Vicontele de Bragelonne

— Mai gândeşte te!

— Credeam a ţi fi spus că m am gândit în toate felurile.

— Ducele e străin; are o misiune care l face invio­labil... Vincennes e foarte aproape de Bastilia.

— Urmările mă privesc.

— Dar motivul acestei întâlniri? Ce motiv vrei să i arăt?

— Nu te va întreba nimic despre asta, fii liniştit... Ducele trebuie să fie tot atât de plictisit de mine, pe cât sunt eu de el; ducele trebuie să mă urască tot atât cât îl urăsc şi eu. De aceea, te rog, du te la duce şi, dacă va fi nevoie să l rog ca să primească propunerea mea, îl voi ruga.

— E de prisos... Ducele m a înştiinţat că vrea să mi vorbească. Acum e la jocul regelui... Să mergem acolo amândoi. Eu îl voi chema deoparte, în galerie; tu vei sta ascuns. Două cuvinte vor fi de ajuns.

— Foarte bine, îl voi lua cu mine pe de Wardes, ca să am mai mult curaj.

— De ce nu pe Manicamp? De Wardes o să vină şi aşa, chiar de l am lăsa aici.

— Da, ai dreptate.

— N a aflat nimic?

— Oh, absolut nimic. Mai sunteţi supăraţi?

— Nu ţi a povestit nimic?

— Nu.

— Nu mi place omul acesta şi, fiindcă nu l am iubit niciodată, înseamnă că nu pot fi astăzi mai supărat pe el decât eram ieri.

— Atunci să mergem.

Coborâră toţi patru. Trăsura lui de Guiche aştepta la uşă şi i conduse la Palatul Regal. Pe drum, Raoul îşi făuri un plan. Fiind singurul care cunoştea tainele celor doi no­bili, el nu şi pierduse nădejdea că va ajunge la o împăcare între ei. Ştia că are trecere la Buckingham: cunoştea înrâurirea pe care o avea asupra lui de Guiche; lucrurile nu i se păreau deci chiar atât de deznădăjduite. Alungând în galeria din faţa salonului regal, unde totul strălucea de lumini, unde cele mai frumoase şi mai ilustre femei de la curte se mişcau în sus şi în jos ca nişte aştri în văzduhul lor cotropit de flăcări, Raoul nu se putu împiedica de a l uita o clipă pe de Guiche, pentru a o privi pe Louise, care, în mijlocul celorlalte doamne de onoare, asemenea unei porumbiţe vrăjite, sorbea din ochi cercul regesc, scânteietor de aur şi diamante.

Bărbaţii stăteau în picioare, regele singur era aşezat. Raoul îl zări pe Buckingham. Era la zece paşi de DOM­NUL, într un grup de francezi şi de englezi care admirau înfăţişarea lui plină de măreţie şi neasemuita bogăţie a cos­tumului său. Unii dintre curtenii mai bătrâni îşi aduceau aminte că l văzuseră cândva pe părinte, şi această amin­tire nu era spre paguba fiului.

Buckingham se întreţinea cu Fouquet. Ministrul îi vorbea cu glas tare despre Belle Isle.

— Nu pot să mă duc la el acum – zise Raoul.

— Aşteaptă şi alege prilejul, dar termină mai repede. Ard tot.

— Ah, iată l pe salvatorul nostru! exclamă Raoul văzându l pe d'Artagnan, care, foarte mândru în noul lui cos­tum de căpitan de muşchetari, tocmai îşi făcea în galerie o intrare de cuceritor.

Şi se îndreptă spre el.

— Contele de La Fère te caută, cavalere – zise Raoul.

— Da – răspunse d'Artagnan – acum m am despăr­ţit de el.

— Crezusem a înţelege că urma să petreceţi o parte din noapte împreună.

— Ne am şi dat întâlnire pentru mai târziu.

Şi, în timp ce i răspundea lui Raoul, d'Artagnan îşi plimba privirile distrate în stânga şi în dreapta, căutând pe cineva în mulţime sau urmărind ceva în apartament. De­odată, ochii i se opriră asupra unui punct, ca ochii unui vultur care a zărit prada căutată. Raoul se uită în direcţia aceea. Văzu că d'Artagnan şi de Guiche se salutară. Dar nu putu să observe asupra cui se oprise atunci privirea atât de curioasă şi atât de mândră a căpitanului.

