Vicontele de Bragelonne

— Atunci, încheie.

— Atunci, spun, monseniore, soţul are tot dreptul să fie gelos. Dar toate aceste amănunte nu şi au rostul, ele n au nici o legătură cu ceea ce vorbeam noi.

Prinţul se frământa, se străduia să răspundă ceva.

— Nu mi ai spus totuşi – sfârşi el prin a rosti – pentru ce te ai depărtat. Adineauri spuneai c ai făcut o de teamă să nu stinghereşti pe cineva, ai adăugat chiar c ai remarcat la DOAMNA o înclinare de a l favoriza pe de Guiche.

— Ah, monseniore, n am spus asta.

— Ba da!

— Dar, dacă am spus o, nu mă gândeam la nimic rău.

— În sfârşit, te ai gândit la ceva?

— Monseniorul mă pune în încurcătură.

— Nu i nimic, vorbeşte. Dacă spui adevărul, pentru ce să te pun în încurcătură?

— Eu spun totdeauna adevărul, monseniore, dar şovăi mereu când e vorba să repet ceea ce aud de la alţii.

— Ah, să repeţi... Atunci se pare că s a spus ceva?

— Mărturisesc că mi a vorbit cineva.

— Cine?

Cavalerul luă o înfăţişare aproape încruntată.

— Monseniore – zise el – mă supuneţi unei anchete, mă trataţi ca pe un acuzat în faţa judecăţii... numai că zvonurile care zboară pe lângă urechea unui gentilom nu se opresc totdeauna acolo. Alteţa voastră vrea să dau acestor zvonuri însemnătatea unui eveniment?

— În sfârşit – adăugă Prinţul cu ciudă – un fapt e sigur, şi anume acela că te ai retras din pricina acestor zvonuri.

— Trebuie să spun adevărul: mi s a vorbit despre stă­ruinţele domnului de Guiche pe lângă DOAMNA, atât şi nimic mai mult; o plăcere nevinovată, repet, şi, pe deasu­pra, îngăduită. Monseniorul să nu fie însă nedrept şi să nu împingă lucrurile prea departe. Asta nu vă priveşte.

— Nu mă priveşte când se vorbeşte despre stăruinţele lui de Guiche pe lângă DOAMNA?...

— Nu, monseniore, nu; şi ceea ce vă spun i aş spune o şi lui de Guiche însuşi, atât de curată mi se pare curtea pe care i o face DOAMNEI; i aş spune o şi ei însăşi. Dar ştiţi de ce mă tem? Mă tem să nu fiu luat drept un gelos din pricina favorurilor, când eu nu sunt gelos decât din prietenie. Vă cunosc partea slabă, ştiu că, atunci când iubiţi, nu vreţi să mai ţineţi seamă de nimic. Or, o iubiţi pe DOAMNA, şi, de altminteri, cine n ar iubi o? Urmăriţi bine cercul în care vă plimb: DOAMNA l a remarcat prin­tre prietenii noştri pe cel mai chipeş şi mai atrăgător; ea ne va face să l privim pe acesta în aşa fel, încât îi veţi lăsa pe planul al doilea pe ceilalţi. Dispreţul vostru m ar face să mor; e destul să l îndur pe cel al DOAMNEI. De aceea, m am hotărât, monseniore, să las locul celui favorit, a cărui fericire o invidiez, păstrându i totuşi o prietenie sinceră şi o sinceră admiraţie. Spuneţi, aveţi ceva împotriva acestui fel de a privi lucrurile? Este al unui bărbat galant? Purtarea mea e vrednică de un prieten adevărat? Răspundeţi mi măcar un cuvânt, acum, după ce m aţi interogat cu atâta asprime.

Prinţul se aşezase, îşi ţinea tâmplele în mâini şi şi răvăşea părul cu degetele. După o tăcere destul de lungă pen­tru ca tânărul cavaler să fi putut cântări efectul manevrelor lui oratorice, monseniorul se ridică.

— Ia să vedem – zise el – dar să fii deschis.

— Ca întotdeauna.

— Bun! Ştii prea bine că noi am observat ceva în le­gătură cu extravagantul acela de Buckingham.

