Vicontele de Bragelonne

— Ah, Montalais, veselă Montalais – strigă La Vallière – iată că te vad suspinând; pădurea te inspiră şi astă seară eşti aproape înţeleaptă.

— Domnişoarelor – zise Athénaïs – nu trebuie să vă pară rău după curtea de la Blois, atâta vreme ce vă simţiţi fericite la noi, aici. O curte e locul unde se strâng bărbaţii şi femeile pentru a vorbi despre lucrurile pe care mamele şi tutorii pe care duhovnicii, mai ales, le interzic cu asprime. La curte se vorbeşte despre aceste lucruri sub egida regelui şi a reginelor; nu e plăcut?

— Oh, Athénaïs! murmură Louise înroşindu se.

— Athénaïs e sinceră astă seară – zise Montalais  să ne folosim de prilej.

— Da, să ne folosim, căci sunt în stare să dezvălui astă seară cele mai intime dintre tainele inimii mele.

— Ah, dacă domnul de Montespan ar fi aici! exclamă Montalais.

— Credeţi că l iubesc pe domnul de Montespan? mur­mură frumoasa domnişoară.

— E chipeş, presupun!

— Da, şi asta nu e cea mai neînsemnată însuşire pe care o are în ochii mei.

— Se înţelege.

— Aş spune mai mult: este, dintre toţi bărbaţii care pot fi văzuţi aici, cel mai chipeş şi cel mai...

— Ce se aude acolo? tresări La Vallière, răsucindu se deodată pe banca de muşchi...

— Vreun cerb care fuge printre ramuri.

— Mie nu mi e teamă decât de bărbaţi – zise Athénaïs.

— Când nu seamănă cu domnul de Montespan!

— Sfârşeşte cu răutăţile... Domnul de Montespan e în­drăgostit de mine, dar asta nu înseamnă nimic. Nu l avem oare aici pe domnul de Guiche care e îndrăgostit de DOAMNA?

— Bietul, bietul băiat! rosti La Vallière.

— De ce bietul?... DOAMNA e destul de frumoasă şi destul de nobilă, presupun.

La Vallière dădu cu tristeţe din cap.

— Când iubeşti – zise ea – nu e vorba nici de frumu­seţe, nici de nobleţe; dragele mele, când iubeşti nu te gândeşti decât la inima şi la ochii aceluia sau aceleia de care eşti îndrăgostit.

Montalais începu să râdă zgomotos.

— Inimă, ochi, oh, dulcegării! zise ea.

— Vorbesc în ce mă priveşte – răspunse La Vallière.

— Simţăminte mari, însă reci – adăugă Athénaïs cu un aer protector.

— Nu le ai, domnişoară? întrebă Louise.

— Ba da, domnişoară; dar altceva vreau să spun. Cum poate fi plâns un bărbat care e îndrăgostit de o femeie ca DOAMNA? Dacă e vreo disproporţie în asta, ea e în dauna contelui.

— Oh, nu, nu – protestă La Vallière – e în dauna DOAMNEI!

— Explică te.

— Mă explic. DOAMNA nici nu vrea să ştie măcar ce este aceea dragoste. Ea se joacă cu acest simţământ ca un copil cu artificiile a căror scânteie poate aprinde un palat. Strălucire, iată tot ce i trebuie ei. Bucurie şi dragoste este ţesătura din care vrea să i fie croită întreaga viaţă. Domnul de Guiche o va iubi pe această femeie ilustră; ea însă nu l va iubi.

Athénaïs izbucni într un hohot de râs dispreţuitor.

— Asta înseamnă a iubi? zise ea. Unde sunt nobilele tale sentimente de adineauri? Virtutea unei femei nu stă oare în refuzul curajos al oricărei intrigi cu urmări? O femeie chibzuită şi înzestrată cu o inimă generoasă trebuie să i pri­vească pe bărbaţi fără a i face s o iubească, s o adore chiar, şi să spună o dară mai mult în viaţă: "Iată, mi se pare că dacă n aş fi fost ceea ce sunt, l aş fi dispreţuit mai puţin pe acesta decât pe ceilalţi".

