Vicontele de Bragelonne

— Cincizeci de mii de livre, doamnă.

— Un milion – îşi spuse marchiza. Domnule Faucheux, vei lua de asemeni aurăria, argintăria şi întreaga veselă. Voi spune că le am dat la topit pentru a face alte modele mai pe gustul meu. Topeşte le, zic, şi adu mi valoarea în aur... numaidecât.

— Bine, doamnă marchiză.

— Vei pune aurul într o lădiţă; vei trimite acest aur printr un vânzător al dumitale, fără ca oamenii mei să l vadă; vânzătorul mă va aştepta într o trăsură.

— Aceea a doamnei Faucheux? întrebă argintarul.

— Dacă vrei, o voi lua de la dumneata.

— Da, doamnă marchiză.

— Îţi dau trei oameni de ai mei, ca să ducă argintăria la dumneata.

— Da, doamnă.

Marchiza sună.

— Furgonul – zise ea – la dispoziţia domnului Faucheux!

Argintarul salută şi ieşi, spunând ca furgonul să l urmeze îndeaproape şi vestind el însuşi, în gura mare, că marchiza îşi trimite vesela la topit, pentru a face una mai nouă.

Trei ceasuri mai târziu, ea se duse la domnul Faucheux şi primi de la dânsul opt sute de mii de livre în bilete ale băncii de Lyon şi două sute cincizeci de mii de livre în aur, totul închis într un sipet pe care un vânzător abia îl putu căra până la trăsura doamnei Faucheux. Căci doamna Fau­cheux îşi avea trăsura ei. Fiică a unui preşedinte de conturi, ea îi adusese soţului, sindic al argintarilor, treizeci de mii de scuzi. Aceşti treizeci de mii crescuseră şi se înmulţiseră în răstimp de douăzeci de ani. Argintarul era milionar, dar om modest. Pentru nevasta lui cumpărase o venerabilă ca­leaşcă, meşterită în 1648, adică la zece ani după ce se născuse regele. Această caleaşcă, sau, mai degrabă, această căsuţă pe roate constituia mândria întregului cartier; era zugrăvită toată cu scene alegorice şi cu nori împânziţi cu stele de aur şi de argint.

În acest echipaj, ce stârnea aproape râsul, se urcă distinsa femeie, sub privirea vânzătorului, care îşi strângea cu sfială genunchii, de teamă să nu atingă rochia nobilei doamne. Şi acelaşi vânzător îi strigă vizitiului, mândru că ducea în butcă o marchiză:

— Drumul spre Saint Mandé!

XXXII

ZESTREA
Caii domnului Faucheux erau demni descendenţi din rasa Perche, cu genunchii mari şi cu picioarele tot pe atât de butucănoase. Ca şi caleaşca, ei datau din cealaltă jumătate a veacului. Nu alergau deci cu iuţeala armăsarilor englezeşti ai domnului Fouquet. Astfel că făcură până la Saint Mandé nu mai puţin de două ceasuri. Se poate spune însă că mer­geau cu o anumită măreţie. Iar măreţia înlătură zdrun­cinările.

Marchiza se opri în faţa unei porţi binecunoscute, cu toate că n o văzuse decât o dată, ne amintim, într o împreju­rare nu mai puţin penibilă decât aceea care o aducea aici şi acum. Scoase din buzunar o cheie, o vârî cu mâna ei mică şi albă în broască, împinse uşa, care se deschise fără zgomot, şi i spuse vânzătorului să urce sipetul la etajul întâi. Dar sipetul acesta era atât de greu, că vânzătorul se văzu silit să l cheme în ajutor pe vizitiu.

Sipetul fu aşezat în acel mic cabinet, anticameră sau mai degrabă budoar, ce ţinea de salonul unde noi l am văzut pe domnul Fouquet îngenuncheat la picioarele marchi­zei. Doamna de Bellière îi dărui un ludovic vizitiului, un surâs fermecător vânzătorului şi le făcu semn la amândoi să plece. Ea închise uşa în urma lor şi rămase astfel singură, în aşteptare, baricadată. Nici un servitor nu se ivea înăuntru. Totul era însă în aşa fel pregătit, de parcă un spirit nevăzut ar fi ghicit nevoile şi dorinţele musafirului, sau mai bine zis ale musafirei care era aşteptată. Focul în vatră, lumânările în candelabre, răcoritoarele pe mescioară, cărţile pe birou, florile proaspete în vaze japoneze. Ai fi zis o casă a minunilor.

