăţile pe care le mănâncă aici. La naiba, priviţi: avem pe masa noastră un pateu de care nici nu ne am atins, aceşti raci din care abia am ciugulii, raci de Marna, mari ca nişte homari, uitaţi vă. Ei bine, toate astea vor porni spre al doilea Bertaudière, dimpreună cu o sticlă din acest vin pe care l găsiţi atât de straşnic. Şi acum, că le vedeţi, sper că nu vă mai îndoiţi.

— Nu, scumpul meu guvernator, nu; numai că dum­neata te gândeşti doar la acele fericite cincisprezece livre şi îl uiţi cu totul pe sărmanul Seldon, protejatul meu.

— Fie! în cinstea domniei voastre, va fi zi de sărbă­toare pentru el: va primi pişcoturi şi prăjituri, şi această sti­cluţă de porto.

— Eşti un om de ispravă, ţi am mai spus o şi ţi o repet, dragul meu Baisemeaux.

— Să mergem, să mergem – zise guvernatorul, puţin ameţit, pe de o parte de vinul pe care l băuse, pe de alta de laudele lui Aramis.

— Să nu uiţi că te urmez numai ca să ţi fac pe plac – zise prelatul.

— Oh, când ne om întoarce o să mi mulţumiţi.

— Atunci, să mergem.

— Aşteptaţi numai să i dau de veste temnicerului cu cheile.

Baisemeaux bătu de două ori în tipsie; se ivi un om.

— Mă duc prin turnuri! strigă guvernatorul. Fără paznici, fără tobe, fără zarvă, s a înţeles?

— Dacă nu mi aş lăsa aici mantia – zise Aramis prefăcându se îngrozit – aş crede, într adevăr, că intru în temniţă ca osândit.

Temnicerul porni înaintea guvernatorului; Aramis, la dreapta lui; câţiva soldaţi împrăştiaţi prin curte se înşirară drepţi, ca nişte pari nemişcaţi, la trecerea guvernatorului. Baisemeaux îl îndemnă pe oaspetele lui să urce mai multe trepte, ce dădeau pe un fel de esplanadă; de acolo ajunseră pe podul mobil, unde paznicii îi ieşiră înainte guvernatorului şi l recunoscură.

— Domnule – spuse atunci guvernatorul, întorcându se către Aramis şi vorbindu i în aşa fel, încât paznicilor nu le scăpa nici un cuvânt – domnule, ai o memorie bună, nu i aşa?

— Pentru ce? întrebă Aramis.

— Pentru planurile şi pentru măsurătorile dumitale; căci, după cum ştii, nu i e îngăduit nimănui, nici măcar arhitecţilor, să intre la persoanele de aici cu hârtie, pene sau plaivasuri.

"Bun! îşi zise Aramis în sinea lui. Se pare că sunt luat drept un arhitect. N o fi cumva vreo glumă de a lui d'Artagnan, care m a văzut inginer la Belle lsle?" Apoi, cu glas tare:

— Fii liniştit, domnule guvernator; în meseria noastră, o aruncătură de ochi şi o memorie bună sunt de ajuns.

Baisemeaux nu mişcă nici o sprânceană: paznicii îl luară pe arhitect drept ceea ce părea să fie.

— Ei bine, să mergem mai întâi la Bertaudière – zise Baisemeaux cu aceeaşi intenţie de a fi auzit de străji.

— Sa mergem – răspunse Aramis.

Apoi, adresându se temnicerului cu cheile, guvernatorul spuse:

— Tu îi vei duce între timp celui de la numărul 2 ospăţul de care ţi am vorbit.

— Numărul 3, dragă domnule Baisemeaux, numărul 3; iarăşi l ai uitat.

— Ai dreptate.

Şi începură să urce. Traseră şi deschiseră atâtea zăvoare, atâtea uşi zăbrelite şi atâtea broaşte numai în aceasta singură curte, câte ar fi fost de ajuns pentru un oraş întreg.