— Oh, monseniore, n o învinovăţiţi pe DOAMNA, sau vă părăsesc pentru totdeauna! Cum, aici aţi ajuns? La bănuieli?

— Nu, nu, cavalere, n o bănuiesc pe DOAMNA; dar în sfârşit... văd.... compar...

— Buckingham era un nebun.

— Un nebun asupra căruia chiar tu mi ai deschis ochii.

— Nu, nu – protestă cu însufleţire cavalerul – nu eu v am deschis ochii, ci de Guiche! Oh, să nu confundăm!

Şi începu să râdă cu acel râs strident ce seamănă cu un şuier de năpârcă.

— Da, da, într adevăr... tu spui doar câteva vorbe, pe când Guiche se arăta de a dreptul gelos.

— Cred şi eu – adăugă cavalerul pe acelaşi ton – el luptă pentru altar şi cămin.

— Cum ai spus? întrebă Prinţul cu semeţie şi revoltat de această glumă perfidă.

— Fără îndoială, nu este oare domnul de Guiche primul gentilom al casei voastre?

— În sfârşit – răspunse Prinţul ceva mai calm – crezi că această pasiune a lui Buckingham a fost observată?

— Se nţelege!

— Ei bine, şi zici că şi a domnului de Guiche e observată la fel?

— Dar, monseniore, recădeţi în aceeaşi greşeală; nimeni nu spune că domnul de Guiche ar avea vreo pasiune.

— Bine, bine!

— Vedeţi, monseniore, ar fi mai bine, de o sută de ori mai bine, să mă lăsaţi să dispar, decât să vă stârnesc, cu scrupulele mele, nişte bănuieli pe care DOAMNA le ar considera drept crime, şi ar avea dreptate.

— Ce ai face în locul meu?

— Un lucru înţelept.

— Care?

— N aş mai lua în seamă vanitatea acestor epicurieni noi, şi în felul acesta zvonurile ar cădea de la sine.

— Voi vedea, voi chibzui.

— Oh, aveţi destul timp, primejdia nu e mare, şi apoi nu e vorba nici de primejdie, nici de pasiune; e vorba nu­mai de teama pe care o am de a vedea că prietenia voastră pentru mine slăbeşte. De îndată ce mi veţi reda încrederea cu aceeaşi bunăvoinţă, nici un alt gând nu mi va mai trece prin minte.

Prinţul clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să spună: "Dacă ţie nu ţi va mai trece, mie îmi va trece!"

Dar, sosind ora dejunului, monseniorul trimise să fie prevenită DOAMNA. I se aduse răspunsul că DOAMNA nu putea să ia parte la masa mare şi că avea să prânzească la dânsa.

— Eu n am nici o vină – zise Prinţul. Azi dimineaţă am căzut pe neaşteptate în momentul când se veseleau cu muzică, am făcut pe gelosul, şi acum sunt pedepsit.

— Vom lua masa singuri – zise cavalerul cu un suspin. Îmi pare rău de de Guiche.

— Oh, lui Guiche îi va trece repede supărarea, e o fire bună!

— Monseniore – spuse deodată cavalerul – mi a venit o idee: adineauri, în timpul convorbirii noastre, poate că am amărât pe alteţa voastră şi v am trezit anumite bănuieli. Se cade să fiu tot eu împăciuitorul... Mă duc să l caut pe conte şi să l aduc încoace.

— Ah, cavalere, eşti un suflet minunat!

— Spuneţi asta ca şi cum aţi fi surprins.

— Doamne, dar nu eşti în fiecare zi atât de drăguţ!

— Fie; în schimb, ştiu să îndrept o greşeală pe care am săvârşit o, mărturisiţi!

— Mărturisesc!

— Alteţa voastră vrea să mi facă plăcerea de a aştepta aici câteva clipe?

— Bucuros, du te... voi încerca costumul pentru Fon­tainebleau.

Cavalerul plecă şi îşi chemă oamenii săi cu o mare grijă, ca şi cum le ar fi dat nişte ordine tainice. Toţi porniră în diferite direcţii, în timp ce el îşi păstră valetul de cameră.

— Află – îi spuse – dar află numaidecât dacă dom­nul de Guiche nu i la DOAMNA. Însă, vezi, cum vei afla asta?

