Vicontele de Bragelonne

Această intrare produse deci un efect strălucitor. Deodată, după cum am spus, fu zărit contele de Saint Aignan, care căuta să se apropie de rege sau de DOAMNA. Prinţesa, îmbrăcată într o rochie lungă, diafană şi uşoară cum sunt cele mai fine mătăsuri ce ies din mâna neîntrecutelor ţesătoare din Malinois, cu genunchiul conturat adesea sub cutele veşmântului, cu picio­rul mic în pantoful de satin, înaintă plină de voioşie în fruntea cortegiului de bacante şi se opri în locul ce i fusese ales pentru dans. Aplauzele ţinură atât de mult, încât contele avu destul timp pentru a se apropia de rege, care se oprise pe vârful unui picior.

— Ce este, Saint Aignan? întrebă Primăvara.

— Doamne, sire – răspunse curteanul galben la faţă – maiestatea voastră nu s a gândit la dansul Fructelor.

— Ba da; l am suprimat.

— Nu, sire, maiestatea voastră n a dat acest ordin, şi muzica îl va cânta.

— Asta e supărător! murmură regele. Dansul nu poate fi executat, din pricină că lipseşte de Guiche. Va trebui suprimat.

— Oh, sire, un sfert de ceas de muzică fără dansuri înseamănă să dea peste cap tot baletul.

— Atunci, conte...

— Oh, sire, nenorocirea cea mare nu e asta, căci, la urma urmei, orchestra va putea încă să taie, de bine de rău, partea aceea, dacă va fi nevoie, dar...

— Dar ce?

— Domnul de Guiche e aici.

— Aici? replică regele încruntându şi sprinceana. Aici?... Eşti sigur?...

— Îmbrăcat pentru balet, sire.

Regele simţi că i se înroşesc obrajii.

— Poate că te înşeli – zise el.

— Atât de puţin, sire, încât maiestatea voastră n are decât să privească la dreapta. Contele aşteaptă.

Ludovic întoarse repede faţa în partea aceea; şi, într a­devăr, la dreapta sa, strălucind de frumuseţe în costumul de Vertumniu, de Guiche aştepta ca regele să l privească, spre a i adresa cuvântul. A descrie uimirea regelui, pe a DOMNU­LUI, care se frământa în loja lui, a descrie şuşotelile, mişcările capetelor în sală, a descrie ciudata tresărire a DOAMNEI, când îl văzu pe partenerul ei, e o sarcină pe care noi o lăsăm altora mai pricepuţi. Regele rămăsese cu gura căscată şi îl privea întruna pe conte... Acesta se apropie respectuos, cu fruntea înclinat.

— Sire – zise el – cel mai umil slujitor al maiestăţii voastre vine să vă servească astăzi, aşa cum a făcut o şi în zilele de bătălii. Regele, fără dansul Fructelor, ar pierde cea mai frumoasă scenă din balet. N am vrut ca un astfel de neajuns, pricinuit de mine, să ştirbească armonia, graţia şi iscu­sinţa regelui; mi am părăsit deci agricultorii, pentru a veni în sprijinul suveranului meu.

Fiecare din aceste cuvinte cădea măsurat, armonios, con­vingător în urechea lui Ludovic al XIV lea. Măgulirea îi plăcu, tot aşa cum curajul îl uimi. Se mulţumi să răspundă:

— Nu ţi am spus să te întorci, conte.

— Aveţi dreptate, sire, dar maiestatea voastră nu mi a spus nici să rămân acolo.

Regele simţi că timpul trece. Scena aceasta, prelungindu se, putea să încurce totul. O singură umbră la acest tablou, şi l ar strica pentru totdeauna. De altfel, regele era însufleţit de gânduri bune; el regăsi în ochii atât de grăitori ai DOAM­NEI o inspiraţie nouă. Privirea Henriettei îi spunea parcă: "Fiindcă ai stârnit gelozia în alţii, împarte în două bănuielile; cine se teme de doi rivali, nu se teme de nici unul". DOAMNA, prin această diversiune abilă, îl scoase din impas. Regele îi surâse lui de Guiche.