Marchiza aprinse candelabrele, respiră parfumul florilor, se aşeză şi căzu pe dată într o adâncă visare. Dar această reverie, oricât de tristă, era îmbibată de o anumită dulceaţă. Vedea în faţa sa o comoară pusă în mijlocul camerei. Un milion pe care l smulsese din averea ei, aşa cum o secerătoare smulge o albăstrea din coroniţa ei. Îşi făurea cele mai dulci visuri. Se gândea mai presus şi mai înainte de toate la un mijloc de a i lăsa tot acest bănet domnului Fouquet, fără ca el să ştie de unde îi pică un asemenea dar. Un astfel de gând i se înfăţişă, se înţelege, în primul rând în minte. Şi cu toate că, în timp ce se gândea la el, planul i se părea greu de înfăptuit, nu deznădăjdui totuşi în dorinţa de a ajunge la ţintă. Trebuia să sune pentru a l chema pe domnul Fouquet şi apoi să fugă îndată din casă, mai fericită decât dacă, în loc de a da un milion, ar fi primit ea însăşi un milion. Dar, de când venise aici, din clipa când dăduse cu ochii de acest budoar atât de cochet, din care s ar fi zis că o cameristă avusese grijă să şteargă până şi ultimul fir de praf, din clipa când văzuse acest salon atât de bine întreţinut, încât ar fi putut crede că zânele care stăteau acolo abia atunci plecaseră, ea se întrebă dacă privirile acelora care fugiseră la ivirea sa, duhuri, zâne, strigoi sau făpturi omeneşti, nu o recunoscuseră cumva. Atunci Fouquet ar afla totul, iar ceea ce n ar afla, ar bănui; Fouquet n ar primi în dar ceea ce ar primi poate cu titlu de împrumut, aşa încât, îndreptat pe acest făgaş, planul n ar ajunge la ţintă şi n ar duce la nici un rezultat. Era deci nevoie, pentru a reuşi, să facă totul în chipul cel mai serios. Trebuia ca ministrul să înţeleagă în­treaga primejdie ce l ameninţa, pentru a se supune capriciului generos al unei femei; trebuia, în fine, pentru a l convinge, să folosească tot farmecul unei prietenii sincere şi, dacă atâta nu ar fi fost de ajuns, toată înflăcărarea unei dragoste pu­ternice, pe care nimic n ar putea o abate de la hotărârea ei nestrămutată de a l îndupleca.

Într adevăr, ministrul era cunoscut ca un bărbat galant şi plin de demnitate. Avea să primească oare el obolul unei femei? Nu, se va împotrivi, şi dacă totuşi vreun glas în lume ar fi fost în stare să i înfrângă împotrivirea, acesta era numai glasul femeii pe care o iubea.

Acum, altă îndoială, o îndoială crudă, străpungea inima doamnei de Bellière cu durerea şi cu ascuţimea rece a unui pumnal. Era oare el în stare să iubească? Acest spirit fugar, această inimă nestatornică se putea oare hotărî să se oprească o clipă, fie chiar şi pentru a contempla un înger? Nu cumva şi Fouquet, în ciuda înţelepciunii lui, în ciuda sufletului lui cinstit, era asemenea acelor cuceritori ce varsă lacrimi pe câmpul de bătălie atunci când au repurtat o victorie? "Ei bine, asupra acestui lucru trebuie să mă lămuresc, şi în aceasta privinţă trebuie să l judec – îşi spuse marchiza. Cine ştie dacă această inimă atât de râvnită nu e o inimă vulgară şi plină de necurăţenii, cine ştie dacă acest spirit nu se va do­vedi a fi, atunci când îl voi pune la încercare, josnic şi de proastă calitate?... Haide, haide! adăugă ea apoi. Prea multă îndoială, prea multă şovăire! La încercare! La încer­care!" Se uită la pendula din perete. "Sunt ceasurile şapte, trebuie să fi sosit; e ora semnăturilor. Haide!" Şi, ridicându se cu o nestăpânită nerăbdare, se îndreptă spre oglindă, în care îşi surâse cu zâmbetul hotărât al întregului devotament; răsuci după aceea arcul şi trase mânerul soneriei. Apoi, istovită parcă mai dinainte de lupta în care se aruncase, se apropie de un fotoliu şi îngenunche în neştire lângă el, cu fruntea acoperită de palmele i tremurătoare.