— Foarte uşor, domnule cavaler: îl voi întreba pe Malicorne, care va afla de la domnişoara de Montalais. Dar trebuie să vă spun de la început că întrebarea va fi de prisos, căci toţi oamenii domnului de Guiche sunt plecaţi: probabil că şi stăpânul lor a plecat o dată cu ei.

— Informează te totuşi.

Nu trecură nici zece minute şi valetul de cameră se reîntoarse, îl trase într un chip misterios pe stăpânul său pe o scară de serviciu şi l făcu să intre într o cămăruţă a cărei fereastră dădea spre grădină.

— Ce s a întâmplat? întrebă cavalerul. Pentru ce atâtea precauţiuni?

— Priviţi, domnule – zise valetul de cameră.

— Ce?

— Priviţi acolo jos, sub castan.

— Bine... Ah, Doamne, îl văd pe Manicamp, care aş­teaptă; ce aşteaptă oare?

— Veţi vedea îndată, dacă veţi avea puţină răbdare... Colo, acum vedeţi?

— Văd unul, doi, patru muzicanţi cu instrumentele lor, şi după ei, împingându i din urmă, pe de Guiche în persoană. Dar ce face acolo?

— Aşteaptă să i se deschidă uşa cea mică de la scara doamnelor de onoare; va urca pe acolo la DOAMNA, unde se va auzi o nouă cântare în timpul mesei.

— E foarte frumos ceea ce mi spui.

— Nu i aşa, domnule?

— Domnul Malicorne ţi a spus toate astea?

— El însuşi.

— Ţine la tine deci?

— Ţine la DOMNUL.

— Pentru ce?

— Pentru că vrea să facă parte din casa sa.

— La naiba, va face! Ce ţi a dat pentru asta?

— Taina pe care v o vând, domnule.

— Ţi o plătesc cu o sută de pistoli. Ţine!

— Mulţumesc, domnule... Priviţi, uşa cea mică se deschide şi o femeie cheamă muzicanţii înăuntru.

— E Montalais.

— Mai încet, domnule, nu rostiţi prea tare acest nume; cine spune Montalais, spuse Malicorne. Dacă vă puneţi rău cu unul, aveţi de furcă cu celălalt.

— Bine, n am văzut nimic.

— Iar eu n am primit nimic – zise valetul vârând punga în buzunar.

Cavalerul, având certitudinea că de Guiche intrase acolo, se reîntoarse la DOMNUL, pe care l găsi îmbrăcat în costu­mul său splendid, strălucind de bucurie şi de frumuseţe.

— Se spune – strigă de Lorraine – că regele a ales soa­rele ca deviză; adevărul e, monseniore, că vouă vi se potri­veşte mai bine această deviză.

— Şi Guiche?

— De negăsit. A fugit, s a evaporat. Scandalul vostru de azi dimineaţă l a speriat. A dispărut de acasă.

— Hm, e în stare, neghiobul, să fi luat poşta şi să se fi dus la proprietăţile lui. Bietul băiat! Îl vom chema înapoi, lasă. Haidem să mâncăm.

— Monseniore, astăzi e ziua ideilor; mi a mai venit una în cap.

— Care?

— Monseniore, DOAMNA e supărată pe alteţa voastră, şi are dreptate să fie. Îi datoraţi o scuză; duceţi vă să mâncaţi împreună.

— Oh, ăsta e un sfat pentru un soţ slab.

— E pentru un soţ bun. Prinţesei îi e urât; va plânge în farfurie, va avea ochii roşii. Un soţ care face ca ochii soţiei lui să se roşească e un soţ nesuferit. Duceţi vă, monseniore, duceţi vă!

— Nu, am spus să mi se aducă masa aici.

— Haide, haide, monseniore, vom fi trişti amândoi: eu îmi voi simţi inima împovărată ştiind că DOAMNA e sin­gură, iar alteţa voastră, oricât de neînduplecat veţi voi să păreţi, veţi suspina totuşi. Luaţi mă şi pe mine la prânzul DOAMNEI, şi va fi o surpriză foarte plăcută. Fac prinsoare că vom petrece de minune; azi dimineaţă v aţi înşelat.

— Tot ce se poate.

