Vicontele de Bragelonne

A doua zi după instalarea sa văzuse ivindu se pe rând cei şapte călători, ce umplură dintr o data tot hanul. Faţă de atâta lume, de atâtea echipaje, de asemenea alaiuri, Malicorne îşi freca bucuros mâinile, gândindu se că, de ar mai fi zăbovit o zi, n ar mai fi găsit un pat unde să se poată odihni după explorările sale.

După ce toţi aceşti străini fură cazaţi, hangiul intră în odăiţa lui şi, cu bunăvoinţa sa obişnuita, i se adresă:

— Scumpul meu domn, dumneavoastră vă rămâne aparta­mentul cel mare dintr al doilea corp de clădire: ştiţi asta?

— Fără îndoială, ştiu.

— E un adevărat plocon pe care vi l fac.

— Mulţumesc!

— Astfel că, atunci când are să vă vină prietenul...

— Ei bine?

— Ei bine, va fi mulţumit de mine, iar dacă nu, înseamnă că e un om prea pretenţios.

— Iartă mă, îmi îngădui să ţi spun câteva cuvinte în legă­tură cu prietenul meu?

— Spuneţi, pentru Dumnezeu! Sunteţi doar stăpânul.

— Trebuia să vină, după cum ştii.

— Şi după cum va şi veni.

— Dar s ar putea să şi fi schimbat planul.

— Asta nu.

— Eşti sigur?

— Sunt sigur.

— Oricum, dacă vei avea cumva vreo îndoială...

— Ei?

— Eu îţi spun: nu răspund că are să vină.

— Dar v a spus totuşi că...

— Fireşte, mi a spus; dar dumneata ştii: omul propune şi Dumnezeu dispune, verba volant, scrtpta marient.

— Adică?

— Adică vorbele zboară, scrisul rămâne: şi cum el nu mi a scris nimic, ci s a mulţumit numai să mi spună din gură, îţi dau dezlegare, fără să te îndemn numaidecât la asta... ah, înţelegi, îmi vine foarte greu să ţi explic...

— Pentru ce anume îmi dai dezlegare?

— Doamne, să închiriezi apartamentul lui, dacă ţi se iveşte un preţ bun.

— Eu?

— Da, dumneata.

— Niciodată, domnule, niciodată nu voi face una ca asta. Dacă dumneavoastră nu v a scris...

— Nu.

— Mi a scrie mie.

— Ah!

— Da.

— Şi în ce fel? Să vedem daca scrisoarea se potriveşte cu vorbele lui.

— Iată cam ce mi a sens:

Domnule proprietar al hotelului "Frumosul Păun",

Cred că ai fost înştiinţat despre întâlnirea pe care şi au dat o la hotelul dumitale câteva personaje de vază; eu fac parte din societatea care se reuneşte la Fontainebleau. Opreşte deci o cămăruţă pentru un prieten care va veni înaintea mea sau după mine...
Dumneavoastră sunteţi acest prieten, nu i aşa? întrebă hangiul de la "Frumosul Păun", întrerupându se o clipă.

Malicorne se înclină cu modestie. Hangiul reluă:

— Şi un apartament mare pentru mine. Apartamentul cel mare mă priveşte pe mine; doresc însă ca preţul cămăruţei să fie cât mai mic, ea fiind destinată unui om mai sărman.
— Dumneavoastră sunteţi acela, nu i aşa? întrebăhangiul.

— Da, eu – zise Malicorne.

— Atunci suntem înţeleşi: prietenul dumneavoastră va plăti pentru apartamentul cel mare, iar dumneavoastră pentru cămăruţă.

"Să fiu ars de viu – îşi zise Malicorne în sinea lui – dacă pricep ceva din toate astea." Apoi, cu glas tare:

— Şi, spune mi, ai fost mulţumit de nume?

— De ce nume?

— De numele care încheia scrisoarea. Prezenta destulă încredere?

— Dar tocmai asta vreau să vă întreb şi eu – zise hangiul.

— Cum, scrisoarea nu era semnată?

— Nu – făcu hangiul, căscându şi ochii năpădiţi de mister şi curiozitate.

— Atunci – răspunse Malicorne, imitând gestul şi făcând pe misteriosul – dacă nu şi a dat numele...

— Ei bine?

— Trebuie să înţelegi că are motivele lui ca să n o facă.

— Fără îndoială.

— Şi că nu voi fi tocmai eu, prietenul lui, omul lui de încredere, acela care să i dau în vileag numele.