— Atunci – i se adresă La Vallière, împreunându şi mâinile – asta i o făgăduieşti tu domnului de Montespan?

— Ei da, lui ca şi tuturor celorlalţi. Ce! Ţi am spus că i recunosc o anumită superioritate, asta nu i de ajuns? Draga mea, suntem femei, adică regine, atâta timp cât natura ne dă prilejul să deţinem această regalitate – de la cincisprezece la treizeci şi cinci de ani. N ai decât să ai inimă după aceea, când nu ţi va mai rămâne decât atât.

— Oh, oh! murmură La Vallière.

— Foarte bine! strigă Montalais. Iată o adevărată femeie! Athénaïs, vei ajunge departe!

— Nu eşti de aceeaşi părere?

— Oh, din creştet până n tălpi! zise răutăcioasa.

— Glumeşti, nu i aşa, Montalais? o întrebă Louise.

— Nu, nu, aprob tot ce a spus Athénaïs; numai că...

— Numai că?

— Ei bine, nu pot să le traduc în faptă. Am cele mai desăvârşite principii, iau hotărâri faţă de care planurile stathiderului şi cele ale regelui Spaniei sunt jocuri de copii, apoi, în ziua când să le aduc la îndeplinire, nimic.

— Te pierzi cu firea? întrebă, nu fără dispreţ, Athénaïs.

— Într un chip nevrednic.

— Nefericită făptură – adăugă Athénaïs. Dar cel puţin alegi?

— Doamne... Doamne, nu! Soarta mi se pare totdeauna împotrivă: visez împăraţi şi dau peste...

— Aure! Aure! strigă La Vallière. Fie ţi milă, nu jertfi, din plăcerea de a spune un cuvânt, pe cei care te iubesc cu o dragoste atât de sinceră!

— Oh, în privinţa asta mă descurc binişor: cei care mă iubesc sunt fericiţi că nu i alung, draga mea. Cu atât mai rău pentru mine, dacă am vreo slăbiciune; dar cu atât mai rău pentru ei, dacă m aş răzbuna pe dumnealor. Şi, zău, am să mă răzbun!

— Aure!

— Bine faci – zise Athénaïs – şi poate că vei ajunge la acelaşi rezultat. Asta se numeşte a fi cochetă, înţelegeţi, dom­nişoarelor? Bărbaţii, care sunt nişte proşti în multe privinţe, sunt mai ales în aceea că ei confundă sub acest cuvânt de co­chetărie mândria unei femei şi firea ei schimbătoare. Eu sunt mândră, adică de necucerit; îi reped pe pretendenţi, dar fără nici un fel de gând de a i atrage. Bărbaţii spun că sunt co­chetă, fiindcă au amorul propriu de a crede că i doresc. Alte femei, Montalais, de exemplu, s au lăsat ademenite de măgu­liri; ele ar fi pierdut fără binecuvântatul resort al instinctu­lui, care le îndeamnă să se schimbe dintr o dată şi să i urască pe aceia ale căror măguliri le primeau altădată.

— Savantă disertaţie! zise Montalais cu tonul unui de­gustător care se desfată.

— Odioasă! murmură Louise.

— Datorită acestei cochetării, căci iată adevărata coche­tărie – continuă domnişoara de Tonnay Charente – aman­tul ce nu şi mai încăpea în piele de orgoliu acum un ceas, se dezumflă într o clipă de toată îngâmfarea amorului său pro­priu. Îşi lua aere de învingător, iar acum dă înapoi; voia să pară că ocroteşte, iar acum cade din nou în genunchi. De aici rezultă că, în loc de un soţ gelos, nesuferit, cum sunt toţi, ai de a face cu un amant totdeauna tremurând, totdeauna dori­tor, totdeauna supus, din această singură pricină că are în faţă o amantă totdeauna nouă. Iată, şi fiţi încredinţate de asta, domnişoarelor, ce înseamnă cochetăria. Prin aceasta poţi fi regină între femei, când n ai primit de la Dumnezeu harul atât de preţios de a ţi ţine în frâu inima şi mintea.