De Guiche nu înţelese o iotă din limbajul mut al DOAM­NEI. Văzu doar că ea se prefăcea a nu l băga în seamă. Odată iertarea dobândită, o atribui inimii Prinţesei. Regele făcu pe placul tuturor. Singur DOMNUL nu pricepu nimic.

Baletul reîncepu; el fu încântător. Când lăutele, prin în­sufleţirea lor, îi prinseră în iureşul dansului pe aceşti iluştri actori, când pantomima naivă a epocii, poate şi mai naivă încă prin jocul foarte mediocru al auguştilor histrioni, atinse punctul culminant al triumfului, sala era gata să se năruie din pricina aplauzelor puternice.

De Guiche strălucea ca un soare, dar ca un soare de la curte, ce se resemnează să rămână pe planul al doilea. Dispreţuind acest succes, pentru care DOAMNA nu i mărturisea nici un fel de recunoştinţă, el nu se gândea decât să recuce­rească fără şovăială favorul vădit al Prinţesei. Ea nu i acordă însă nici măcar o singură privire. Încetul cu încetul, toată bucuria lui, toată strălucirea lui se înecară în nelinişte şi amărăciune, aşa fel că picioarele i se înmuiară, braţele i se îngreuiară, capul i se înceţoşă. Din acel moment, regele rămase pe drept cuvânt cel mai bun dansator al cadrilului. Îi aruncă o privire piezişă rivalului înfrânt. De Guiche nu mai era nici măcar curtean; dansa prost, nu mai ştia să măgulească; peste puţin, nici nu mai dansă. Regele şi DOAMNA triumfară.

XLIV

NIMFELE DIN PARCUL DE LA FONTAINEBLEAU
Regele se opri o clipă pentru a se bucura de triumful său, care, am spus, era atât de deplin pe cât putea să fie cu putinţă. Apoi se întoarse către DOAMNA, spre a o admira puţin şi pe ea.

Tinerii iubesc poate cu mai multă forţă, cu mai multă înflăcărare, cu mai multă pasiune decât oamenii de vârstă înaintată; dar ei au în acelaşi timp toate celelalte sentimente dezvoltate în proporţie cu tinereţea şi avântul lor; în aşa fel că amorul propriu fiind aproape totdeauna, la ei, echivalentul iubirii, acest din urmă sentiment, combătut de legile ponderaţiunii, nu atinge niciodată acea treaptă a desăvârşirii pe care el o capătă la bărbaţii şi la femeile între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Ludovic se gândea, deci, la DOAMNA, dar numai după ce se gândise mai întâi la el însuşi, iar DOAMNA se gândea mult la sine, poate fără a se gândi câtuşi de puţin la rege. Însă victima, în mijlocul acestor amoruri şi amoruri pro­prii regele, era de Guiche. Astfel, toată lumea putu remarca, în acelaşi timp, frământarea şi pleoştirea bietului gentilom, iar această pleoştire, mai ales, era cu atât mai uşor de observat, cu cât nimeni nu l văzuse până atunci cu braţele căzute, cu capul îngreuiat, cu ochii lipsiţi de strălucirea lor obişnuită.