— Aşa e, domnule – răspunse hangiul – de aceea nici nu stăruiesc.

— Preţuiesc această bunătate. În ceea ce mă priveşte, după cum a spus prietenul meu, odăiţa intrând în sarcina mea, să ne înţelegem asupra preţului.

— Domnule, suntem înţeleşi.

— Ştiu, dar socoteala bună face prieteni buni. Să ne so­cotim deci.

— Nu e nici o grabă.

— Să ne socotim totuşi. Cameră, mâncare pentru mine, loc la grajd şi hrană pentru cal: cât pe zi?

— Patru livre, domnule.

— Asta înseamnă douăsprezece livre pentru cele trei zile care au trecut?

— Da, domnule, douăsprezece livre.

— Poftim douăsprezece livre ce ţi se cuvin.

— Ei, domnule, dar de ce să mi plătiţi numaidecât?

— Pentru că – zise Malicorne coborând vocea şi făcând pe misteriosul, deoarece vedea că misterul prinde bine – pentru că, dacă va fi nevoie să plec pe neaşteptate, ceea ce s ar putea întâmpla dintr un moment într altul, e mai cinstit ca socoteala să fie făcută.

— Domnule, aveţi dreptate.

— Deci, pot sta liniştit în camera mea?

— Ca la dumneavoastră acasă.

— Atunci, cu bine. La revedere!

Hangiul se retrase. Rămas singur, Malicorne stătu şi se gândi în felul următor: "Numai domnul de Guiche sau Mani­camp au putut să i scrie hangiului meu; domnul de Guiche, fiindcă vrea să aibă o locuinţă în afara curţii, pentru cazul că va izbândi sau nu va izbândi; Manicamp, fiindcă va fi fost însărcinat de domnul de Guiche în această misiune. Iată ce trebuie să şi fi spus domnul de Guiche sau Manicamp: apartamentul cel mare, pentru a primi în el, în chip cât mai plăcut, vreo doamnă acoperită în văluri grele, ca să nu fie recunoscută, şi pentru ca pomenita doamnă să poată ieşi pe a doua uşă, din dos, ce dă în strada aproape pustie şi care duce spre pădure. Cămăruţa, pentru a l adăposti până una alta fie pe Manicamp, confidentul domnului de Guiche şi paznic grijuliu al intrării, fie pe domnul de Guiche însuşi, jucând în acelaşi timp, pentru mai multă siguranţă, şi rolul stăpânului şi pe acela al confidentului. Dar acea reuniune care trebuie să aibă loc şi care are cu adevărat loc la han? Sunt, fără în­doială, oameni ce urmează să fie prezentaţi regelui. Dar acest om sărman, pentru care a fost oprită cămăruţa? Un vicleşug, desigur, pentru a l acoperi mai bine pe de Guiche sau pe Manicamp. Dacă e aşa, şi aşa se pare că este, atunci răul e numai pe jumătate rău: iar de la Manicamp la Mali­corne nu mai e vorba decât de pungă". După ce se gândi astfel, Malicorne se culcă şi dormi fără nici o grijă, lăsând pe cei şapte străini să ocupe şi să străbată în toate sensurile cele şapte apartamente ale hanului "Frumosul Păun".

De câte ori se lăsa păgubaş de a mai da târcoale pe la curte, de câte ori se întorcea istovit de alergături şi iscodiri, sătul de a mai scrie bilete pe care nu avea niciodată prilejul să le trimită la adresa lor, atunci se închidea în prealiniştita lui odăiţă şi, cu coatele rezemate pe balconul împodobit cu călţunaşi şi garofiţe, trăgea cu ochiul la călătorii aceia ciudaţi, pentru care se părea că Fontainebleau nu strălucea nici prin iluminaţii, nici prin petreceri, nici prin serbări. Asta ţinu până în ziua a şaptea, zi pe care noi am descris o în amănunţime, împreună cu noaptea sa, în capitolele precedente.

În noaptea aceea, Malicorne stătea la fereastra, sorbind aerul curat, când, pe la ceasurile unu dinspre ziuă, apăru Manicamp, călare, cu nasul în vânt, cu o înfăţişare îngrijo­rată şi foarte plictisită. "Bun – îşi zise Malicorne recunoscându l de la prima privire – iată omul meu, care vine să şi ia în primire apartamentul, adică odăiţa în care stau eu." Şi îl strigă pe Manicamp. Manicamp ridică faţa şi l recunoscu, la rându i, pe Mahcorne.