— Fără nici un poate; e un fapt.

— Cavalere, cavalere, tu mă sfătuieşti rău!

— Vă sfătuiesc bine, e în folosul vostru: costumul acesta de culoarea panselelor, brodat cu aur, vă vine de minune. DOAMNA va fi mai subjugată de bărbat decât de procedeu. Haide, monseniore!

— M ai înduplecat, să mergem.

Prinţul, împreună cu cavalerul, ieşi din apartamentul său şi se îndreptă spre acela al Prinţesei. Cavalerul şopti la urechea valetului său aceste cuvinte:

— Oameni în faţa uşii celei mici. Nimeni să nu poată fugi pe acolo! Repede!

Şi, urmându l pe Prinţ, ajunse în anticamera DOAMNEI. Uşierii se pregăteau să dea de veste.

— Nimeni să nu se mişte – zise cavalerul zâmbind. Mon­seniorul vrea să facă o surpriză.

XXXVI

PRINŢUL E GELOS PE DE GUICHE
Prinţul intră brusc, asemenea oamenilor cu gânduri cu­rate şi care cred că fac o plăcere, sau asemenea celor care speră să surprindă o taină, ca un trist obol al geloşilor.

DOAMNA, îmbătată de primele măsuri ale muzicii, dansa cu o patimă nebună, lăsând la o parte dejunul început. Dansatorul ei era domnul de Guiche, cu braţele ridicate, cu ochii pe jumătate închişi, cu genunchiul pe parchet, ca acei dansatori spanioli cu priviri voluptoase, cu gesturi mângâietoare. Prinţesa se învârtea în jurul lui, cu acelaşi surâs şi cu aceeaşi vrajă aţâţătoare. Montalais admira. La Vallière, aşe­zată într un colţ, privea cu un aer visător.

E cu neputinţă să redăm efectul pe care l produse asupra acestor oameni fericiţi apariţia neaşteptată a DOMNULUI. Este de asemenea cu neputinţă de redat efectul pe care l pro­duse asupra lui Filip vederea acestor oameni fericiţi. Con­tele de Guiche nu mai avu puterea să se ridice de jos; DOAMNA rămăsese la jumătatea pasului şi mişcării sale, fără să poată îngâna un cuvânt. Cavalerul de Lorraine, re­zemat de pervazul uşii, zâmbea ca un om adâncit în cea mai nevinovată admiraţie.

Paloarea prinţului, tremurul convulsiv al mâinilor şi pi­ciorului fu primul simptom care i trezi la realitate pe cei de faţă. O mare tăcere urmă după tropotele dansului. Cava­lerul de Lorraine se folosi de acest răgaz pentru a veni să i salute pe DOAMNA şi respectiv pe de Guiche, prefăcându se că i confundă în reverenţele sale cu cei doi stapâni ai casei. Prinţul, apropiindu se la rândul său, zise cu un glas răguşit:

— Sunt încântat; veneam aici crezând că te găsesc bol­navă şi mâhnită, dar te văd prinsă în noi plăceri; într ade­văr, e o fericire! Casa mea e cea mai veselă din univers! Apoi, întorcându se către de Guiche, îi spuse: Conte, nu te ştiam un dansator atât de iscusit. Şi, revenind la soţia lui: Fii mai bună cu mine – i se adresă el cu o amărăciune sub care îşi ascundea mânia. De câte ori se petrece la dumneata, cheamă mă şi pe mine... Sunt un Prinţ foarte însingurat.

De Guiche îşi recăpătă sângele rece şi, cu o mândrie fi­rească, ce i stătea atât de bine, zise:

— Monseniorul ştie că întreaga mea viaţă e în serviciul său: oricând va fi vorba să o dau, voi fi gata s o fac; azi însă, nefiind vorba decât de dans, dansez.

— Şi ai dreptate – zise Prinţul cu răceală. Şi apoi, doamnă – continuă el – nu observi că doamnele dumitale îmi răpesc prietenii cei mai buni? Domnul de Guiche nu i al vostru, doamnă, e al meu. Dacă vrei să iei masa fără mine, ai doamnele. Când mănânc singur, eu am gentilomii mei; nu mă lipsi până şi de ei.