Or, cineva nu se întristează chiar într atâta când e vorba numai de o chestiune de gust sau de eleganţă. Astfel, starea aceasta a lui de Guiche fu pusă, de către cei mai mulţi, pe seama artei lui de curtean. Alţii însă, căci ochi pătrunzători se găsesc destui la curte, alţii însă observă toată paliditatea şi amorţeala lui, paliditate şi amorţeală pe care nu putea să le prefacă, dar nici să le ascundă, şi se trase concluzia, pe bună dreptate, că de Guiche nu juca rolul unui linguşitor. Aceste suferinţe, aceste succese, aceste comentarii fură învăluite, ames­tecate, pierdute în vuietul aplauzelor. Dar, după ce reginele îşi exprimară mulţumirea lor, iar spectatorii entuziasmul, după ce regele se duse la loja lui spre a şi schimba costumul, în timp ce DOMNUL, îmbrăcat ca femeie, după obiceiul său, intră la rândul lui în dans, de Guiche, reculegându se, se apropie de DOAMNA, care, aşezată în fundul scenei, aştepta să intre a doua oară în joc şi căutase singurătatea în mijlocul mulţimii ca spre a şi pregăti dinainte efectele sale coregrafice. Se înţelege că, adâncită în această meditare gravă, ea nu văzu, sau se prefăcu a nu vedea nimic din ceea ce se petrecea în juru i. De Guiche, găsind o deci singură lângă o pânză pe care era zugrăvit un tufiş, se apropie de dânsa. Două dintre domnişoa­rele de onoare, costumate în hamadriade, văzând că de Guiche se apropie de DOAMNA, se retraseră cu respect. De Guiche înaintă până în mijlocul cercului şi o salută pe alteţa sa regală. Dar alteţa sa regală, fie că observase sau nu salutul, nici nu întoarse capul. Un fior îl străbătu pe sărmanul neno­rocit: nu se aştepta la o nepăsare atât de mare, el care nu văzuse nimic, nu aflase nimic şi, prin urmare, nu putea să ghicească nimic. Deci, constatând că salutul lui nu primea nici un răspuns, mai făcu un pas şi, cu o voce pe care se străduia, dar în zadar, să şi o stăpânească, zise:

— Am onoarea de a prezenta umilele mele respecte DOAMNEI.

De astă dată, alteţa sa regală catadicsi să şi îndrepte ochii visători spre conte.

— Ah, domnul conte de Guiche – rosti ea – dumneata eşti. Bună seara!

Şi şi întoarse iarăşi privirea de la el. Contele simţi că şi pierde cumpătul.

— Alteţa sa regală a dansat minunat adineauri – zise el.

— Găseşti? rosti într o doară DOAMNA.

— Da, personajul e întru totul potrivit cu firea alteţei voastre regale.

DOAMNA se răsuci pe scaun şi, aruncându i lui de Guiche o privire pătrunzătoare, îl întrebă:

— Cum asta?

— De bună seamă.

— Explică te!

— Reprezentaţi o divinitate frumoasă, dispreţuitoare, nepăsătoare – răspunse el.

— Vrei să vorbeşti de Pomona, nu, domnule conte?

— Vorbesc de zeiţa pe care o reprezintă alteţa voastră regală.

DOAMNA rămase o clipă cu buzele crispate.

— Dar şi dumneata, domnule – vorbi ea – eşti un dan­sator desăvârşit!

— Oh, eu, doamnă, sunt dintre aceia neluaţi în seamă, sau care sunt repede daţi uitării dacă, din întâmplare, au fost remarcaţi.

Şi cu aceste cuvinte, însoţite de unul din acele suspine adânci, care fac să tresară până şi ultimele fibre ale fiinţei, cu inima plină de deznădejde şi durere, cu fruntea învăpăiată, cu privirea tulbure, făcu o plecăciune, clătinându se, şi se retrase în dosul tufişului de pe pânză. DOAMNA, drept orice răspuns, dădu uşor din umeri. Şi fiindcă domnişoarele ei de onoare se retrăseseră, după cum am spus, din discreţie, în timpul cât durase această convorbire, Prinţesa le chemă cu o privire. Acestea erau domnişoarele de Tonnay Charente şi de Montalais. Amândouă, la semnul DOAMNEI, se apropiară în grabă.

— Aţi auzit, domnişoarelor? întrebă Prinţesa.

— Ce, doamnă?

— Ce a spus contele de Guiche.

— Nu.

— Într adevăr, se vede cât de colo – continuă Prinţesa cu un accent de compătimire – că exilul a obosit spiritul acestui biet domn de Guiche. Apoi, mai tare, ca nu cumva nenorocitului să i scape vreun cuvânt, adăugă: Mai întâi, a dansat prost, pe urmă, n a spus decât nişte nimicuri.

Şi se ridică, fredonând aria după care avea să danseze.

De Guiche auzise totul. Cuţitul i se înfipse în adâncul immii şi i o zdrobi. Atunci, cu riscul de a tulbura toată armonia ser­bării prin amărăciunea lui, fugi, sfâşiindu şi în bucăţi frumosul său costum de Vertumniu şi aruncând în cale frunzele de viţă, rugii de mure, ramurile de migdal şi toate micile atribuie arti­ficiale ale divinităţii pe care o întruchipa. După un sfert de ceas era înapoi, în teatru. Dar se putea lesne înţelege că numai un efort puternic al raţiunii asupra nebuniei îl întorsese din drum, sau poate aşa e făcută inima omului, să nu l lase să rămână prea multă vreme departe de aceea care i a zdrobit o.