— Oh, cât eşti de isteaţă – zise Montalais – şi cât de bine înţelegi menirea femeilor!

— Îmi pregătesc o fericire a mea proprie – spuse Athénaïs cu modestie. Mă apăr, ca toţi îndrăgostiţii slabi, împo­triva asupririi celor mai tari.

— La Vallière văd că nu spune nimic.

— Oare fiindcă nu e de părerea noastră?

— Eu nu înţeleg nimic – răspunse Louise. Vorbiţi ca nişte fiinţe ce n ar fi sortite să trăiască pe această lume.

— Frumoasă lume! zise Montalais.

— O lume – adăugă Athénaïs – în care bărbatul o tămâiază pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s o batjocorească după ce a căzut.

— Cine îţi vorbeşte de cădere? zise Louise.

— Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată mi, te rog, mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te ai lăsat târâtă de dragoste.

— Oh – strigă tânăra fată, ridicându şi spre cerul întu­necat frumoşii ei ochi umezi – oh, dacă aţi şti ce înseamnă să ai o inimă, v aş explica şi v aş convinge; o inimă care iu­beşte e mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de care vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu, şi Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă i pe bătrânii din comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se cu­noaşte pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are pen­tru cochetă o dorinţă, o înflăcărare, o furie – vedeţi că vă las gândirii câmp liber, şi cât vreţi de larg – într un cuvânt, dacă o cochetă poate să i sucească minţile, niciodată nu va face din el un îndrăgostit. Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o în­ţeleg eu, e un sacrificiu necontenit, absolut, întreg; dar nu sacrificiul numai uneia din cele doua părţi. Este abnegaţia deplină a două suflete care vor să se topească într unul sin­gur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi ruga pe iubitul meu să mă lase liberă şi curată; îi voi spune, şi el va înţelege, că sufletul mi e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care mă va iubi, simţind dureroasa măreţie a sacrificiului meu, la rându i se va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută niciodată să mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce am căzut, aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea pe care eu aşa o înţeleg. Iată ce înseamnă pentru mine dragostea. Şi acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va dispreţui; nu cred asta, afara doar dacă el va fi cel mai ticălos dintre oa­meni, dar inima mea mi e chezaşă că nu voi alege niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti pentru jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n ar fi crezut niciodată că le are.

— Dar, Louise – strigă Montalais – tu ne vorbeşti despre toate acestea, fără a le pune în practică!

— Ce vrei să spui?

— Eşti adorată de Raoul de Bragelonne, iubită în ge­nunchi. Bietul băiat e victima virtuţii talc, aşa cum ar fi, sau chiar mai mult decât ar fi a cochetăriei mele sau a mândriei domnişoarei Athénaïs.

— Asta e pur şi simplu o altă treaptă a cochetăriei – zise Athénaïs – şi La Vallière, după câte văd, o foloseşte fără nici un fel de şovăială.

— Oh! făcu Louise.

— Da, aceasta se numeşte instinct: sensibilitate desăvârşită, căutare atentă a sentimentelor, revărsare continuă de porniri pasionate, care nu ajung niciodată până la capăt. Oh, e o mare dibăcie asta şi e foarte eficace! Acum, când stau şi mă gândesc, aş prefera şi eu această tactică de a lupta împo­triva bărbaţilor, în locul mândriei mele, deoarece ea îţi oferă avantajul de a i face să creadă uneori în simpla încercare de convingere; oricum, de aici încolo, fără a mă condamna în totul pe mine, o declar superioară simplei cochetării în care crede Montalais.

Cele două fete începură să râdă. Numai La Vallière tăcea şi clătina din cap, îngândurată. Apoi, după o clipă, zise:

— Dacă mi ai spune de faţă cu un bărbat numai un sfert din cele ce mi ai spus acum sau dacă aş fi încredinţată doar că ai gândi aşa ceva, aş muri de durere şi de ruşine chiar în acest loc.