Aramis nu era nici visător, nici un om cu simţirea prea ascuţită; făcuse versuri în tinereţea lui, dar acum avea inima uscată, ca orice bărbat de cincizeci şi cinci de ani care a iubit mult femeile, sau, mai bine zis, care a fost mult iubit de ele. Totuşi, când puse piciorul pe treptele de piatră tocite, pe care călcaseră atâţia năpăstuiţi ai vieţii, când se simţi pătruns de răceala bolţilor întunecate, umede de atâtea lacrimi, fu, de bună seamă, înduioşat, căci fruntea i se înclină, privirile i se umeziră, şi l urmă pe Baisemeaux fără a i mai spune o vorbă.

XXIX

AL DOILEA DE LA BERTAUDIÈRE
La al doilea etaj, fie din pricina oboselii, fie că era prea tulburat, musafirul simţi că i se taie răsuflarea. Se rezemă cu spatele de zid.

— Vreţi să începem cu cel de aici? întrebă Baisemeaux. Întrucât vom trece de la unul la altul, e acelaşi lucru, cred, dacă vom urca de la al doilea la al treilea, sau dacă vom coborî de la al treilea la al doilea. De altminteri, în încă­perea de aici sunt de făcut oarecare reparaţii – se grăbi el să adauge cu intenţia de a fi auzit de paznicul ce se afla lângă ei.

— Nu, nu! protestă cu însufleţire Aramis. Mai sus, mai sus, domnule guvernator, dacă vrei; sus e mai multă grabă.

Şi continuară să urce.

— Cere cheile temnicerului – îi şopti Aramis.

— Bucuros.

Baisemeaux luă cheile şi deschise el însuşi uşa încăperii a treia. Temnicerul intră cel dintâi şi puse pe masă porţia de hrană pe care bunul guvernator o numea ospăţ. Apoi ieşi. Deţinutul nu făcuse nici o mişcare. După aceea intră Baisemeaux, în timp ce Aramis rămase în prag. De acolo, el văzu un tânăr, un copilandru aproape, de optsprezece ani, care, ridicând capul la auzul unui zgomot neobişnuit, sări jos din pat când îl zări pe guvernator şi, împreunându şi mâinile, începu să strige:

— Mama! Mama!

În strigătul acestui tânăr era atâta durere, încât Aramis simţi că se cutremură fără voia lui.

— Dragul meu oaspete – îi spuse Baisemeaux silindu se să zâmbească – ţi am adus în acelaşi timp o distracţie şi un întăritor, distracţia pentru spirit, întăritorul pentru corp. Iată l pe domnul care va face anumite măsurători la dum­neata, şi iată nişte dulciuri pentru a sfârşi masa.

— Oh, domnule, domnule – răspunse tânărul – lasă mă singur un an întreg, hrăneşte mă un an numai cu pâine şi apă, dar spune mi că după un an voi ieşi de aici, spune mi că după un an îmi voi revedea mama.

— Dar, dragul meu – zise Baisemeaux – te am auzit pe dumneata însuţi spunând că mama ţi e foarte săracă şi că stăteai foarte prost la ea, pe când aici, la naiba!

— Dacă e săracă, domnule, cu atât mai mult se cuvine să i lăsaţi singurul sprijin pe care l are. Că stăteam prost la ea? Oh, domnule, când eşti liber te simţi bine pretu­tindeni!

— În sfârşit, de vreme ce dumneata însuţi mărturiseşti că n ai făcut decât pârdalnicul acela de distih...

— Şi fără gând rău, domnule, v o jur, fără nici un gând rău; îl citeam pe Marţial când mi a venit în minte acea idee. Oh, domnule, să fiu pedepsit, să mi se taie mâna cu care l am scris, voi munci cu cealaltă; dar să fiu lăsat lângă mama.

— Copilul meu – zise Baisemeaux – ştii prea bine că asta nu atârnă de mine; eu nu pot decât să ţi măresc raţia de hrană, să ţi dau un păhărel de porto, să ţi strecor un pesmet între două blide.

— O, Dumnezeule, Dumnezeule! strigă tânărul, prăbuşindu se pe spate şi rostogolindu se pe duşumea.

Aramis, neputând să îndure prea mult timp această scenă, se retrase pe uşă, la capătul scării.

— Nenorocitul! murmură el încet.

— Oh, da, domnule, e nenorocit, însă numai din vina părinţilor.

— Cum asta?