După zece minute, auzi scrâşnind arcul de la uşă. Uşa alunecă pe ţâţânele ei nevăzute. Fouquet se ivi. Era palid la faţă şi parcă apăsat de greutatea unui gând amar. Nu se grăbea, ci venea, atâta tot. Trebuie că povara care l apăsa era destul de mare, de vreme ce un om robit plăcerii, pentru care plăcerea era totul, se mişca atât de încet la o astfel de chemare.

Într adevăr, noaptea, încărcată de visuri chinuitoare, îi înăsprise trăsăturile, de obicei înzestrate cu o nobilă nepă­sare, şi i săpase în jurul ochilor cearcăne vinete şi adânci. Totuşi, era încă frumos, încă mândru, iar expresia melan­colică a gurii, expresie atât de rară la el, dădea fizionomiei sale o înfăţişare nouă, ce l întinerea. Îmbrăcat în negru, cu pieptul bombat de dantele răvăşite de mâna i neliniştită, in­tendentul superior se opri cu privirea înceţoşată de gânduri în pragul acestei odăi unde de atâtea ori venise să guste o fericire aşteptată.

Această blândeţe mohorâtă, această tristeţe surâzătoare, ce înlocuia exaltarea bucuriei, făcură asupra doamnei de Bellière, care l privea de departe, un efect de nedescris. Ochiul unei femei ştie să citească toată trufia sau toată suferinţa în trăsăturile bărbatului pe care l iubeşte; s ar zice că, în ciuda slăbiciunii lor, Dumnezeu a fost cu femeile mai darnic decât a fost cu celelalte creaturi ale sale. Ele îşi pot ascunde simţămintele în faţa bărbatului; bărbatul nu şi le poate ascunde pe ale sale. Marchiza ghici dintr o privire toată nenorocirea ministrului. Ghici că şi petrecuse o noapte fără somn, o zi plină de necazuri. Din clipa aceea se simţi tare, înţelegând că l iubeşte pe Fouquet mai presus de orice. Se ridică de jos şi se apropie de el:

— Mi ai scris azi dimineaţă – îi spuse ea – c ai început să mă uiţi şi că eu, fiindcă nu m ai mai văzut de mult, am încetat fără îndoială să mă mai gândesc la dumneata. Am venit să ţi dovedesc că te înşeli, domnule, şi asta cu atât mai mult cu cât citesc în ochii dumitale un anumit lucru.

— Care, doamnă? întrebă Fouquet foarte mirat.

— Că niciodată nu m ai iubit atât de mult ca în clipa de faţă, tot astfel cum dumneata ar trebui să citeşti în hotărârea mea de a veni aici că nu te am uitat de loc.

— Oh, dumneata, marchiză – rosti Fouquet, al cărui nobil chip fu luminat o clipă de o rază de bucurie – dum­neata eşti un înger, şi bărbaţii n au dreptul să se îndoiască de dumneata. Nu le rămâne decât să se umilească şi să ceară iertare!

— Atunci să ţi fie dată iertarea!

Fouquet voi să îngenuncheze în faţa ei.

— Nu – zise marchiza – aşază te alături de mine. Ah, urât gând îţi mai trece prin minte!

— De unde deduci asta, doamnă?

— Din zâmbetul dumitale, care ţi tulbură întreaga fi­zionomie. Spune mi, la ce te gândeşti? Vorbeşte deschis, fii sincer, între prieteni nu există taine.

— Ei bine, doamnă, spune mi atunci, pentru ce această asprime faţă de mine, de trei sau patru luni încoace?

— Această asprime?

— Da; nu mi ai spus oare să nu te mai vizitez?