— Ei drace! strigă el descreţindu şi fruntea. Fii bine găsit, Malicorne! Mă învârtesc prin Fontainebleau căutând trei lucruri de care nu pot să dau nicăieri: pe de Guiche, o cameră şi un grajd.

— În privinţa domnului de Guiche nu pot să ţi dau nici o veste, nici bună, nici rea, fiindcă nu l am văzut de loc; cât despre cameră şi grajd, asta i cu totul altceva.

— Ah!

— Da; au fost reţinute chiar aici.

— Reţinute? Şi de cine?

— De dumneata, mi se pare.

— De mine?

— N ai reţinut o locuinţă aici?

— Nici pomeneală de aşa ceva!

În acea clipă, hangiul apăru în prag.

— Ai o cameră? îl întrebă Manicamp.

— Aţi reţinut o, domnule?

— Nu.

— Atunci n am.

— Dacă i aşa, află că am reţinut o cameră.

— O cameră sau un apartament.

— Ce vrei dumneata.

— Prin scrisoare? întrebă hangiul.

Malicorne îi făcu un semn din cap lui Manicamp să spună că da.

— Ei, fireşte, prin scrisoare – zise Manicamp. N ai primit o scrisoare de la mine?

— Trimisă în ce zi? întrebă hangiul, căruia şovăielile lui Manicamp îi cam dădeau de bănuit.

Manicamp îşi frecă urechea şi se uită spre fereastra iui Malicorne; dar Malicorne plecase de la fereastră şi cobora scara spre a veni în ajutorul prietenului său.

Chiar în acel moment, un călător înfăşurat într o pelerină spaniolă apăru în poarta hanului, astfel că putu să audă bine cele ce se vorbeau acolo.

— Vă întreb în ce zi mi aţi trimis scrisoarea aceea pentru a reţine un apartament la mine? întrebă a doua oară hangiul, stăruind.

— Miercurea trecută – zise cu o voce blândă şi priete­noasă misteriosul străin, care atinse cu mâna umărul han­giului.

Manicamp se dădu un pas înapoi, iar Malicorne, care păşea pragul, îşi frecă la rândul lui o ureche. Hangiul îl salută pe noul venit ca pe omul în care recunoştea pe adevăratul său oaspe.

— Domnule – îi spuse el cu multă cuviinţă – aparta­mentul dumneavoastră vă aşteaptă, întocmai ca şi grajdul. Numai că... Şi privi de jur împrejur. Caii dumneavoastră? întrebă apoi.

— Caii mei vor sosi sau nu vor sosi. Dar ce ţi pasă, de vreme ce ţi se plăteşte pentru ceea ce s a reţinut?

Hangiul făcu o plecăciune şi mai adâncă.

— Mi ai păstrat – continuă călătorul necunoscut – că­măruţa pe care ţi am cerut o?

— Hait! făcu Malicorne, căutând să se ascundă în­tr un colţ.

— Domnule, prietenul dumneavoastră stă în ea de opt zile – răspunse hangiul arătând spre Malicorne, care încerca să se facă tot mai mititel în colţul său.

Călătorul, desfăcându şi pelerina până în dreptul nasului, îi aruncă o privire scurtă lui Malicorne.

— Domnul nu e prieten cu mine – zise el.

Hangiul sări în sus.

— Nu l cunosc pe domnul – adăugă călătorul.

— Cum! strigă hangiul, adresându se lui Malicorne. Cum, nu sunteţi prietenul domnului?

— Ce ţi pasă, de vreme ce ţi se plăteşte? zise Malicorne, parodiindu l cu mult sânge rece pe străin.

— Îmi pasă aşa de mult – răspunse hangiul, care în­cepea să şi dea seama că era vorba de o substituire de per­soană – încât te rog, domnule, să liberezi numaidecât camerele reţinute înaintea dumitale de altcineva.

— Dar, mă rog – stărui Malicorne – domnul n are nevoie chiar acum de o cameră la primul şi de un apartament la al doilea... Dacă domnul ia camera, voi lua eu apartamen­tul; dacă domnul alege apartamentul, atunci eu voi păstra camera.

— Îmi pare rău, domnule – răspunse călătorul cu vocea lui blândă – dar îmi trebuiesc de îndată şi apartamentul şi camera.

— Şi pentru ce, mă rog? întreă Malicorne.

— Apartamentul pentru mine.

— Fie. Şi camera?

— Priviţi – răspunse călătorul arătând cu mâna spre un fel de cortegiu care se apropia.