— Fără îndoială... Pentru ce l au pus să înveţe latineasca?... Prea multă ştiinţă, vedeţi prea bine, domnule, dăunează... Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc latineşte de aceea nici nu sunt la închisoare.

Aramis se uită cu nedumerire la acest om care spunea că nu e la închisoare, deşi era temnicer al Bastiliei. Cât despre Baisemeaux, văzând că nici sfaturile, nici vinul lui de Porto nu aveau nici un efect, ieşi el însuşi foarte tulburat.

— Ei, uşa, uşa! strigă temnicerul. Aţi uitat să închi­deţi uşa.

— Aşa i – zise Baisemeaux. Poftim, ţine cheile.

— Voi cere iertarea acestui copilandru – zise Aramis.

— Iar dacă n o veţi obţine – adăugă Baisemeaux – cereţi măcar să fie trecut la zece livre; vom avea de câştigat amândoi, şi el, şi eu.

— Dacă şi celălalt deţinut îşi strigă tot astfel mama – zise Aramis – mai bine nu mai intru; voi face măsu­rătoarea de afară.

— Oh, oh! răspunse temnicerul. Să nu vă fie teamă, domnule arhitect, ăsta e blând ca un mieluşel; ca să şi strige mama, ar trebui să vorbească, şi el nu vorbeşte niciodată.

— Atunci să intrăm – rosti Aramis cu jumătate de gură.

— Oh, domnule – întrebă temnicerul cu cheile – dumneavoastră sunteţi arhitect de închisoare?

— Da.

— Şi încă nu v aţi obişnuit cu astfel de lucruri? Ciudat!

Aramis îşi dădu seama că, pentru a nu trezi bănuieli, trebuia să şi cheme în ajutor tot sângele rece.

Baisemeaux avea cheile, deschise uşa.

— Rămâi afară – îi spuse el temnicerului – şi aşteaptă ne la capătul scării.

Temnicerul ascultă şi se retrase.

Baisemeaux intră cel dintâi şi deschise cu mâna lui cea de a doua uşă. Atunci, în pătratul de lumină ce se strecura prin fereastra zăbrelită se zări un tânăr inimos la chip, mai mult scund, cu părul tăiat scurt, cu o barbă ce apucase să crească bine; stătea pe un scăunel, cu cotul pe un jilţ de care îşi rezema partea de sus a trupului. Haina lui, aruncată pe pat, era de catifea neagră, subţire, iar el respira cu nesaţ aerul proaspăt ce i umplea pieptul acoperit de o cămaşă din cea mai bună mătase ce se putea găsi.

La intrarea guvernatorului, tânărul întoarse capul cu o mişcare domoală şi, recunoscându l pe Baisemeaux, se ridică şi salută curtenitor. Dar când îşi îndreptă ochii spre Aramis, care rămăsese în umbră, acesta se cutremură, păli şi scăpă din mână pălăria pe care o ţinea între degete, ca şi cum toţi muşchii i ar fi plesnit deodată.

În acest timp, Baisemeaux, obişnuit cu prezenţa deţinu­tului său, părea că nu lua câtuşi de puţin parte la tulbu­rarea împărtăşită de Aramis; el aşeză pe masă pateul şi racii, aşa cum ar fi făcut un slujitor plin de zel. Ocupat cu acestea, nu observă nici pe departe neliniştea ce pusese stăpânire pe musafirul său. Dar după ce termină, adresându se tânărului deţinut, îi spuse:

— Arăţi plăcut la faţă, semn că ţi merge bine.

— Foarte bine, domnule, mulţumesc – răspunse tânărul.

Glasul lui era cât pe aci să l năucească pe Aramis. Fără să şi dea seama, făcu un pas înainte, cu buzele tremurând. Această mişcare era atât de uşor de observat, încât nu i scăpă lui Baisemeaux, oricât era el de ocupat.

— Iată un arhitect care a venit să cerceteze soba dumitale – zise Baisemeaux. Scoate fum?

— Niciodată, domnule.

— Spuneaţi că nimeni nu poate fi fericit în închisoare – zise guvernatorul frecându şi mâinile şi uitându se către Aramis. Iată, totuşi, un deţinut care e fericit. Dumneata nu te plângi de nimic, sper!