— Vai, prietene dragă – răspunse doamna de Bellière cu un suspin adânc – din cauză că vizita dumitale la mine ţi a pricinuit o mare nenorocire, din cauză că locuinţa mea e supravegheată, din cauză că aceiaşi ochi care te au văzut o data te ar mai putea vedea încă, din cauză că socot mai puţin primejdios pentru dumneata să vin eu aici, decât să vii dumneata la mine; în sfârşit, din cauză că te găsesc destul de nefericit, pentru a nu voi să ţi sporesc şi mai mult nefericirea...

Fouquet tresări. Aceste cuvinte îi aduceau aminte de necazurile de la vistierie, lui, care, cu câteva minute mai înainte, nu se gândea decât la speranţele amantului.

— Nefericit, eu? bâigui apoi, încercând să zâmbească. Într adevăr, marchiză, cu tristeţea dumitale m ai face să cred că aşa este. Oare aceşti ochi frumoşi nu se uită la mine decât ca să mă plângă? Oh, aştept de la ei o altă mângâiere.

— Nu eu sunt tristă, domnule; priveşte te în oglindă: dumneata eşti.

— Marchiză, sunt puţin palid, e adevărat, dar din pricina prea multor treburi; regele mi a cerut ieri bani.

— Da, patru milioane; ştiu asta.

— Ştii? strigă Fouquet surprins. Dar cum de o ştii? Abia aseară, la joc, după plecarea reginelor şi în prezenţa unei singure persoane, regele mi a...

— Vezi, deci, că ştiu; asta e de ajuns, nu i aşa? Ei bine, continuă, prietene; regele ţi a cerut...

— Ei bine, înţelegi, marchiză, a trebuit să caut banii, apoi să i număr, apoi să i trec în registre; asta cere timp. De la moartea domnului de Mazarin se simte oarecare greutate şi încurcătură în serviciul finanţelor. Administraţia mea e supraîncărcată; iată pentru ce am vegheat toată noaptea.

— Cel puţin ai găsit suma? întrebă cu nelinişte marchiza.

— Ar fi de mirare, marchiză – răspunse Fouquet cu voioşie – ca un intendent superior să nu aibă în lăzile lui o biată sumă de patru milioane.

— Da, cred că o ai, sau că o vei avea.

— Cum adică o voi avea?

— Nu e mult de când ţi s au mai cerut două milioane.

— Mie mi se pare, dimpotrivă, că a trecut un veac de atunci. Dar să nu mai vorbim de bani, te rog!

— Din contră, tocmai despre ei vreau să vorbim, prietene.

— Oh!

— Ascultă, n am venit decât pentru asta aici.

— Dar ce vrei să spui? întrebă intendentul superior, ai cărui ochi exprimau o mare curiozitate.

— Domnule, intendenţa superioară e o slujbă pe viaţă?

— Marchiză!

— Observă că eu îţi răspund la toate întrebările, şi cu deplină sinceritate.

— Marchiză, mă uimeşti, îmi vorbeşti ca un om de afaceri.

— E foarte simplu: vreau să mi plasez nişte bani la dumneata şi, fireşte, vreau să ştiu dacă prezinţi garanţii.

— Într adevăr, marchiză, încep să mi pierd capul şi nu mai ştiu unde vrei să ajungi.

— Vorbesc cu toată seriozitatea, dragă domnule Fouquet; am oarecare fonduri ce mă stingheresc. M am săturat să tot cumpăr pământuri şi vreau să însărcinez pe un prieten să mi pună în valoare banii.

— Dar asta nu e atât de grabnic, îmi închipui! zise Fouquet.

— Dimpotrivă, e grabnic, chiar foarte grabnic.

— Ei bine, vom vorbi despre asta mai târziu.

— Nu mai târziu, căci banii mei sunt aici.

Marchiza îi arătă intendentului superior sipetul, apoi îl deschise, lăsând să se vadă în el teancuri de bilete şi o grămadă de aur. Fouquet se ridicase în aceeaşi clipă ca şi doamna de Bellière; rămase câtva timp pe gânduri, pe urmă, dintr o dată, se trase înapoi, păli şi căzu pe un scaun, ascunzându şi faţa în palme.