DOAMNA simţi şi dojana şi lecţia. Roşeaţa îi năpădi dintr o dată obrajii.

— Domnule – răspunse ea – nu ştiam, venind la curtea Franţei, că Prinţesele de rangul meu sunt considerate ca fe­meile din Turcia. Nu ştiam că nu le e îngăduit să vadă băr­baţi; dar dacă asta îţi e dorinţa, mă voi supune; nu te ruşina de loc dacă vrei să pui zăbrele la ferestrele mele.

Această ripostă, care îi făcu să zâmbească pe Montalais şi pe de Guiche, răscoli mânia în inima Prinţului, mânie din care o bună parte se risipise prin cuvintele ce le rostise.

— Foarte bine! zise el pe un ton stăpânit. Iată cum sunt respectat în casa mea!

— Monseniore! Monseniore! murmură cavalerul la ure­chea Prinţului, în aşa fel încât toată lumea observă că voia să l potolească.

— Să mergem! rosti Prinţul drept orice răspuns, trăgându l pe cavaler după el şi răsucindu se cu o mişcare bruscă, gata aproape s o îmbrâncească pe DOAMNA.

De Lorraine îşi urmă stăpânul până în apartamentul său, unde Prinţul nu avu răbdare să se aşeze şi dădu frâu liber mâniei ce i clocotea în piept. Cavalerul îşi ridică ochii în tavan, îşi împreună mâinile şi nu scotea o vorbă.

— Părerea ta? strigă DOMNUL.

— Despre ce, monseniore?

— Despre tot ce se petrece aici.

— Oh, monseniore, e grav!

— E odios! Viaţa nu se poate duce astfel!

— Într adevăr, nu e o fericire! zise cavalerul. Şi toc­mai sperasem să avem linişte după plecarea nebunului acela de Buckingham.

— Iar acum e şi mai rău!

— Nu spun asta, monseniore.

— Nu, dar o spun eu, căci Buckingham nu îndrăznise să facă nici pe sfert din ceea ce am văzut astăzi.

— Ce anume?

— Să se ascundă pentru a dansa, să se prefacă pentru a lua masa în doi.

— Oh, monseniore, nu, nu!

— Ba da! Ba da! strigă Prinţul întărâtându se singur ca un copil răutăcios. Dar nu voi mai îndura asta multă vreme! Vreau să se ştie ce se petrece aici!

— Monseniore, un scandal...

— La naiba, să mă ruşinez eu, când ei nu se ruşinează faţă de mine? Aşteaptă mă aici, cavalere, aşteaptă mă!

Prinţul dispăru în camera alăturată şi l întrebă pe uşier dacă regina mamă se reîntorsese de la capelă.

Ana de Austria era fericită: liniştea restabilită în sânul familiei sale, o întreagă curte bucuroasă de prezenţa unui suveran tânăr şi pornit spre lucruri mari, veniturile statului sporite, pacea la graniţe asigurată, totul o făcea să prevadă un viitor luminos. Din când în când doar o răscolea amin­tirea acelui băiat tânăr pe care l primise ca o mamă bună şi l alungase ca una vitregă. Un suspin îi încheie gândul. Deodată, ducele de Orléans intră la dânsa.

— Mamă – strigă el trăgând cu nerăbdare draperiile în urma lui, la uşă – lucrurile nu mai pot să meargă astfel!

Ana de Austria îşi ridică frumoşii ei ochi asupra lui şi, cu o netulburată blândeţe, îl întrebă:

— Despre ce lucruri vrei să vorbeşti?

— Vreau să vorbesc de DOAMNA.

— Soţia ta?

— Da, mamă.

— Mă prind că nebunul de Buckingham îi va fi tri­mis vreo scrisoare de bun rămas.

— Ei bine, nu, mamă, nu i vorba de Buckingham.

— De cine atunci? Căci bietul băiat era pe punctul de a ţi pune gelozia la încercare, şi credeam că...

— Mamă, DOAMNA l a şi înlocuit pe domnul de Buckingham.

— Filip, ce ţi iese din gură? Rosteşti cuvintele cu prea multă uşurătate.

— Nu, nu. Doamna a întors o atât de bine, încât sunt încă şi mai gelos.