— De nimic, domnule.

— Şi nu ţi e urât aici? întrebă Aramis.

— Niciodată.

— Ei – făcu Baisemeaux încet – aveam dreptate?

— Doamne, ce vrei, dragul meu guvernator, în faţa evidenţei trebuie să te pleci. E îngăduit să i se pună câteva întrebări?

— Oricâte vă doreşte inima.

— Ei bine, fă mi atunci plăcerea şi întreabă l dacă ştie pentru ce se află aici.

— Domnul mă roagă să te întreb – zise Baisemeaux – dacă cunoşti motivele detenţiunii dumitale.

— Nu, domnule – răspunse tânărul cu simplitate nu le cunosc.

— Dar e cu neputinţă – rosti Aramis înfierbântându se fără să vrea. Dacă n ai şti motivul detenţiunii clumitale, n ai sta aici atât de liniştit!

— Am fost furios în primele zile.

— Şi acum de ce nu mai eşti?

— Fiindcă am stat şi m am gândit.

— Ciudat! zise Aramis.

— Nu i aşa că i uluitor? adăugă Baisemeaux.

— Şi la ce te ai gândit? întrebă Aramis. Ai putea să răspunzi, domnule?

— M am gândit că, întrucât n am săvârşit nici o fără­delege, Dumnezeu nu mă poate pedepsi.

— Dar ce altceva e închisoarea – întrebă Aramis – dacă nu o pedeapsă?

— Vai, nu ştiu – răspunse tânărul. Tot ceea ce pot să vă spun este că ceea ce gândesc astăzi se deosebeşte cu totul de ceea ce gândeam acum şapte ani.

— Auzindu te vorbind astfel, domnule, şi văzând resem­narea dumitale, s ar putea crede că îţi place să stai la închisoare.

— O îndur.

— Cu încredinţarea că într o zi vei fi liber?

— Nu mai cred nimic, domnule; sper, şi atâta tot; dar şi speranţa, o mărturisesc, îmi scade cu fiecare zi ce trece.

— Dar, în sfârşit, de ce n ai fi liber, de vreme ce ai fost odată?

— Tocmai asta e – răspunse tânărul – cauza care mă împiedică să mai aştept libertatea: de ce aş mai fi fost închis, dacă ar fi fost vorba să mi se redea libertatea mai târziu?

— Ce vârstă ai dumneata?

— Nu ştiu.

— Cum te numeşti?

— Am uitat numele care mi s a dat.

— Părinţii dumitale?

— Nu i am cunoscut niciodată.

— Dar cei care te au crescut?

— Nu mă socoteau fiul lor.

— Ai iubit pe cineva înainte de a fi adus aici?

— Îmi iubeam doica şi florile.

— Asta e tot?

— Îl iubeam şi pe valetul meu.

— Îţi pare rău după doica şi valetul acela?

— Am plâns mult când au murit.

— Au murit după ce ai fost adus aici sau înainte de asta?

— Au murit în ajunul zilei când am fost ridicat.

— Amândoi deodată?

— Amândoi deodată.

— Şi cum te au ridicat?

— A venit un om să mă caute, m a urcat într o trăsură care era închisă cu zăvoare şi m a adus aici.

— Şi l ai putea recunoaşte pe acest om?

— Purta mască.

— Nu i aşa că această poveste e nemaipomenită? îi spuse încet Baisemeaux lui Aramis.

Aramis abia mai răsufla.

— Da, nemaipomenită – murmură el.

— Dar ceea ce i şi mai ciudat este că mie niciodată nu mi a spus atâtea câte v a spus dumneavoastră acum.

— Poate din pricină că nu l ai întrebat! zise Aramis.

— Asta se poate – răspunse Baisemeaux – eu nu sunt curios. Dar, vedeţi, camera e frumoasă, nu i aşa?

— Foarte frumoasă.

— Un covor...

— Minunat.

— Mă prind că el nu avea unul ca asta înainte de a veni aici.

— Cred. Apoi, întorcându se către tânăr, îl întrebă: Nu ţi aminteşti dacă ai fost vizitat vreodată de vreun străin sau de vreo străină?