— Oh, marchiză, marchiză! murmură el.

— Ce este, domnule?

— Ce crezi oare despre mine, ca să mi faci un asemenea dar?

— Despre dumneata?

— Fără îndoială.

— Dar să vedem ce crezi dumneata însuţi? Spune.

— Aceşti bani i ai adus aici pentru mine; mi i dai fiindcă mă ştii la strâmtoare. Oh, nu tăgădui, ghicesc totul. Oare nu ţi cunosc eu inima?

— Ei bine, dacă îmi cunoşti inima, trebuie să vezi că eu îţi ofer inima.

— Aşadar, am ghicit! striga Fouquet. Eh, doamnă, într adevăr, nu ţi am dat niciodată dreptul să mă jigneşti astfel.

— Să te jignesc! murmură ea pălind. Ciudată gingăşie omenească! Mă iubeşti, mi ai spus sau nu aşa? Mi ai cerut sau nu, în numele acestei iubiri, reputaţia mea, onoarea mea? Iar când îţi ofer aceşti bani, mă refuzi!

— Marchiză, marchiză, ai fost liberă să ţi păstrezi ceea ce numeşti reputaţia dumitale şi onoarea dumitale. Lasă mi libertatea de a le păstra şi eu pe ale mele. Lasă mă să mă ruinez, lasă mă să cad sub povara urii ce mă înconjoară, sub povara greşelilor pe care le am săvârşit, sub povara chiar a remuşcărilor mele; dar, în numele cerului, marchiză, nu mă zdrobi sub această ultimă lovitură!

— Adineauri te arătaseşi lipsit de spirit, domnule Fouquet – zise ea.

— Se poate, doamnă.

— Iar acum iată te lipsit de inimă.

Fouquet îşi apăsă mâna crispată peste pieptul gâfâind.

— Striveşte mă, doamnă – murmură el – n am ce să răspund.

— Ţi am oferit prietenia mea, domnule Fouquet.

— Da, doamnă; dar te ai mărginit la atât.

— Ceea ce fac dovedeşte o prietenă?

— Fără îndoială.

— Şi respingi această dovadă a prieteniei mele?

— O resping.

— Priveşte mă în faţă, domnule Fouquet. Ochii marchizei scânteiară. Îţi ofer dragostea mea.

— Oh, doamnă! îngână Fouquet.

— Te iubesc, mă auzi, de multă vreme; femeile au, ca şi bărbaţii, falsele lor gingăşii. Te iubesc de mult, dar nu voiam să ţi o spun.

— Oh! făcu Fouquet, împreunându şi mâinile.

— Ei bine, ţi o spun acum. Mi ai cerut această dragoste în genunchi, iar eu ţi am refuzat o; eram oarbă, cum ai fost şi dumneata adineauri. Iată iubirea mea, ţi o ofer întreagă.

— Da, iubirea, dar numai iubirea.

— Iubirea mea, fiinţa mea, viaţa mea! Totul, totul, totul!

— Oh, Doamne! exclamă Fouquet uluit.

— Îmi primeşti dragostea?

— Oh, dar mă striveşti sub greutatea propriei mele bucurii!

— Vei fi mulţumit, spune, spune... dacă voi fi întreagă a dumitale?

— E cea mai mare fericire!

— Atunci, ia mă. Dar, dacă îţi sacrific o prejudecată, sacrifică mi şi dumneata un scrupul.

— Doamnă, doamnă, nu mă ispiti!

— Prietene, prietene, nu mă refuza!

— Oh, ia seama la ceea ce propui!

— Fouquet, un cuvânt... "Nu!"... şi voi deschide această uşă – zise ea, arătând uşa ce dădea în stradă. Şi nu mă vei mai vedea. Un alt cuvânt... "Da!"... şi te voi urma unde vei voi, cu ochii închişi, fără apărare, fără împotrivire, fără remuşcări.

— Élise!... Élise!... Dar acest sipet?

— E zestrea mea.

— E ruina ta! strigă Fouquet, răscolind aurul şi hârtiile. E aici un milion...

— Exact... Podoabele mele, care nu mi vor mai folosi la nimic dacă nu mă iubeşti, care nu mi vor mai folosi, de asemeni, dacă mă vei iubi aşa cum te iubesc eu!