— Doamne, şi pe cine?

— Cum, n ai băgat de seamă nimic?

— Nu.

— N ai observat că domnul de Guiche e mereu la ea, mereu cu ea?

Regina îşi pocni palmele şi începu să râdă.

— Filip – zise ea – la tine nu mai e vorba de un cusur, e o boală.

— Boală sau cusur, doamnă, eu sufăr.

— Şi pretinzi că s ar putea vindeca un rău care există numai în închipuirea ta? Vrei să ţi se dea dreptate, deşi gelozia ta n are nici un temei?

— Ah, iată că reîncepi să spui despre acesta ceea ce spu­neai şi despre celălalt.

— Asta, fiul meu – rosti pe un ton sec regina – fiindcă ceea ce credeai despre celălalt reîncepi să crezi şi despre acesta.

Prinţul se înclină puţin înţepat.

— Şi dacă ţi aş cita fapte – zise el – ai crede?

— Fiul meu, pentru orice alt lucru, în afară de gelozie, te aş crede fără să mi aduci dovezi; dar când e vorba de gelozie, nu ţi făgăduiesc nimic.

— Asta e ca şi cum maiestatea ta mi ar porunci să tac şi m ar scoate din cauză.

— Câtuşi de puţin; eşti fiul meu şi ţi datorez toată îngăduinţa unei mame.

— Oh, mărturiseşte ţi gândul: îmi datorezi toată îngă­duinţa cuvenită unui nebun.

— Nu exagera, Filip, şi ia seama să nu mi vorbeşti despre soţia ta ca despre o femeie uşuratică...

— Dar faptele?

— Te ascult.

— Azi dimineaţă se făcea muzică la DOAMNA, la ceasurile zece.

— Un lucru nevinovat.

— Domnul de Guiche stătea de vorbă cu ea, numai ei amândoi... Ah, am uitat să ţi spun că de opt zile el n o mai părăseşte, se ţine de dânsa ca o umbră.

— Dragul meu, dacă ar fi ceva rău, s ar ascunde.

— Bun! exclamă atunci ducele. Asta aşteptam să mi spui. Ţine minte ce ai spus! Azi dimineaţă, zic, i am surprins şi mi am exprimat fără înconjur nemulţumirea.

— Fii sigur că asta e de ajuns; ai fost poate chiar prea aspru. Soţiile tinere sunt supărăcioase. Mustrându le pentru un rău pe care nu l au făcut înseamnă adesea să le spui că l puteau face.

— Bine, bine, aşteaptă! Reţine de asemenea şi ceea ce ai spus acum, doamnă: "Lecţia de azi dimineaţă e da ajuns şi, dacă ar face ceva rău, s ar ascunde".

— Aşa am spus, da.

— Dar, puţin după aceea, căindu mă de slăbiciunea mea de azi dimineaţă şi ştiind că Guiche stă supărat la el acasă, m am dus din nou la DOAMNA. Ghiceşte ce am găsit acolo? Alte muzici şi dansuri, şi Guiche – ascuns acolo!

Ana de Austria îşi încruntă sprâncenele.

— O nechibzuinţă – zise ea. Şi ce a spus DOAMNA?

— Nimic.

— Dar Guiche?

— La fel... Ba da... el a bâlbâit nişte obrăznicii.

— Şi tu ce crezi, Filip?

— C am fost orb, că Buckingham nu era decât un pre­text şi că adevăratul vinovat e Guiche.

Ana ridică din umeri.

— Şi atunci?

— Vreau ca Guiche să plece din preajma mea, ca şi Buckingham, şi voi cere asta regelui, afară numai dacă...

— Dacă?

— N ai să faci dumneata această rânduială, doamnă, dumneata care eşti atât de înţeleaptă şi de bună.

— N o voi face.

— Cum, mamă?

— Ascultă, Filip, nu sunt în fiecare zi dispusă să mă cert cu oamenii; am autoritate asupra celor tineri, dar nu m aş putea folosi de ea fără să o pierd; de altfel, nimic nu dovedeşte că domnul de Guiche ar fi vinovat.

— Mi a displăcut.

— Asta te priveşte.

— Bine, atunci ştiu ce am de făcut – zise Prinţul cu îndârjire.