Malicorne îşi întoarse privirea în direcţia arătată de străin şi văzu o targă pe care se afla acel franciscan despre a cărui instalare în camera sa îi vorbise lui Montalais, punând câteva înflorituri de la el, şi pe care încercase în zadar să l aducă la simţăminte mai bune.

Rezultatul sosirii călătorului necunoscut şi a franciscanului bolnav fu izgonirea lui Malicorne, care se pomeni dat afară pe uşă de către hangiul de la "Frumosul Păun" şi de cei patru ţărani care purtau targa călugărului. Cititorul cunoaşte în­deajuns urmările acestei izgoniri, precum şi convorbirea lui Manicamp cu Montalais, pe care Manicamp, mai îndemânatic decât Malicorne, o găsise înaintea lui, cerându i să i dea veşti despre de Guiche; de asemeni, şi convorbirea care a urmat, dintre Montalais şi Malicorne; în fine, şi felul cum contele de Saint Aignan le a găsit câte un culcuş, atât lui Manicamp, cât şi lui Malicorne. Ne rămâne să le arătăm cititorilor cine erau călătorul cu pelerină, adevăratul chiriaş al apartamen­tului şi al cămăruţei pe care o ocupase Malicorne, şi francisca­nul acela, tot atât de misterios, a cărui sosire, combinată cu aceea a călătorului cu pelerină, avusese darul de a încurca planurile celor doi prieteni.

LVI

UN IEZUIT ÎN ANUL AL UNSPREZECELEA
Şi mai întâi, pentru a nu l face pe cititor să aştepte, ne vom grăbi să răspundem la prima întrebare.

Călătorul cu pelerina trasă peste faţă era Aramis. Acesta, după ce se despărţise de Fouquet şi scosese dintr o ladă deschisă de lacheul său un costum de călăreţ, ieşise din castel şi venise la hanul "Frumosul Păun", unde, cu şapte zile mai înainte, reţinuse, prin scrisoare, aşa cum arătase hangiul, o cameră şi un apartament.

Îndată după izgonirea lui Malicorne şi Manicamp, Aramis se apropie de franciscan şi l întrebă ce alege, apartamentul sau camera. Franciscanul întrebă unde se află unul şi unde cealaltă. I se răspunse că apartamentul era în al doilea şi camera în primul corp de clădiri.

— Atunci camera – zise el.

Aramis nu mai adaugă nimic şi, cu o deplină supunere, îi spuse hangiului:

— Camera.

Şi, salutând cu tot respectul, se retrase în apartament. Franciscanul fu dus numaidecât în cameră.

Acum, nu vi se pare surprinzător acest respect al unui prelat faţă de un simplu călugăr, şi încă un călugăr dintr un ordin cerşetoresc, căruia i se dădea, fără ca el să fi cerut o mai dinainte, o cameră la care râvneau atâţia călători? Cum se poate explica apoi sosirea neaşteptată a lui Aramis la hanul "Frumosul Păun", el care, după ce intrase cu domnul Fouquet la castel, putea să fie găzduit acolo împreună cu ministrul?

Franciscanul îndură urcuşul pe scară fără să scoată un icnet, cu toate că se vedea bine cât de mare îi era suferinţa şi că la fiecare lovire a tărgii de perete sau de marginea scării simţea în tot trupul o zdruncinătură puternică. În sfârşit, când ajunse în odaia lui, le spuse purtătorilor:

— Ajutaţi mă să trec în jilţul acela.

Aceştia lăsară targa pe podea şi, ridicându l pe bolnav cu cea mai mare grijă de care erau în stare, îl mutară în fotoliul pe care l arătase el şi care se afla la capătul patului.

— Acum – adăugă bolnavul cu o voce şi cu gesturi cât se poate de blajine – chemaţi l aici pe hangiu.

Oamenii se supuseră. Peste cinci minute, hangiul de la "Frumosul Păun" apăru în pragul uşii.

— Prietene – îi spuse franciscanul – da le drumul, te rog, acestor oameni cumsecade; sunt vasali ai vicontelui de Melun. M au găsit leşinat pe drum, din pricina căldurii, şi, fără să se gândească dacă osteneala le va fi sau nu răsplătită, au vrut să mă ducă acasă la ei. Dar eu ştiu cât îi costă pe cei săraci găzduirea pe care o dau unui bolnav şi am preferat să fiu adus la han, unde, de altfel, eram aşteptat.