DOAMNA îşi încheia dansul. Îl văzu, dar nu i acordă nici o privire. El, la rândul său, îmbufnat, furios, îi întoarse spatele când ea trecu prin faţa lui, însoţită de nimfele sale şi de o suită de linguşitori.

În acest timp, în partea cealaltă a teatrului, lângă lac, o femeie stătea pe o bancă, cu ochii aţintiţi la una din ferestruile de lângă scenă. Pe această ferestruie se revărsau dâre lungi de lumină. Era ferestruia de la loja regală. De Guiche părăsind teatrul, de Guiche ducându se să caute aerul de care avea atât de mare nevoie, De Guiche trecu pe lângă această femeie şi o salută. Ea, la rându i, zărindu l pe tânăr, se ridică în grabă, ca o femeie surprinsă în prada gândurilor pe care ar fi vrut să le ascundă până şi ei înseşi. De Guiche o recunoscu. Se opri.

— Bună seara, domnişoară! rosti el cu însufleţire.

— Bună seara, domnule conte!

— Ah, domnişoară de La Vallière – continuă de Guiche – cât de fericit sunt să vă întâlnesc!

— Şi eu de asemeni, domnule conte, sunt fericită de această întâmplare – răspunse tânăra fată făcând o mişcare să se retragă.

— Oh, nu, nu! Nu mă părăsiţi – zise de Guiche întinzând mâna spre ea – căci ar însemna să dezminţiţi bunele cuvinte pe care le aţi rostit. Rămâneţi, vă rog; e seara cea mai fru­moasă de pe lume. Dumneavoastră fugiţi de zgomot! Vă place să fiţi singură! Ei bine, da, înţeleg asta; toate femeile care au inimă sunt astfel. Niciodată n ai să vezi pe vreuna plictisindu se departe de vârtejul acestor plăceri zgomotoase. Of, domnişoară, domnişoară!

— Dar ce aveţi, domnule conte? întrebă La Vallière cu oarecare spaimă. Păreţi frământat.

— Eu? Nu, nici vorbă.

— Atunci, domnule de Guiche, îngăduiţi mi să vă aduc acum mulţumirile pe care aveam de gând să vi le aduc cu primul prilej ce s ar fi ivit. Datorită bunăvoinţei dumnea­voastră, ştiu asta, am avut norocul să fiu primită printre dom­nişoarele de onoare ale DOAMNEI.

— Ah, da, într adevăr, mi aduc aminte, şi mă felicit că am făcut o, domnişoară. Dumneavoastră sunteţi îndrăgostită de cineva?

— Eu?

— Oh, iertaţi mă, nu mai ştiu ce vorbesc; vă cer de o mie de ori iertare! DOAMNA avea dreptate, multă dreptate: exilul acesta brutal mi a zdruncinat cu totul mintea.

— Dar regele v a primit bine, aşa mi se pare, dom­nule conte.

— Găsiţi?... M a primit bine... poate... da.

— Fără îndoială, v a primit bine; căci, în definitiv, v aţi întors fără îngăduinţa lui, nu i aşa?

— E adevărat, cred că aveţi dreptate, domnişoară. Dar nu l aţi văzut cumva pe aici pe domnul viconte de Bragelonne?

La Vallière tresări la acest nume.

— De ce această întrebare? murmură ea.

— Oh, Doamne, v am rănit iarăşi? răspunse de Guiche. În acest caz sunt un adevărat nenorocit, demn de plâns!

— Da, foarte nenorocit şi demn de plâns, domnule de Guiche, căci se pare că suferiţi îngrozitor.

— Oh, domnişoară, de ce n am şi eu o soră devotată, o prietenă sinceră!

— Aveţi prieteni, domnule de Guiche, şi domnul viconte de Bragelonne, de care întrebaţi adineauri, este, dacă nu mă înşel, unul din aceşti buni prieteni.