— Ei bine, mori, drăguţa mea – răspunse domnişoara de Tonnay Charente – căci, dacă nu e nici un bărbat aici, sunt în schimb două femei, prietenele tale, care îţi spun deschis şi fără ocol că eşti o cochetă din instinct, o cochetă naivă, adică cea mai primejdioasă specie de cochete din câte există pe lume.

— Oh, domnişoarelor! suspină La Vallière înroşindu se şi aproape podidită de lacrimi.

Cele două însoţitoare ale ei izbucniră pentru a doua oară în râs.

— Ei bine, îi voi cere lămuriri lui Bragelonne.

— Lui Bragelonne? se miră Athénaïs.

— Ei da, acestui flăcău curajos ca Cezar, fin şi spiritual ca domnul Fouquet, acestui biet tânăr care te cunoaşte de doisprezece ani, te iubeşte şi care, totuşi, daca ar fi să te cre­dem, nu ţi a sărutat, până acum, nici măcar vârful degetelor.

— Explică ne această cruzime, tu, femeia cu inimă! zise Athénaïs către La Vallière.

— O voi explica printr un singur cuvânt: virtutea. Nu cumva negi virtutea?

— Haide, Louise, nu minţi – zise Montalais apucând o de mână.

— Dar ce vreţi să vă spun? strigă La Vallière.

— Ce vrei. Dar orice ai spune, eu rămân la părerea mea despre tine: cochetă din instinct, cochetă naivă, adică, am spus o şi o mai spun, cea mai primejdioasă dintre toate co­chetele.

— Oh, nu, nu, te rog, nu crede una ca asta!

— Cum, doisprezece ani de neclintire absolută?

— Oh, acum doisprezece ani eu nu aveam decât cinci. Nevinovăţia unei copile nu poate fi trecută în seama unei fete mari.

— Ei, bine, acum ai şaptesprezece ani: să zicem trei ani, în loc de doisprezece. Timp de trei ani ai fost mereu şi în întregime crudă. Şi aveai împotrivă ţi colţurile tainice de la Blois, întâlnirile sub cerul înstelat, întârzierile nocturne pe sub platani, cei douăzeci de ani ai lui vorbind celor paisprezece ani ai tăi, văpaia din ochii lui îndreptaţi numai către tine.

— Fie, fie; dar asta a fost totul!

— Cu neputinţă!

— Dar, Doamne, de ce e cu neputinţă?

— Spune ne lucruri vrednice de crezare, draga mea, şi te vom crede.

— Dar, în sfârşit, presupuneţi un lucru.

— Care? Să vedem.

— Spune repede, altfel vom presupune mai mult decât ai vrea.

— Să presupunem, deci, că aş fi crezut că l iubesc, fără a iubi de loc.

— Cum, n ai iubit de loc?

— Ce vreţi, dacă am fost altfel decât sunt toate celelalte atunci când iubesc, înseamnă că n am iubit; că nu mi a sosit încă vremea.

— Louise! Louise! zise Montalais. Ia seama, am să ţi dovedesc că n ai dreptul să vorbeşti astfel. Raoul nu e aici, nu l amărî în lipsa lui, fii milostivă, şi dacă, privind lucru­rile mai de aproape, crezi că nu l iubeşti, spune i o. Bietul băiat!

Şi începu să râdă.

— Domnişoara îl deplângea adineauri pe domnul de Guiche – interveni Athénaïs. Nu s ar putea găsi oare explicaţia acestei nepăsări faţă de unul în compătimirea faţă de celălalt?

— Loviţi mă, domnişoarelor – murmură La Vallière cu tristeţe – loviţi mă, deoarece nu mă puteţi înţelege.