Ana îl privi neliniştită.

— Şi ce vei face? întrebă ea.

— Îl voi îneca în bazin, prima oară când îl voi mai găsi în casă la mine.

După o asemenea crudă ameninţare, Prinţul aşteptă un efect de groază. Regina rămase însă nepăsătoare.

— N ai decât – zise ea.

Filip era slab ca o femeie; începu să urle:

— Sunt trădat, nimeni nu mă iubeşte! Iat o şi pe mama mea trecând de partea duşmanilor mei!

— Mama ta vede mai departe decât tine şi nu se oste­neşte să te mai povăţuiască, fiindcă nu vrei s o asculţi.

— Mă voi duce la rege!

— Asta voiam să ţi şi spun. Aştept pe maiestatea sa aici, e ora sa de vizită. Plânge te.

N apucă să termine, că Filip auzi uşa de la anti­cameră deschizându se cu zgomot. Îl cuprinse teama. Se desluşeau paşii regelui, ale cărui tălpi scârţâiau pe covoare. Prinţul dispăru pe o uşiţă, lăsând o pe regină singură. Ana de Austria începu să râdă. Râdea încă în clipa când intră regele. El venea, foarte îndatoritor, să afle des­pre sănătatea, cam zdruncinată, a reginei mame. Venea, de asemeni, s o anunţe ca toate pregătirile pentru călătoria la Fontainebleau erau terminate. Văzând o că râde, se simţi mai puţin îngrijorat şi o întrebă, el însuşi zâmbind, ce anume o face să fie atât de veselă. Ana de Austria îi luă mâna şi, cu o voce plină de haz, îi zise:

— Ştii, sunt mândră că am sânge spaniol în vine.

— Pentru ce, doamnă?

— Pentru că spaniolele sunt mai cumsecade, cel puţin în comparaţie cu englezoaicele.

— Explică te.

— De când te ai însurat, n ai avut motiv să i faci nici o mustrare reginei, nu i aşa?

— Nu, de bună seamă.

— Şi s a scurs destul timp de când te ai însurat. Fra­tele tău, dimpotrivă, e însurat numai de cincisprezece zile.

— Şi?

— Se plânge de DOAMNA pentru a doua oară.

— Cum! Iarăşi Buckingham?

— Nu, altul.

— Cine?

— Guiche.

— Aşa! Atunci DOAMNA e o cochetă.

— Mă tem că da.

— Sărmanul meu frate! zise regele zâmbind.

— Îngădui cochetăria, după câte văd.

— Când e vorba de DOAMNA, da; de fapt, Prinţesa nu e cochetă.

— Fie; dar fratele tău îşi va pierde capul din pricina asta.

— Ce vrea?

— Să l înece pe Guiche.

— Cam violent.

— Nu râde. El e deznădăjduit. Gândeşte te la un mijloc.

— Ca să l salvez pe Guiche, bucuros.

— Oh, dacă fratele tău te ar auzi vorbind astfel, ar conspira împotrivă ţi, aşa cum a făcut unchiul vostru, DOMNUL, împotriva regelui, părintele tău.

— Nu. Filip mă iubeşte tare mult, şi eu îl iubesc tare mult la rândul meu; vom trăi ca buni prieteni. În rezumat, ce doreşte de la mine?

— S o împiedici pe DOAMNA de a mai fi cochetă şi pe Guiche de a mai fi galant.

— Numai atât? Fratele meu îşi face o idee prea mare despre puterea regală... Să schimbi firea unei femei! Cu un bărbat mai treacă meargă, dar cu o femeie?

— Cum ai să te descurci?

— Îi voi spune un cuvânt lui Guiche, care e băiat deş­tept, şi l voi face să înţeleagă.

— Dar DOAMNA?

— Cu ea e mai greu; un cuvânt nu va fi de ajuns; va trebui să i ţin predici.

— Lucrul e însă grabnic.

— Oh, voi căuta să mă zoresc cât mai mult cu putinţă. Avem repetiţie de balet astăzi după masă.

— Vei ţine predica dansând?

— Da, doamnă.

— Şi făgăduieşti o convertire?

— Voi curma erezia prin convingere sau prin foc.