Hangiul îl privi pe franciscan cu nedumerire. Călugărul făcu semnul crucii pe piept, cu vârful degetelor şi într un anumit fel. Hangiul răspunse făcând acelaşi semn pe umărul stâng.

— Da, e adevărat – zise el – eraţi aşteptat, părinte; însă nădăjduiam că veţi veni la noi într o stare mai bună.

Şi, întrucât ţăranii se uitau cu uimire la acest hangiu atât de mândru, devenit dintr o dată respectuos în faţa unui biet călugăr, franciscanul scoase din buzunarul adânc al sutanei sale vreo două trei monede de aur, pe care le arătă celorlalţi.

— Iată, prieteni – zise el – cu ce va fi plătită îngrijirea ce mi se va da. Aşa că fiţi liniştiţi şi nu vă temeţi să mă lăsaţi aici. Metocul meu, pentru care bat drumurile, nu vrea să cerşesc nimic. Dar cum bunăvoinţa pe care mi aţi arătat o merită o răsplată, luaţi aceşti doi ludovici şi duceţi vă în pace.

Ţăranii se codeau să primească; hangiul luă cei doi ludo­vici din mâna călugărului şi i puse în palma unuia dintre ţărani. Cei patru purtători se retraseră, căscând ochii mai mari ca niciodată.

După ce uşa se închise, şi în timp ce hangiul stătea în picioare, foarte respectuos, cu spatele lipit de ea, franciscanul se reculese o clipă. Apoi îşi trecu peste fruntea îngălbenită o mână slăbită de febră şi, cu degetele ţepene, îşi netezi, tremurând, firele cărunte ale bărbii. Ochii lui mari, adânciţi în fundul capului din pricina bolii şi a oboselii, păreau că urmăresc în gol un gând, fix şi dureros.

— Ce doctori aveţi la Fontainebleau? întrebă el în cele din urmă.

— Avem trei, părinte.

— Cum se numesc?

— Luiniguet, mai întâi.

— Şi apoi?

— Apoi un frate carmelit, pe nume fratele Hubert.

— Şi celălalt?

— Celălalt e un mirean, anume Grisart.

— A, Grisart! murmură călugărul. Cheamă l iute pe dom­nul Grisart.

Hangiul făcu o mişcare de supuşenie grăbită.

— Şi încă ceva: ce preoţi aveţi pe aici?

— Ce preoţi?

— Da, din ce ordine?

— Sunt iezuiţi, augustini si cordelieri. Dar, părinte, iezuiţii sunt cei mai aproape; voi chema un duhovnic iezuit, nu i aşa?

— Da, du te.

Hangiul ieşi.

S a ghicit, de bună seamă, că la semnul crucii schimbat între ei, hangiul şi bolnavul se recunoscuseră ca doi adepţi ai temutei Companii a lui Isus.

Rămas singur, franciscanul scoase din buzunar un maldăr de hârtii, aruncându şi ochii cu o atenţie sporită asupra unora dintre ele. Dar boala de care suferea îi înfrânse tăria: ochii i se dădură peste cap, fruntea îi fu năpădită de o sudoare rece, şi el căzu aproape leşinat, întins pe spate, cu braţele atârnându i de o parte şi de alta a jilţului. Stătea aşa de mai bine de cinci minute, fără să mai facă vreo mişcare, când hangiul se întoarse şi intră în odaie, împreună cu doctorul, căruia abia îi lăsase răgaz să se îmbrace. Zgomotul sosirii lor, năvala de aer rece stârnită de deschiderea uşii îl treziră pe bolnav din amorţeală. Strânse la repezeală hârtiile împrăştiate şi, cu mâna i lungă şi descărnată, le ascunse sub perna fotoliului. Hangiul ieşi, lăsându i împreună pe bolnav şi pe doctor.

— Haide – rosti franciscanul către doctor – haide, domnule Grisart, apropie te, căci nu e vreme de pierdut; pipăie, pune urechea, judecă şi dă sentinţa.

— Gazda noastră – răspunse doctorul – îmi spusese că voi avea cinstea de a îngriji un adept al Companiei lui Isus.

— Un adept, da – glăsui franciscanul. Spune mi deci adevărul; mă simt foarte rău; mi se pare că voi muri.

Doctorul apucă mâna călugărului şi i pipăi pulsul.

— Oh, oh – făcu el – febră primejdioasă!

— Ce înţelegi prin febră primejdioasă? întrebă bolnavul cu o privire poruncitoare.