— Da, da, într adevăr, e unul din bunii mei prieteni. Adio, domnişoară, adio! Primiţi omagiile mele!

Şi dispăru ca un nebun spre marginea lacului. Umbra lui neagră se strecura, crescând şi descrescând, printre lampioanele aprinse şi ochiurile mari, strălucitoare, de apă. La Vallière îl urmări câtva timp cu privirea, compătimitor.

— Oh, da, da – murmură ea – suferă şi încep să înţeleg pentru ce.

Abia încheie, când prietenele sale, domnişoarele de Montalais şi de Tonnay Gharente, alergară spre ea. Îşi terminaseră rolurile, îşi dezbrăcaseră costumele de nimfe şi, încântate de această noapte fermecătoare, de succesele serii, veneau s o reîntâlnească pe prietena lor.

— Cum, ai şi sosit? îi spuseră ele. Noi credeam că o să fim primele la întâlnire.

— Sunt aici de un sfert de ceas – răspunse La Vallière.

— Oare dansul nu ţi a plăcut?

— Nu.

— Şi nici spectacolul?

— Nici. Dacă e vorba de spectacol, îmi place mai mult acela al copacilor aceştia negri, printre care se zăreşte câte o lumină scânteind ca un ochi roşu, aci deschizându se, aci închizându se.

— E poetă această La Vallière – zise Tonnay Charente.

— Adică nesuferită – adăugă Montalais. Ori de câte ori e vorba să râdem puţin sau să facem haz de ceva, La Vallière plânge; ori de câte ori e vorba să plângem, noi, femeile, pentru o zorzoană pierdută, pentru amorul propriu jignit, pentru o găteală care nu ne place, La Vallière râde.

— Oh, în ceea ce mă priveşte, eu nu pot să fiu astfel – zise domnişoara de Tonnay Charente. Sunt femeie, dar femeie cum nu sunt multe; cine mă iubeşte, mă încântă, cine mă în cântă, îmi place prin măgulirile sale, şi cine mă place...

— Ei bine, termină odată! o îmboldi Montalais.

— Nu i chiar aşa de uşor – răspunse domnişoara de Ton­nay Charente râzând cu hohote. Termină tu în locul meu, tu care ai atâta spirit.

— Dar tu, Louise – întrebă Montalais – pe tine te place cineva?

— Asta nu priveşte pe nimeni – răspunse tânăra fată ridicându se de pe banca acoperită cu muşchi pe care şezuse tot timpul cât ţinuse baletul. Acum, domnişoarelor, ne făcusem planul să petrecem noaptea asta fără supravegheri şi fără înso­ţitori. Suntem trei, ne simţim bine laolaltă, vremea e minunată; priviţi în partea aceea, iată luna care urcă încet pe boltă, argin­tând crestele castanilor şi ale stejarilor. Oh, frumoasă plimbare! Dulce libertate! Dragă iarbă a pădurii! Minunată bucurie pe care mi o face prietenia voastră! Să ne luăm de braţ şi să pornim printre copaci! Toţi ceilalţi, în clipa aceasta, sunt ocu­paţi să se pregătească pentru o plimbare făcută cu toată pompa; se pun şeile pe cai, se aduc trăsurile, cu cei patru catâri ai reginei şi cele patru iepe albe al DOAMNEI. Noi să ne căutăm repede un colţişor, unde să nu ne găsească nici un ochi, unde să nu ne urmărească nici un pas. Îţi aminteşti, Montalais, pădurile de la Cheverny şi din Chambord, sau aleile nesfârşite de plopi de la Blois? Câte visuri n am depănat îm­preună acolo!

— Şi câte taine nu ne am împărtăşit!

— Aşa e.

— Şi eu – zise domnişoara de Tonnay Charente – visez mult, numai că...

— Nouă nu ne spune nimic – o întrerupse Montalais – astfel că tot ce visează domnişoara de Tonnay Charente, sin­gură Athénaïs ştie...

— Linişte! strigă domnişoara de La Vallière. Aud paşi venind din partea aceea.

— Haide repede, repede, în tufiş – le grăbi Montalais. Apleacă te, Athénaïs, eşti o lungană!