— Oh, ba da, de trei ori, de o femeie care, de fiecare dată, s a oprit cu trăsura la poartă, apoi a intrat acoperită de un văl pe care nu şi l ridica decât atunci când închideam uşa şi eram singuri.

— Îţi mai reaminteşti acea femeie?

— Da.

— Ce ţi spunea ea?

Tânărul surâse cu tristeţe.

— Mă întreba ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră, dacă sunt fericit şi dacă nu mi e urât.

— Iar când venea, sau când pleca?

— Mă cuprindea cu braţele, mă strângea la piept, mă săruta.

— Ţi o aminteşti bine?

— Foarte bine.

— Te întreb dacă îţi aminteşti trăsăturile chipului ei!

— Da.

— Deci, ai recunoaşte o dacă întâmplarea ţi ar aduce o în faţă sau te ar pune în faţa ei?

— Oh, fără nici o îndoială!

O rază de fugară mulţumire trecu pe chipul lui Aramis. În acea clipă, Baisemeaux îl auzi urcând pe temnicerul cu cheile.

— Vreţi să ieşim? îi spuse repede lui Aramis.

Pesemne că Aramis aflase tot ceea ce dorea să afle.

— Când doriţi – răspunse el.

Tânărul îi văzu că se pregătesc să plece şi i salută poli­ticos. Baisemeaux răspunse printr o simplă înclinare a capului. Aramis, probabil din respect pentru durerea deţi­nutului, îl salută cu o plecăciune adâncă. Ieşiră. Baisemeaux trase uşa după ei.

— Ei bine – întrebă Baisemeaux pe scară – ce spuneţi de toată povestea asta?

— Am descoperit taina, dragul meu guvernator – răspunse Aramis.

— Ia auzi! Şi care e această taină?

— În casa aceea s a săvârşit un asasinat.

— Haidade!

— Înţelegi, valetul şi doica morţi în aceeaşi zi.

— Dar cum?

— Otravă.

— Ah! Ah!

— Ce părere ai de asta?

— Că s ar putea să fie adevărat... Oare acest tânăr să fie un ucigaş?

— Eh, cine ţi spune asta? Cum îţi închipui că bietul copil a putut să fie un ucigaş?

— Asta mă întrebam şi eu.

— Crima s a întâmplat în casa lui – asta e de ajuns. Poate că i a văzut pe ucigaşi, iar ei se tem să nu i dea în vileag.

— Drace, dacă ştiam asta...

— Ce ai fi făcut?

— Puneam să fie supravegheat mai îndeaproape.

— Oh, nu pare c ar avea chef să fugă.

— Ah, deţinuţii, nu i cunoaşteţi!

— Îi daţi cărţi de citit?

— Niciodată; e absolut oprit.

— Absolut?

— Ordin scris de domnul Mazarin, cu mâna lui.

— Mai ai acest ordin?

— Da, monseniore; vreţi să l vedeţi când ne om întoarce să vă luaţi mantaua?

— Vreau, autografele îmi plac foarte mult.

— Acesta e cât se poate de citeţ; n are decât o singură ştersătură.

— Aha, o singură ştersătură! Şi ce ascunde această ştersătură?

— O cifră.

— O cifră?

— Da. Mai întâi scria: întreţinere de 50 de livre.

— Ca prinţii de sânge, va să zică?

— Dar cardinalul va fi văzut că se înşelase, pricepeţi: a şters pe zero şi a adăugat un 1 înaintea lui 5. Ei, clar bine că mi am adus aminte...

— Ce?

— Nu spuneţi nimic despre asemănare?

— Nu spun nimic, dragă domnule Baisemeaux, dintr un motiv foarte simplu: că nici nu există.

— Ei, asta i!

— Sau, dacă există, ea e numai în închipuirea dumitale; dar, chiar de ar exista undeva, eu cred că ai face mai bine să nu mai vorbeşti despre ea.

— Adevărat?

— Regele Ludovic al XIV lea, înţelegi foarte bine, nu te ar ierta niciodată dacă ar afla că împrăştii zvonul că unul dintre supuşii lui are îndrăzneala de a i semăna.