— Oh, e prea mult, prea mult! murmură Fouquet. Cedez, cedez, fie numai şi pentru a preamări acest devota­ment. Primesc zestrea...

— Iată şi femeia – adăugă marchiza, aruncându se în braţele lui.

XXXIII

PE TERENUL LUI DUMNEZEU
În acest timp, Buckingham şi de Wardes făceau, în bună tovărăşie şi într o înţelegere deplină, drumul de la Paris la Calais.

Buckingham se grăbise să şi ia rămas bun de la cei de la curte, în aşa fel încât întrevederile cele mai importante le scurtă cât putu mai mult. Vizitele la DOMNUL şi la DOAMNA, la regina cea tânără şi la regina văduvă fuseseră reduse la una singură pentru toate aceste persoane. Aceasta ca o măsură de prevedere luată de regina mamă, care l cruţa astfel de neplăcerea de a mai sta singur de vorbă cu DOMNUL şi de primejdia de a o revedea pe DOAMNA.

Buckingham îl îmbrăţişă pe de Guiche şi pe Raoul, asigurându l pe cel dintâi de întreaga lui consideraţie, iar pe al doilea de o statornică prietenie, sortită să învingă toate piedicile şi să nu se lase zdruncinată nici de depărtare, nici de trecerea timpului.

Carele cu încărcăturile lor plecaseră înainte; el porni la drum seara, în trăsură, împreună cu întreaga sa curte.

De Wardes, nemulţumit că fusese silit să se ţină, ca să spunem aşa, de coada acestui englez, căutase în mintea lui ageră toate mijloacele spre a scăpa de această povară; dar nimeni nu i dădu nici o mână de ajutor, astfel că se văzu nevoit să tragă ponoasele pentru înţepăturile şi pentru vor­bele lui răutăcioase. Cei cărora li s ar fi putut destăinui, în calitate de oameni de spirit, i ar fi râs în nas, vorbindu i de superioritatea ducelui. Ceilalţi, mai greu de urnit, dar mai cumpăniţi, i ar fi aruncat în faţă ordinele regelui, care opreau duelul. Alţii, în sfârşit, şi aceştia erau cei mai nu­meroşi, deşi, din bunătate creştinească sau din mândrie na­ţională, i ar fi putut da un sprijin, n aveau chef să înfrunte o dizgraţie, şi cel mult le ar fi şoptit miniştrilor la ureche că plecarea ducelui ar putea degenera într un mic masacru. Astfel că, mai de voie, mai de nevoie, de Wardes îşi pregăti lucrurile de drum, luă doi cai şi, urmat de un singur lacheu, se îndreptă spre bariera de unde urma să ia trăsura lui Buckingham.

Ducele îşi primi rivalul ca şi cum ar fi legat cea mai plăcută cunoştinţă: se strânse ca să i facă loc în cupeu, îi oferi zaharicale, îi acoperi genunchii cu mantia căptuşită cu blană de jder, care stătea aruncată pe bancheta din faţă. Apoi vorbiră:

— Despre curte, fără să pomenească nimic de DOAMNA;

Despre DOMNUL, fără să pomenească nimic de căsnicia lui;

Despre rege, fără să pomenească de cumnata lui;

Despre regina mamă, fără să pomenească de nora ei:

Despre regele Angliei, fără să pomenească de sora lui;

Despre starea sufletească a fiecărui călător, fără să rostească nici un nume primejdios.

Astfel, călătoria, care se continua în etape scurte, fu plăcută.

Astfel, Buckingham, adevărat francez prin spirit şi prin educaţie, fu încântat că şi alesese un atât de bun însoţitor de drum.

Ospeţe gustoase servite în pripă, întreceri la călărie prin frumoasele lunci întâlnite în drum, vânători de iepuri, căci ducele îşi luase cu sine ogarii, şi timpul se scurgea repede şi în voioşie.