— Oh, oh – răspunse Montalais – amărăciune, durere, lacrimi! Dar noi râdem, Louise, şi nu suntem, te asigur, mon­ştrii pe care i crezi. Uită te la Athénaïs cea mândră, cum i se spune: ea nu l iubeşte pe domnul de Montespan, e ade­vărat, dar ar fi nenorocită dacă domnul de Montespan n ar iubi o... Uită te la mine! râd de domnul Malicorne, dar acest biet Malicorne de care râd ştie prea bine când poate să ducă mâna mea la buzele lui. Şi apoi, cea mai în vârstă dintre noi n are încă douăzeci de ani... ce viitor!

— Nebune! Nebune ce sunteţi! murmură Louise.

— Ai dreptate – rosti Montalais – şi numai tu ai spus aici cuvinte înţelepte.

— De bună seamă!

— De acord – răspunse Athénaïs. Aşadar, hotărât, nu l iubeşti pe acest biet domn de Bragelonne?

— Poate! zise Montalais. Nu e încă sigură. Dar, în orice caz, ascultă, Athénaïs: dacă domnul de Bragelonne devine liber, îţi dau un sfat, ca prietenă.

— Ce sfat?

— Să te uiţi bine la el, înainte de a te decide pentru domnul de Montespan.

— Oh, dacă iei lucrurile aşa, draga mea, domnul de Bragelonne nu e singurul la care te poţi uita cu plăcere. Nici domnul de Guiche, de exemplu, nu e de lepădat.

— N a strălucit astă seară – zise Montalais – şi ştiu din izvor sigur că DOAMNA l a găsit nesuferit.

— Domnul de Saint Aignan, în schimb, a strălucit destul, şi pot să spun că multe dintre cele ce l au văzut dansând nu l vor uita atât de repede. Nu i aşa, La Vallière?

— Pentru ce mi pui mie această întrebare? Nici nu l am văzut dansând, nici nu l cunosc.

— Nu l ai văzut pe domnul do Saint Aignan? Nu l cunoşti?

— Nu.

— Haide, haide, nu te preface că ai o virtute mai gro­zavă decât mândria noastră! Doar ai ochi, nu i aşa?

— Foarte buni.

— Atunci i ai văzut pe toţi dansatorii din astă seară?

— Da, aproape pe toţi.

— Iată un aproape pe toţi destul de nepoliticos pen­tru ei.

— Îţi spun ceea ce este.

— Ei bine, dintre toţi aceşti gentilomi pe care aproape i ai văzut, la care ţi s au oprit ochii?

— Da – adăugă Montalais – da, dintre domnul da Saint Aignan, domnul de Guiche, domnul...

— Nu prefer pe nici unul, domnişoarelor, îi găsesc pe toţi deopotrivă de bine.

— Atunci, în această strălucită adunare, în mijlocul acestei curţi, cea dintâi din lume, nu ţi a plăcut nimeni?

— Nu spun asta.

— Atunci vorbeşte. Hai, împărtăşeşte ne şi nouă idealul tău.

— Nu e vorba de un ideal.

— Prin urmare, cineva există totuşi?

— Zău, domnişoarelor – izbucni La Vallière, pierzându şi răbdarea – nu vă mai înţeleg de loc! Cum, aveţi ca şi mine o inimă, aveţi ca şi mine ochi, şi vorbiţi de domnul de Guiche, de domnul de Saint Aignan, de domnul... – mai ştiu eu cine? – când regele se afla în mijlocul lor?

Aceste cuvinte, aruncate la repezeală de un glas tulburat, nestăpânit, făcură să răsune în aceeaşi clipă de o parte şi de alta a tinerei fete câte o exclamaţie care aproape o speriară.

— Regele! strigară deodată Montalais şi Athénaïs.

La Vallière îşi lăsa fruntea să i cadă în palme.

— Oh, da, regele, regele! murmură ea. Aţi văzut vre­odată pe cineva care să se asemene cu regele?

— Aveai dreptate adineauri când spuneai că ai ochi foarte buni, domnişoară, căci vezi departe, foarte departe. Din pă­cate, regele nu face parte din rândul acelora asupra cărora au dreptul să se oprească nişte bieţi ochi ca ai noştri.