— Domnule cavaler – zise Raoul – numai dumneata ai putea să mi faci un mare serviciu.

— Care, scumpul meu viconte?

— E vorba de a l chema pe domnul de Buckingham, căruia vreau să i spun două cuvinte, dar cum domnul de Buckingham vorbeşte cu domnul Fouquet, înţelegi că nu eu sunt acela care m aş putea duce să le tulbur convorbirea.

— Ah, ah, domnul Fouquet! E aici? întrebă d'Artagnan.

— E în faţa dumitale, iată l.

— Da, el este. Dar crezi că eu am mai multe drepturi decât tine?

— Eşti un bărbat care se bucură de multă consideraţie.

— Ah, aşa i, sunt căpitan de muşchetari; dar a trecut atât de mult timp de când mi s a tot făgăduit acest grad şi atât de puţin de când îl am, încât îmi uit mereu rangul.

— Îmi vei face acest serviciu, nu i aşa?

— Domnul Fouquet, drace!

— Ai ceva împotriva lui?

— Nu, mai curând el are ceva împotriva mea; clar, fie; cum într o zi sau alta va trebui să...

— Uite, mi se pare că te priveşte; sau poate că...?

— Nu, nu te înşeli de loc, mie îmi face această cinste.

— Atunci, prilejul e tocmai bun.

— Crezi?

— Du te, te rog.

— Bine, mă duc.

De Guiche nu şi mai dezlipea ochii de la Raoul; acesta îi făcu semn că totul e în ordine.

D'Artagnan păşi drept spre grup şi salută foarte poli­ticos pe domnul Fouquet şi pe ceilalţi.

— Bună ziua, domnule d'Artagnan. Vorbeam despre Belle Isle en Mer – zise Fouquet cu acel talent curtenitor şi cu acea ştiinţă a privirii pentru care este nevoie de o ju­mătate din viaţa ca să le desprinzi şi pe care unii oameni, în pofida încercărilor lor, nu şi le însuşesc niciodată.

— Despre Belle Isle en Mer? Ah, ah! făcu d'Artagnan. Care vă aparţine, nu i aşa, domnule Fouquet?

— Domnul îmi spune că a dăruit o regelui – răspunse Buckingham. Cu plecăciune, domnule d'Artagnan.

— Cunoşti cumva Belle Isle, cavalere? îl întrebă Fou­quet pe muşchetar.

— Am fost acolo o singură dată, domnule – răspunse d'Artagnan ca un desăvârşit om de spirit şi ca om de lume.

— Şi ai stat mult acolo?

— Numai o zi, monseniore.

— Şi ce ai văzut?

— Tot ce se poate vedea într o zi.

— O zi e mult pentru cineva cu privirea dumitale, domnule.

D'Artagnan se înclină.

În timpul acestei convorbiri, Raoul îi făcu semn lui Buckingham.

— Domnule intendent superior – zise Buckingham – vi l las pe căpitan, care se pricepe mai bine decât mine la bastioane, întărituri şi contraîntărituri, şi mă duc să întâlnesc un prieten care îmi face semn. Înţelegeţi...

Într adevăr, Buckingham se desprinse din grup şi se îndreptă spre Raoul, însă oprindu se o clipă lângă masa unde jucau Prinţesa, regina mamă, regina cea tânără şi regele.

— Haide, Raoul – zise de Guiche – iată l; re­pede şi fără şovăire!

Buckingham, după ce făcu o plecăciune în faţa Prin­ţesei, îşi continuă drumul înspre Raoul. Acesta îi veni în întâmpinare. De Guiche stătea nemişcat la locul său, de unde îi urmărea cu privirea.

Lucrurile fuseseră combinate în aşa fel, încât întâlnirea celor doi tineri avu loc în spaţiul rămas gol dintre grupul jucătorilor şi galeria unde se plimbau în sus şi în jos, oprin­du se din când în când, pentru a vorbi, câţiva gentilomi gravi. Dar în clipa când cele două linii erau gata să se unească, ele fură deodată rupte de o a treia. Era Prinţul, care înainta spre ducele de Buckingham. Prinţul avea pe buzele sale trandafirii şi pomădate cel mai fermecător surâs.