Buckingham se asemăna puţin cu acest minunat fluviu Sena, care îmbrăţişează de o mie de ori Franţa în cotiturile lui amoroase, înainte de a se hotărî să se reverse în ocean. Dar, părăsind Franţa, Buckingham ducea şi mai mult dorul noii franceze pe care o condusese la Paris; nu era gând care să nu i stârnească o amintire şi, prin urmare, un regret. De aceea, când, uneori, se adâncea în gânduri, în ciuda marii lui stăpâniri de sine, de Wardes îl lăsa să plutească în reve­riile sale. Această delicateţe l ar fi înduioşat de bună seamă pe Buckingham şi i ar fi schimbat dispoziţiile cu privire la de Wardes dacă acesta, chiar tăcând din gură, ar fi avut o privire mai puţin răutăcioasă şi un zâmbet mai puţin fals. Dar ura din instinct e neînfrântă: nimic nu o poate stinge; un pumn de cenuşă o acoperă uneori, însă ea coace sub această cenuşă cu şi mai multă furie.

După ce se bucurară de toate petrecerile pe care le puteau întâlni pe drum, ajunseră, în sfârşit, la Calais. Era către apusul zilei a şasea. Încă din ajun, oamenii ducelui o luaseră înainte şi pregătiseră o barcă. Această barcă era menită să i ducă până la iahtul ce rătăcea prin larg, de a lungul coastei, sau se oprea în loc, la două sau trei bătăi de tun de ţărm, atunci când îşi simţea aripile albe obosite. Barca, ducându se şi venind de câteva ori, avea să care la bord toate echipajele ducelui.

Caii fură urcaţi în barcă, de aici fură ridicaţi pe puntea corăbiei cu ajutorul unor cuşti făcute anume şi căptuşite în aşa fel, încât copitele cailor, chiar în momentele de panică sau nerăbdare, se loveau de pereţii moi; aceşti pereţi îi apărau în acelaşi timp şi de juliturile ce le ar fi ştirbit frumuseţea. Opt din aceste cuşti, puse unele peste altele, umpleau fundul corăbiei. După cum se ştie, în timpul scur­telor traversări pe mare, caii, tremurând de spaimă, nu mănâncă nimic, ba chiar se zbârlesc la vederea celei mai bune hrane pe care o primesc cu atâta bucurie pe uscat.

Încetul cu încetul, întregul echipaj al ducelui fu astfel transportat pe iaht, şi atunci oamenii lui se reîntoarseră pentru a l vesti că totul era gata şi că, dacă doreşte să se îmbarce împreună cu gentilomul francez, nu i mai aşteaptă decât pe ei. Căci nimeni nu şi închipuia că gentilomul francez ar fi putut avea de încheiat cu milordul duce şi alte socoteli decât acelea ale prieteniei. Buckingham îi răspunse stăpânului bărcii că el ar fi gata de plecare, dar cum marea era prea frumoasă, iar sfârşitul zilei făgăduia un apus de soare minu­nat, se gândea să nu se îmbarce decât peste noapte, rămânând sa facă, la înserare, o plimbare pe ţărm. De altfel, adăugă el, aflându se într o foarte bună tovărăşie, nu avea nici o grabă să se îmbarce pe corabie. Spunând acestea, le arătă oamenilor care l înconjurau măreaţa privelişte a cerului împurpurat la orizont şi treptele de nori scămoşaţi ce urcau de la discul soarelui până la zenit, semănând cu un lanţ de munţi ale căror vârfuri ar fi îngrămădite unul într altul. Toată această învălmăşeală de nori era smălţuită la bază cu un fel de spumă însângerată ce căpăta culorile opalului şi sidefului pe măsură ce privirea se ridica de jos în sus. Marea, la rândul ei, era brăzdată de aceleaşi reflexe şi pe fiecare creastă de val albastru scânteia un punct de lumină, asemenea unui rubin aşezat în raza unei lămpi. Înserarea caldă, miresmele sărate îndrăgite de visătorii cu închipuirea aprinsă, vântul de răsărit suflând în adieri blinde şi potolite, apoi, în depărtare, iahtul profilându se negru, cu formele lui ascuţite, pe fondul cerului împurpurat, iar ici şi colo pânzele triunghiulare ale goeletelor înclinate în azur ca nişte aripi de pescăruşi ce calcă apa, priveliştea merita, într adevăr, să fie admirată.