— Aşa i, aşa i – zise Baisemeaux îngrozit – dar n am vorbit despre asta decât cu dumneavoastră şi, înţelegeţi, monseniore, mă bizui pe discreţia domniei voastre.

— Cât despre asta, fii liniştit.

— Mai doriţi să vedeţi ordinul? întrebă Baisemeaux încă speriat.

— Fără îndoială.

Vorbind astfel, ajunseră din nou în apartamentul guver­natorului. Baisemeaux scoase din dulap o condică specială, asemănătoare cu aceea pe care i o arătase mai înainte lui Aramis, dar cu o cataramă încuiată. Cheia cu care se des­chidea această cataramă făcea parte dintr o legătură pe care Baisemeaux o purta mereu cu el. Apoi, punând ceaslo­vul pe masă, îl deschise la litera M şi i arătă lui Aramis următoarea însemnare din coloana pentru deţinuţi:

NICI O CARTE, rufărie din cea mai fină, haine îngri­jite; SĂ NU FIE SCOS LA PLIMBARE, SĂ NU I SE SCHIMBE TEMNICERUL, SĂ NU INTRE NIMENI LA EL.

Instrumente de muzică; mână liberă în privinţa îngri­jirii; 15 livre pentru hrană. Domnul Baisemeaux poate să facă plângere dacă cele 15 livre nu ajung.
— Iată, da – zise Baisemeaux – tocmai mă gândesc să fac plângere.

Aramis închise condica.

— Da – spuse el apoi – e scrisul domnului de Mazarin: îi recunosc slova. Şi acum, scumpul meu guvernator – continuă pe urmă, ca şi cum cu această ultimă consta­tare şi ar fi îndeplinit dorinţele – acum, dacă vrei, să trecem la micile noastre socoteli.

— Ei bine, ce termen doriţi să iau? Hotărâţi l dum­neavoastră.

— Nu lua nici un termen; fă mi o simplă chitanţă pen­tru o sută cincizeci de mii de franci.

— Plătibili?

— La cererea mea. Dar, să fim înţeleşi, nu ţi i voi cere decât atunci când şi dumneata vei avea putinţa să mi i dai.

— Oh, asta mă bucură – zise Baisemeaux surâzând. Dar v am mai dat două adeverinţe –

— Da, într adevăr, iată le, le rup.

Şi, după ce i arătă guvernatorului cele două adeve­rinţe, Aramis le rupse. Copleşit de o asemenea dovadă de încredere, Baisemeaux scrise fără şovăire o chitanţă pentru o sută cincizeci de mii de franci plătibili la cererea prela­tului. Aramis, care urmărise pe deasupra umărului guver­natorului mâna care scria, luă chitanţa şi o băgă în buzunar fără să aibă aerul că ar mai citi o, ceea ce i dădu şi mai multă încredere lui Baisemeaux.

— Iar acum – zise Aramis – n ai să te superi pe mine, nu i aşa, dacă am să ţi iau vreun deţinut?

— Cum asta?

— Foarte simplu, obţinând iertarea lui. Nu ţi am spus oare că sărmanul Seldon mă interesează mult?

— Ah, e adevărat!

— Ei bine?

— Treaba dumneavoastră; faceţi cum vreţi. Văd că aveţi braţul lung şi mâna largă.

— Adio, atunci! Adio!

Şi Aramis plecă, însoţit de binecuvântările guvernatorului.

XXX

CELE DOUĂ PRIETENE
La ceasul când domnul Baisemeaux îi arăta lui Aramis deţinuţii din Bastilia, o trăsură se opri în faţa porţii doam­nei de Bellière, şi la acel ceas, încă prea devreme, o tânără femeie cu chipul ascuns sub o glugă de mătase urcă scara.

Când fu anunţată doamna Vanel, doamna de Bellière citea, sau, mai bine zis, sorbea cu privirile slovele unei scrisori, pe care se grăbi s o ascundă undeva. Abia îşi sfârşise toaleta de dimineaţă, şi slujnicele sale se aflau încă în camera alăturată. La numele şi la paşii Margueritei Vanel, doamna de Bellière alergă s o întâmpine. I se păru că vede în ochii prietenei sale o strălucire ce nu arăta nici sănătate, nici bucurie.