— Ei, Doamne – zise el cu o politeţe plină de bună­voinţă – ce mi a fost dat să aud, scumpul meu duce?

Buckingham se întoarse brusc: nu l văzuse pe Prinţ ve­nind, îi auzise numai vocea, dintr o dată. Tresări, fără să vrea. O uşoară paloare îi brazdă obrajii.

— Monseniore – întrebă el – ce i s a putut spune alteţei voastre, pentru a i pricinui o uimire atât de mare?

— Un lucru care mă deznădăjduieşte, domnule – răs­punse Prinţul – un lucru care va însemna un doliu pentru întreaga curte.

— Ah, alteţa voastră e prea bună – zise Buckin­gham – întrucât văd că vrea să mi vorbească despre ple­carea mea.

— Întocmai.

— Vai, monseniore, aflându mă la Paris abia de cinci sau şase zile, plecarea mea nu poate fi un doliu decât pen­tru mine.

De Guiche auzi răspunsul din locul unde se afla şi tre­sări la rândul său.

— Plecarea sa! murmură el. Ce vrea să spună?

Filip continuă cu acelaşi zâmbet graţios:

— Că regele Marii Britanii vă cheamă, domnule, înţeleg asta: se ştie că maiestatea sa Carol al II lea, care îşi cu­noaşte gentilomii, nu se poate lipsi de dumneavoastră. Dar ca noi să vă pierdem fără părere de rău, aşa ceva nu se poate concepe; primiţi deci omagiul alor mei.

— Monseniore – zise ducele – credeţi că dacă pă­răsesc curtea Franţei...

— O faceţi fiindcă sunteţi chemat, ştiu asta; dar, ori­cum, dacă socotiţi că dorinţa mea ar avea oarecare trecere la rege, mă ofer să rog pe maiestatea sa Carol al II lea de a vă lăsa printre noi câtăva vreme încă.

— Atâta bunăvoinţă mă copleşeşte, monseniore – răs­punse Buckingham – dar am primit ordine precise. Şe­derea mea în Franţa era limitată; eu am prelungit o, cu riscul de a displăcea scumpului meu suveran. Abia astăzi mi am adus aminte că trebuia să plec de acum patru zile.

— Oh! făcu Prinţul.

— Da; eu însă – adăugă Buckingham ridicând vocea, în aşa fel ca să fie auzit şi de prinţese – eu mă asemuiesc acelui om din Orient care, timp de mai multe zile, a fost nebun din pricina unui vis frumos, şi care, într o bună di­mineaţă, s a trezit vindecat, adică cu judecata întreagă. Curtea Franţei are frumuseţi ce se pot asemăna cu acel vis, monseniore, dar trebuie să ne trezim şi să ne ducem la datoriile noastre. N aş putea deci prelungi şederea mea aici, aşa cum alteţa voastră are bunătatea de a mi o cere.

— Şi când aţi hotărât să plecaţi? întrebă Filip foarte îndatoritor.

— Mâine, monseniore... Echipajele mele sunt gata de trei zile.

Ducele de Orléans făcu o mişcare din cap, care ar fi vrut să însemne: "Dacă aşa stau lucrurile, duce, nu mai e nimic de adăugat". Buckingham îşi întoarse ochii spre regine; privirea lui o întâlni pe aceea a Anei de Austria, care i mulţumi şi l încuviinţă printr un gest. Buckingham îi răspunse printr un alt gest, ascunzând sub un zâmbet voios durerea ce i străpungea inima. Prinţul se retrase în direcţia din care venise. Dar, în acelaşi timp, din direcţia opusă apăru de Guiche. Raoul se temu ca nu cumva ne­răbdătorul tânăr să facă el propunerea pusă la cale şi i ieşi înainte.

— Nu, nu, Raoul, totul e de prisos acum – zise de Guiche, întinzându şi amândouă braţele către duce şi târându l în dosul unei coloane... Oh, duce, duce – rosti de Guiche – iartă mi ceea ce ţi am scris! Am fost nebun! Dă mi scrisoarea înapoi!