— Oh, e adevărat, e adevărat! strigă La Vallière. Nu le e dat tuturor ochilor să privească în faţă soarele. Eu însă îl voi privi, chiar de ar fi să orbesc!

În acel moment, şi ca şi cum ar fi fost stârnite de cu­vintele ce ieşiseră din gura domnişoarei de La Vallière, un foşnet de frunze şi un fâşâit de mătase se auziră în dosul tu­fişului alăturat. Fetele tresăriră îngrozite. Ele vedeau bine frunzele care se mişcau, fără să vadă însă obiectul care le mişca.

— Oh, un lup sau un mistreţ! strigă Montalais. Să fu­gim, domnişoarelor, să fugim!

Şi cele trei tinere fete se ridicară în prada unei spaime de nedescris, o luară la fugă pe prima alee ce le ieşi în cale şi nu se mai opriră decât la marginea pădurii. Acolo, cu ră­suflările tăiate, înghesuindu se una într alta, simţind fiecare cum bate inima în pieptul celeilalte, încercară să şi recapete liniştea, dar nu izbutiră decât după câtva timp. În cele din urmă, văzând luminile ce scânteiau înspre castel, se hotărâră să pornească spre acele lumini.

La Vallière era moartă de oboseală. Aure şi Athénaïs o sprijineau de braţe.

— Oh, am scăpat ca prin urechile acului! zise Montalais.

— Domnişoarelor, domnişoarelor – spuse La Vallière – eu mă tem să nu fi fost ceva mai rău decât un lup. În ceea ce mă priveşte, şi spun ceea ce gândesc, aş prefera să fiu sfâşiată de vie de o fiară sălbatică, decât să fi fost auzită de cineva. Oh, nebună, nebună ce sunt! Cum am putut să gân­desc, cum am putut să rostesc asemenea lucruri!

Şi, cu acestea, capul i se înclină ca un spic de trestie; apoi îşi simţi picioarele înmuindu se, toate puterile o părăsiră şi alunecă, aproape neînsufleţită, din braţele prietenelor ei, căzând pe iarba aleii.

XLVI

NELINIŞTEA REGELUI
S o lăsăm pe biata La Vallière, pe jumătate leşinată între prietenele sale, şi să ne reîntoarcem în preajma stejarului re­gal. Cele trei fete nu făcuseră nici douăzeci de paşi în fuga lor, când foşnetul care le îngrozise atât de tare spori şi mai mult în frunziş. O formă omenească, care pe măsură ce dădea la o parte ramurile tufişului se distingea mai bine, apăru sub coroana stejarului şi, văzând locul liber, izbucni într un hohot de râs. E de prisos să mai spunem că această formă omenească era a unui tânăr şi elegant gentilom, care îi făcea semne, ne­răbdător, aceluia ce apăru numaidecât în urma lui.

— Ei bine, sire – zise a doua formă înaintând cu sfiala – oare maiestatea voastră să le fi gonit pe tinerele noastre îndrăgostite?

— Ei, Doamne, da! răspunse regele. Te poţi arăta fără nici o grijă, Saint Aignan!

— Dar, sire, luaţi seama, veţi fi recunoscut.

— Ţi am spus doar că au fugit!

— Iată o întâlnire fericită, sire, şi, dacă aş îndrăzni să dau un sfat maiestăţii voastre, aş spune să le urmărim.

— Dar cred că sunt departe.

— Eh, se vor lăsa ajunse, mai ales dacă vor afla cine sunt cei care le urmăresc.

— Cum aşa, domnule încrezut?

— Doamne! Una dintre ele m a găsit pe gustul ei, iar alta v a asemuit cu soarele.

— Motiv în plus să rămânem ascunşi, Saint Aignan. Soa­rele nu se arată noaptea.

— Pe legea mea, sire, maiestatea voastră nu e curioasă? În locul vostru, eu aş vrea să ştiu cine sunt cele două nimfe, cele două driade, cele două hamadriade care au păreri atât de bune despre noi.

— O, le voi recunoaşte uşor, fără să alerg după ele, te încredinţez.

— Cum, sire?