Domnişoara de Tonnay Charente se aplecă fără a crâcni. Aproape în aceeaşi clipă se zăriră, într adevăr, doi gentilomi, cu capetele înclinate, ţinându se de braţ, păşind încet pe nisipul mărunt al aleii ce înainta pe lângă malul lacului. Fetele se făcură mici, spre a nu fi văzute.

— E domnul de Guiche – şopti Montalais la urechea dom­nişoarei de Tonnay Charente.

— E domnul de Bragelonne – şopti aceasta la urechea domnişoarei de La Vallière.

Cei doi tineri continuau să se apropie, vorbind cu însu­fleţire.

— Pe aici am întâlnit o mai adineauri – spunea contele. Dacă m aş fi mulţumit s o văd numai, aş spune că mi s a părut; dar am vorbit cu ea.

— Aşa! Eşti sigur?

— Da, dar poate că am speriat o.

— Cum asta?

— Ei, Doamne! Eram încă înnebunit de ceea ce ţi am povestit, astfel că ea nu va fi priceput nimic din cuvintele mele şi se va fi speriat.

— Oh – zise Bragelonne – nu te nelinişti, prietene. Ea e bună, te va ierta; e înţeleaptă, va înţelege.

— Da, dar dacă a înţeles, dacă a înţeles totul?

— Ei şi?

— Şi dacă vorbeşte?

— Oh, n o cunoşti pe Louise, conte! zise Raoul. Louise are toate virtuţile, şi nici un singur cusur.

Şi tinerii trecură mai departe, astfel încât, îndepărtându se, glasurile li se pierdură încetul cu încetul.

— Ai auzit, La Vallière? zise domnişoara de Tonnay Charente. Domnul viconte de Bragelonne a spus Louise vorbind de tine! Cum vine asta?

— Am fost crescuţi împreună – răspunse domnişoara de La Vallière – ne cunoaştem de când eram copii.

— Şi apoi domnul de Bragelonne e logodnicul tău, oricine ştie asta.

— Oh, eu nu ştiam! E adevărat, domnişoară?

— Adică – răspunse Louise înroşindu se – domnul de Bragelonne mi a făcut cinstea să mi ceară mâna... Însă...

— Însă ce?

— Se pare că regele...

— Ei bine?

— Ca regele nu vrea să consimtă la această căsătorie.

— Ei, dar pentru ce regele! Ce amestec are regele! strigă Aure cu aprindere. Regele are oare dreptul de a se vârî în astfel de lucruri. Doamne sfinte!... "Politica e politică, ma amore e amore" – cum spunea domnul de Mazarin. Aşa că dacă l iubeşti pe domnul de Bragelonne, şi te iubeşte şi el, căsă­toriţi vă. Vă dau eu consimţământul.

Athénaïs începu să râdă.

— Oh, vorbesc foarte serios – îi spuse Montalais – şi părerea mea, în împrejurarea asta, face mai mult decât părerea regelui, presupun. Nu i aşa, Louise?

— Haide, haide, domnii aceia s au dus – zise La Vallière. Să ne folosim de singurătate şi să străbatem pajiştea pentru a intra în pădure.

— Cu atât mai mult – zise Athénaïs – cu cât văd lumini pornind de la castel şi de la teatru, ceea ce mi se pare că ves­teşte plecarea ilustrului alai.

— Să fugim! ziseră toate trei deodată.