— E adevărat – răspunse tânărul duce cu un zâmbet trist – acum nu mai ai de ce să mă urăşti.

— Oh, duce, duce, iartă mă!... Prietenia mea, priete­nia mea veşnică...

— Pentru ce, într adevăr, mai m ai urî, conte, de vreme ce o părăsesc, de vreme ce n am s o mai văd?

Raoul auzi aceste cuvinte şi, înţelegând că prezenţa lui era de prisos acum între aceşti tineri care nu şi spuneau decât vorbe de prietenie, se retrase câţiva paşi într o parte. Aceşti paşi îl apropiară de de Wardes. Acesta vorbea des­pre plecarea lui Buckingham. Interlocutorul lui era cava­lerul de Lorraine.

— Înţeleaptă retragere! spunea de Wardes.

— Pentru ce?

— Pentru că îl scapă pe nobilul duce de o împunsă­tură de spadă.

Şi amândoi începură să râdă. Raoul, indignat, se în­toarse spre ei, cu sprâncenele încruntate, cu tâmplele zvâcnindu i, cu un zâmbet dispreţuitor. Cavalerul de Lorraine se răsuci pe călcâie; de Wardes rămase nemişcat şi aşteptă.

— Domnule – i se adresă Raoul lui de Wardes – când ai să te laşi de urâtul obicei de a i jigni pe cei ce nu sunt de faţă? Ieri îl ponegreai pe domnul d'Artagnan; astăzi, pe domnul duce de Buckingham.

— Domnule, domnule – ripostă de Wardes – ştii prea bine că uneori îi jignesc şi pe cei ce sunt de faţă!

Pieptul lui de Wardes îl atingea pe al lui Raoul, umerii lor se înfigeau unul în altul, feţele lor se aplecau una spre alta, ca pentru a se aprinde unul pe altul cu focul răsuflării şi al mâniei lor. Se vedea bine că unul era în culmea furiei, celălalt la capătul răbdării. Deodată auziră o voce plină de graţie şi îngăduinţa, care răsună la spa­tele lor:

— Mi se pare că mi s a rostit numele aici!

Se întoarseră amândoi dintr o dată: era d'Artagnan, care, cu o privire zâmbitoare, cu gura deschisă într un zâmbet, îl înşfăcă de umăr pe de Wardes. Raoul se dădu un pas la o parte, spre a i face loc muşchetarului. De Wardes, tremurând din tot trupul, păli; dar nu se mişcă din loc. D'Artagnan, cu acelaşi zâmbet pe buze, trecu în locul pe care i l lăsase liber Raoul.

— Mulţumesc, dragul meu Raoul – zise el. Am a ţi vorbi, domnule de Wardes. Nu pleca, Raoul; toată lumea poate să audă ceea ce am a i spune domnului de Wardes.

Apoi zâmbetul îi dispăru, privirea îi deveni rece şi ascuţită ca o lamă de oţel.

— Sunt la ordinele dumitale, domnule – bâigui de Wardes.

— Domnule – reluă d'Artagnan – de mult căutam prilejul să stau de vorbă cu dumneata; acest prilej s a ivit abia astăzi. Cât despre loc, e rău ales, recunosc, dar, dacă vrei să ţi dai osteneala să vii până la mine, acest la mine se află lângă scara care porneşte de la capă­tul galeriei.

— Te urmez, domnule – zise de Wardes.

— Eşti singur aici, domnule? întrebă d'Artagnan.

— Nu, sunt cu domnii Manicamp şi de Guiche, doi prieteni buni.

— Bine – rosti d'Artagnan – dar numai două per­soane e cam puţin. Sper că vei mai găsi pe cineva, ce zici?

— Fireşte – răspunse tânărul care nu ştia unde voia să ajungă d'Artagnan. Oricâţi vei dori.

— Prieteni?

— Da, domnule.

— Prieteni buni?

— De bună seamă.

— Ei bine, fă ţi, rogu te, o provizie de aşa ceva. Vino şi tu, Raoul... Adu l şi pe domnul de Guiche; şi pe dom­nul de Buckingham, dacă vrei.