— La naiba, după glas! Sunt de la curte, şi aceea care vorbea despre mine avea o voce fermecătoare.

— Ah, iată că maiestatea voastră se lasă înrâurit de măguliri.

— Nu s ar putea spune că e un mijloc pe care l folo­seşti şi tu.

— Oh, iertare, sire, sunt un neghiob.

— Bine, haide să căutăm unde ţi am spus.

— Şi pasiunea aceea despre care mi aţi vorbit în taină, sire, să fie oare dată uitării atât de repede?

— Oh, nu, nu! Cum vrei să uiţi nişte ochi ca aceia ai domnişoarei de La Vallière?

— Oh, dar cealaltă are o voce atât de fermecătoare!

— Care?

— Aceea care iubeşte soarele.

— Domnule de Saint Aignan!

— Iertare, sire!

— De altminteri, nu mă supăr dacă tu crezi că mi plac atât de mult vocile drăgălaşe şi ochii frumoşi. Te cunosc, eşti un flecar îngrozitor, şi mâine voi avea de plătit pentru încrederea pe care ţi am arătat o.

— Cum asta?

— Spun că mâine toată lumea va şti că m am uitat la această mică La Vallière; dar, ia seama, Saint Aignan, nu­mai tu cunoşti această taină a mea, şi dacă o singură per­soană îmi va vorbi despre ea, voi şti cine mi a trădat secretul!

— Oh, ce căldură, sire!

— Înţelegi, nu vreau de loc ca această biată fată să fie compromisă!

— Sire, n aveţi nici o grijă!

— Îmi făgăduieşti?

— Sire, vă dau cuvântul meu!

"Bun – îşi zise regele, râzând, în sinea lui – mâine toată lumea va şti ca am alergat în noaptea asta după La Vallière." Apoi, încereând să se orienteze, zise:

— Ei asta i, dar ne am rătăcit!

— Ah, nu e nici o primejdie.

— Unde se ajunge prin această poartă?

— La Rond Point, sire.

— Unde ne duceam când am auzit glasurile acelea de femei?

— Da, sire, şi acel sfârşit de convorbire în care am avut onoarea de a auzi numele meu rostit alături de al maiestăţii voastre.

— Te întorci cam des la asta, Saint Aignan!

— Maiestatea voastră mă va ierta, dar sunt încântat să aflu că o femeie se gândeşte la mine, fără ca eu să fi ştiut şi fără să fi făcut nimic în această privinţă. Maiestatea voastră nu poate înţelege o astfel de mulţumire, ea al cărui rang şi ale cărei merite atrag atenţia şi stârnesc iubirea pre­tutindeni.

— Ei bine, da, Saint Aignan – zise regele, sprijinindu se prieteneşte de braţul gentilomului şi pornind pe cărarea ce socotea că trebuie să ducă spre castel – mă vei crede sau nu, dar această naivă mărturisire, această preferinţă dezinte­resată a unei femei care nu mi va atrage poate niciodată pri­virea... Într un cuvânt, misterul acestei aventuri mă tulbură şi, într adevăr, dacă n aş fi atât de preocupat de La Vallière...

— Oh, asta să nu vă neliniştească, maiestatea voastră are destul timp.

— Ce vrei să spui?

— Se zice că La Vallière e foarte cinstită.

— Tu mă aţâţi, Saint Aignan, sunt nerăbdător s o văd. Haide, haide!

Regele minţea, nu era câtuşi de puţin nerăbdător; dim­potrivă, avea alt rol de jucat. Şi porni cu un pas iute. Saint Aignan îl urma, păstrând însă o anumită distanţă. Deodată, regele oprindu se, curteanul făcu acelaşi lucru.

— Saint Aignan – întrebă el – nu auzi nişte suspine?

— Eu?

— Da, ascultă.

— Într adevăr, ba şi ţipete mi se pare.

— Vin din partea asta – zise regele arătând cu mâna.

— S ar zice că sunt suspinele, gemetele unei femei – spuse domnul de Saint Aignan.