Şi, ridicându şi cu graţie cutele lungi ale rochiilor de mă­tase, străbătură în grabă spaţiul ce se întindea între malul lacu­lui şi marginea cea mai întunecată a parcului. Montalais, sprin­tenă ca o căprioară, Athénaïs, încordată ca o lupoaică tânără, săreau prin iarba moale, şi un Acteon cutezător ar fi zărit din când în când picioarele lor, iuţi şi subţiri, ivindu se de sub poala grea a rochiilor de mătase. La Vallière, mai firavă şi mai pudică, îşi fâlfâia rochiile în urmă; neputând să alerge din pricina piciorului ei, nu întârzie să strige după celelalte. Şi, rămasă în urmă, le sili pe celelalte două prietene s o aştepte. În acea clipă, un bărbat ascuns într un şanţ presărat cu mâţişori de salcie sări deodată pe marginea acelui şanţ şi începu să alerge în direcţia castelului. Cele trei femei, la rândul lor, ajun­seră la marginea parcului ale cărui poteci le erau prea bine cunoscute. Largi alei înflorite se întindeau de a lungul şanţu­rilor; gărduleţe de verdeaţă apărau în această parte, pe cei ce se plimbau, de năvala cailor sau a trăsurilor. Într adevăr, în depărtare se auzeau huruind, pe pământul uscat al drumului, trăsurile reginelor şi cea a DOAMNEI. Mai mulţi călăreţi le urmau în cadenţa atât de bine imitată de versurile regulate ale lui Virgiliu. Sunetul unei muzici depărtate se strecura prin tropotul acesta, iar când instrumentele încetau, privighetoarea, cântăreaţa stăpânită de un mare orgoliu, trimitea alaiului pe care l simţea înaintând pe sub coroanele copacilor cele mai com­plicate, mai suave şi mai savante triluri. În jurul cântăreţei scânteiau, în întunecimea pădurii, ochii vreunei bufniţe ce se bucura de această armonie. Astfel, serbarea întregii curţi era şi serbarea oaspeţilor tainici ai pădurii; căci, fără îndoială, că­prioara asculta în tufişul ei, fazanul pe creanga lui, vulpea furi­şată în viziunea sa. Se ghicea existenţa acestor vietăţi nocturne şi invizibile în mişcarea bruscă a unei ramuri, în foşnetul grăbit al frunzelor, care le făceau pe nimfele refugiate în pădure să scoată câte un ţipăt scurt, apoi, liniştindu se numaidecât, să râdă şi să pornească mai departe. Astfel ajunseră la stejarul regal, venerabilă umbră a unui stejar care, în tinereţea lui, auzise suspinele lui Henric al II lea pentru frumoasa Diana din Poitiers, iar ceva mai târziu pe ale lui Henric al IV lea pentru tot atât de frumoasa Gabrielle d'Estrées. Sub acest stejar falnic, grădinarii strângeau totdeauna muşchiul verde şi iarba moale, în aşa fel că nicăieri şi niciodată picioarele obosite ale unui rege nu se simţeau mai bine ca în acest culcuş. Trunchiul arborelui forma un spătar cam tare, dar destul de larg ca să poată sta alături patru persoane. Iar sub crengile ce se ple­cau spre trunchi, glasurile se ridicau printre ramuri, pierzându se în frunzişul lor bogat.

XLV

CE SE VORBEA SUB STEJARUL REGAL
Era în dulceaţa aerului, în liniştea frunzişului o mută chemare ce le îndemna pe cele trei tinere fete să schimbe râsetele lor glumeţe într o convorbire potolită şi serioasă. Însăşi aceea dintre ele care era cea mai zburdalnică, Montalais, de exemplu, dădu tonul. Începu printr un oftat.

— Ce fericire – zise ea – să ne aflăm aici, libere, sin­gure, putând să fim acum sincere, mai ales faţă de noi înşine!

— Da – răspunse domnişoara de Tonnay Charente – căci curtea, oricât de strălucitoare ar fi ea, ascunde totdeauna o minciună sub faldurile de catifea sau sub sclipirea dia­mantelor.

— Eu – adăugă La Vallière – eu nu mint niciodată; când nu pot să spun adevărul, tac.

— Tu nu te vei bucura multă vreme de favoare, draga mea – zise Montalais. Aici nu e ca la Blois, unde i spuneam bătrânei DOAMNE de acolo toate necazurile şi toate dorin­ţele noastre. DOAMNA îşi avea zilele ei când îşi amintea că fusese şi ea tânără cândva. În acele zile, oricine vorbea cu DOAMNA găsea în dânsa o prietenă sinceră. DOAMNA ne povestea despre dragostea ei cu DOMNUL, iar noi îi povesteam despre iubirile ei cu alţii, sau cel puţin despre zvonurile care umblau în legătură cu galanteriile sale. Biata femeie! Era atât de curată la suflet! Râdea de tot ceea ce i spuneam, iar noi de asemenea. Unde o fi ea acum?