— Oh, Doamne, ce tămbălău, domnule! rosti de War­des, încercând să zâmbească.

Căpitanul îi făcu un mic semn cu mâna, ca pentru a l îndemna să aibă răbdare.

— Eu sunt totdeauna netulburat. Prin urmare, te aş­tept, domnule – zise el.

— Aşteaptă mă.

— Atunci, la revedere.

Şi porni către apartamentul său.

Camera lui d'Artagnan nu era goală; se afla acolo contele de La Fère, retras în firida unei ferestre.

— Ei bine? îl întrebă el pe d'Artagnan, când îl văzu intrând pe uşă.

— Ei bine – răspunse acesta – domnul de Wardes binevoieşte să mi acorde cinstea de a mi face o mică vi­zită în tovărăşia câtorva prieteni de ai săi şi de al noştri.

Într adevăr, numaidecât după muşchetar apărură de Wardes şi Manicamp. Îi urmau de Guiche şi Buckingham, destul de nedumeriţi, neştiind ce voiau de la ei. Raoul venise şi el, însoţit de vreo doi trei gentilomi. De cum intră, îşi roti privirea de jur împrejurul camerei. Zărindu l pe conte, se duse şi se aşeză lângă el.

D'Artagnan îşi primea musafirii cu toată curtenia de care era în stare. Îşi păstra o expresie potolită şi binevoitoare. Toţi cei care se găseau acolo erau oameni de vază, ocupând posturi la curte. Apoi, după ce rugă pe fiecare în parte să l ierte pentru osteneala pricinuită, se întoarse către de Wardes, care, cu toată stăpânirea de sine, nu şi as­cunse totuşi o expresie pe care se citea un amestec de sur­prindere şi îngrijorare.

— Domnule – i se adresă d'Artagnan – acum că ne aflăm în afara Palatului Regal, acum că putem vorbi cu glas tare fără să călcăm convenienţele, am să te încunoştinţez pentru ce mi am luat libertatea de a te ruga să treci pe la mine, convocându i în acelaşi timp şi pe aceşti domni. Am aflat, prin domnul conte de La Fère, prietenul meu, despre vorbele defăimătoare pe care le ai rostit pe seama mea; ai spus că mă socoteşti duşmanul dumitale de moarte, întrucât, zici dumneata, aş fi fost duşmanul tatălui dumitale.

— E adevărat, domnule, am spus toate astea – re­cunoscu de Wardes, a cărui paloare se aprinse uşor.

— Aşadar, dumneata mă învinovăţeşti de o ucidere, de o greşeală sau de o laşitate? Te rog să ţi precizezi acuzarea.

— De faţă cu martori, domnule?

— Da, se înţelege, de faţă cu martori, şi bagi de seamă că i am ales dintre cei mai buni cunoscători ai codu­lui onoarei.

— Dar dumneata nu ţii seamă de faptul că m am pur­tat delicat, domnule. Te am acuzat, e adevărat, însă am păstrat secretul asupra acuzării. N am intrat în nici un amănunt, m am mulţumit să mi arăt ura faţă de nişte per­soane pentru care era aproape o datorie de a ţi o face cunoscută. N ai luat în seamă discreţia mea, cu toate că era în interesul dumitale să păstrez tăcerea. Nu ţi mai recu­nosc de loc prudenţa dumitale obişnuită, domnule d'Artagnan.

D'Artagnan îşi muşcă un capăt al mustăţii.

— Domnule – zise el – am avut cinstea de a te ruga să ţi arăţi motivele pentru care mă urăşti.

— Cu glas tare?

— La dracu!

— Atunci, am să vorbesc.

— Vorbeşte, domnule – zise d'Artagnan ploconindu se – te ascultăm cu toţii.

— Ei bine, domnule, e vorba nu de o vina faţă de mine, ci de o vină faţă de tatăl meu.

— Ai mai spus asta o dată.

— Da, numai că sunt anumite chestiuni de care nu te apropii decât cu şovăială.

— Dacă o astfel de şovăială există cu adevărat, te rog să ţi o învingi, domnule.

— Chiar în cazul că va fi vorba de o faptă ruşinoasă?

— În toate cazurile.

Martorii acestei scene începură să se uite unii la alţii cu o anumită îngrijorare. Totuşi se liniştiră repede, văzând că faţa lui d'Artagnan nu trăda nici un fel de tulburare. De Wardes continua să tacă.

— Vorbeşte, domnule – îl somă d'Artagnan. Vezi bine că ne faci să aşteptăm.

— Ei bine, ascultaţi! Tatăl meu iubea o femeie, o femeie nobilă; această femeie îl iubea şi ea pe tatăl meu.

D'Artagnan schimbă o privire cu Athos. De War­des urmă.

— Domnului d'Artagnan îi căzură în mână nişte scri­sori în care era vorba de o întâlnire; dumnealui se deghiză în costumul celui care era aşteptat, se duse la întâlnire în locul lui şi abuză de faptul ca era întuneric.

— E adevărat – zise d'Artagnan.

Un murmur uşor se auzi în rândul celor de faţă.

— Da, am săvirşit această faptă urâtă. Ar fi trebuit să adaugi, domnule, întrucât te arăţi atât de nepărtinitor, că pe vremea când s a petrecut întâmplarea de care mă învinuieşti nici nu împlinisem încă douăzeci şi unu de ani.

— Fapta nu e mai puţin ruşinoasă – zise de Wardes – şi vârsta când începi să judeci e de ajuns pentru un gentilom ca să nu săvârşească o murdărie.

Un nou murmur se auzi în preajmă, dar acum de uimire şi aproape de îndoială.

— A fost un şiretlic ruşinos, într adevăr – zise d'Artagnan – şi nu l am aşteptat pe domnul de Wardes ca să vină să mă mustre pentru a mă mustra eu însumi, şi încă destul de aspru, pentru ceea ce am făptuit. Cu timpul, am devenit mai înţelept, mai onest îndeosebi, şi am plătit această greşeală prin îndelungi remuşcări. Dar, mă adresez dum­neavoastră, domnilor, aceasta s a întâmplat în anul 1626, şi era într o vreme, din fericire dumneavoastră nu ştiţi asta decât din auzite, era într o vreme când dragostea nu ţinea seamă de îngrădiri, iar cugetele nu şi picurau, ca astăzi, veninul lor şi smirna. Eram soldaţi tineri, mereu bătându ne, mereu bătuţi, totdeauna cu spada trasă din teacă, sau cel puţin pe jumătate trasă, totdeauna cu moartea în faţă; războiul ne învârtoşea sufletele, iar cardinalul nu ne mai dădea răgaz. În sfârşit, m am căit şi, mai mult încă, mă căiesc încă şi acum, domnule de Wardes.

— Da, domnule, înţeleg prea bine, căci o asemenea faptă nu putea să nu tragă după sine căinţe; dar asta nu te poate ierta de a fi pricinuit pierzania unei femei. Aceea despre care vorbeşti, sub vălul ruşinii, sub apăsarea ocării, aceea despre care vorbeşti a fugit, a părăsit Franţa şi nimeni n a mai ştiut ce s a întâmplat cu ea...

— Oh – rosti contele de La Fère întinzând braţul spre de Wardes cu un zâmbet sinistru – ba da, domnule, a mai fost văzută, şi sunt chiar aici, de faţă, câteva per­soane care, auzind vorbindu se despre ea, pot să o re­cunoască în portretul pe care i l voi face eu acum. Era o femeie de douăzeci şi cinci de ani, slabă, palidă şi blondă, care se măritase în Anglia.

— Se măritase? întrebă de Wardes.

— Ah, nu ştiai că era măritată? Vezi dar că noi suntem mai bine informaţi decât dumneata, domnule de Wardes. Ştii, desigur, că i se spunea milady, fără a se mai adăuga altceva la această denumire?

— Da, domnule, ştiu asta.

— Dumnezeule! murmură Buckingham.

— Ei bine, această femeie care venise din Anglia s a reîntors în Anglia, după ce pusese la cale, nu mai puţin de trei ori, moartea lui d'Artagnan. Un act de dreptate, nu i aşa? N am nimic de zis, domnul d'Artagnan o făcuse de batjocură. Dar ceea ce nu mai e dreptate este că în Anglia, prin farmecul ei, această femeie l a cucerit pe un tânăr care era în serviciul lordului Winter şi care se nu­mea Felton. De ce păleşti, milord de Buckingham? De ce vi se aprind aşa ochii de mânie şi durere? Atunci sfârşiţi povestirea, milord, şi spuneţi i domnului de Wardes cine era acea femeie care a pus cuţitul în mâna celui ce l a ucis pe tatăl dumneavoastră.

Un strigăt zbură de pe buzele tuturor. Tânărul duce îşi scoase batista şi şi şterse fruntea năpădită de sudoare. O mare tăcere se lăsă printre cei de faţă.

— Vezi, domnule de Wardes – spuse d'Artagnan – că această povestire a avut darul de a tulbura cu atât mai mult, cu cât vorbele lui Athos au răscolit amintiri neplăcute; vezi dar ca nelegiuirea mea n a fost pricină de pierzanie a unui suflet, căci sufletul era pe de a ntregul pierdut înainte de remuşcarea mea. Totuşi, a fost o mustrare de cuget. Aşa încât acum, când adevărul a ieşit la lumină, nu mi mai rămâne, domnule de Wardes, decât să ţi cer cu toată umilinţa iertare pentru această faptă ruşinoasă, aşa cum, de bună seamă, i aş fi cerut iertare şi părintelui dumitale, dacă ar mai trăi şi dacă l aş mai fi întâlnit atunci când m am reîntors în Franţa după moartea rege­lui Carol I.

— Dar e prea mult, domnule d'Artagnan! strigară cu însufleţire câteva glasuri.

— Nu, domnilor – zise căpitanul. Acum, domnule de Wardes, sper că totul s a lămurit între noi şi că nu vei mai dori să mă vorbeşti de rău. E o afacere încheiată, nu i aşa?

De Wardes se înclină, bâlbâind ceva.

— Sper de asemenea – continuă d'Artagnan apropiindu se şi mai mult de tânăr – că nu vei mai vorbi de rău pe nimeni de aici încolo, aşa cum ai urâtul obicei; căci un bărbat atât de cumpănit, atât de desăvârşit cum eşti dumneata, dumneata care l cerţi pe un bătrân soldat, după treizeci şi cinci de ani, pentru o poznă făcută la tinereţe, dumneata, zic, care ţii atât de mult la curăţenia cugetului, îţi vei lua, la rându ţi, în sinea dumitale, făgăduiala de a nu face nimic care să fie împotriva cugetului şi a onoarei. De aceea, ascultă bine ceea ce mi rămâne să ţi spun, dom­nule de Wardes. Fereşte te ca vreo nouă poveste în care să fie amestecat şi numele dumitale să mi mai ajungă la ureche!

— Domnule – zise de Wardes – n are rost să fiu ameninţat pentru nimic.

— Oh, n am terminat încă, domnule de Wardes – adăugă d'Artagnan – şi eşti silit să mă mai asculţi puţin.

Cercul se strânse în jurul lor, însufleţit de curiozitate.

— Vorbeai adineauri cât se poate de tare de cinstea unei femei şi de onoarea părintelui dumitale; ne ai făcut mare plăcere vorbind astfel, căci e o încântare să te gândeşti ca acest simţământ de delicateţe şi onestitate, care nu trăia, s ar părea, în sufletul nostru, trăieşte în sufletul copiilor noştri, şi e frumos, în sfârşit, să vezi un tânăr la vârsta când de obicei se ia în derâdere cu prea multă uşurinţă cinstea femeilor, e frumos, zic, să vezi un tânăr care le respectă şi le apără.

De Wardes îşi încleştă buzele şi pumnii, de bună seamă foarte neliniştit să ştie cum se va încheia acest discurs al cărui început se anunţa atât de rău.

— Cum se face atunci – continuă d'Artagnan – că ţi ai îngăduit să i spui domnului viconte de Bragelonne că nu şi a cunoscut mama?

Ochii lui Raoul scânteiară.

— Oh! strigă el făcând un pas înainte. Domnule cavaler, domnule cavaler, asta e o chestiune care mă priveşte pe mine!