— Unui adept din primul sau din al doilea an – răspunse doctorul, iscodindu l pe călugăr din ochi – i aş spune o boală ce se poate lecui.

— Dar mic? întrebă franciscanul.

Doctorul şovăi.

— Uită te la părul meu alb şi la fruntea încreţită de gânduri – vorbi călugărul – uită te la zbârciturile prin care îmi număr încercările; sunt un iezuit în al unsprezecelea an, dom­nule Grisart.

Doctorul tresări. Într adevăr, un iezuit în al unsprezecelea an era unul din acei oameni iniţiaţi în toate tainele ordinului, unul din acei oameni pentru care ştiinţa nu mai are secrete, societatea nu mai are stavile, supunerea temporală nu mai e legată de nimic.

— Atunci – zise Grisart, salutându l cu respect – mă găsesc în faţa unui maestru?

— Da, şi ca atare fă ceea ce trebuie.

— Adică vreţi să ştiţi...?

— Starea mea adevărată.

— Ei bine – spuse medicul – e o febră a creierului, altfel spus, o meningită acută, ajunsă la cel mai înalt grad de inten­sitate.

— Prin urmare, nu mai sunt speranţe, nu i aşa? întrebă franciscanul pe un ton ferm.

— Nu spun asta – răspunse doctorul. Totuşi, dată fiind moleşeala creierului, respiraţia scurtă, pulsul mărit, tăria fe­brei cumplite care vă mistuie...

— Şi care m a trântit la pământ de trei ori, de azi dimineaţă – adăugă fratele.

— De aceea îi şi spun cumplită. Dar cum de n aţi rămas undeva, pe drum?

— Eram aşteptat aici, trebuia să vin cu orice preţ.

— Chiar cu preţul vieţii?

— Chiar şi atunci.

— Ei bine, date fiind toate aceste simptome, trebuie să vă spun că situaţia e aproape deznădăjduită.

Franciscanul zâmbi într un chip ciudat.

— Ceea ce mi spui dumneata poate fi de ajuns pentru un adept, chiar din al unsprezecelea an, dar pentru mine e prea puţin, meştere Grisart, şi eu am dreptul să cer mai mult. Haide, să i spunem adevărului pe nume, să nu ne mai ascundem, să vorbim ca şi cum ne am adresa lui Dumnezeu. De altmin­teri, am şi trimis după un duhovnic.

— Oh, eu mai nădăjduiesc totuşi – bâigui doctorul.

— Răspunde! zise bolnavul, arătând cu un gest plin de demnitate un inel de aur a cărei montură fusese până atunci întoarsă înăuntru şi pe care era gravat semnul distinctiv al ordinului iezuiţilor.

Grisart scoase o exclamaţie.

— Generalul! strigă el.

— Tăcere! făcu franciscanul. Pricepi, deci, că trebuie să spunem adevărul.

— Seniore, seniore, chemaţi duhovnicul – murmură Gri­sart – căci în două ceasuri, la prima înrăutăţire, veţi cădea în delir şi veţi intra în criză.

— Tot e bine – spuse bolnavul, ale cărui sprâncene se încruntară o clipă. Mai am, aşadar, două ceasuri?

— Da, mai ales dacă luaţi băutura pe care am să v o trimit eu.

— Ea îmi va mai da două ceasuri?

— Două ceasuri.

— O voi lua, de ar fi chiar şi otravă, căci aceste două ceasuri îmi sunt necesare nu numai mie, dar şi gloriei ordinului.

— Oh, ce pierdere! murmură doctorul. Ce nenorocire pen­tru noi!

— E pierderea unui om, atâta tot – răspunse francisca­nul – şi Dumnezeu va avea grijă ca sărmanul călugăr care vă părăseşte să găsească un vrednic înlocuitor. Adio, dom­nule Grisart; e o îngăduinţă a lui Dumnezeu că te am întâlnit. Un doctor care n ar fi fost adeptul sfintei noastre congregaţii nu m ar fi făcut să cunosc adevărata mea stare ori, crezând că voi mai avea multe zile de trăit, n aş mai fi putut să iau măsurile de trebuinţă. Dumneata eşti om învăţat, domnule Grisart, asta ne face cinste la toţi: mi ar fi părut rău să văd un nepriceput în meseria lui, chiar de ar fi fost de al nostru. Adio, meştere Grisart, adio, şi trimite mi re­pede leacul dumitale!

— Binecuvântaţi mă cel puţin, monseniore!

— Cu duhul, da... du te... cu spiritul, îţi spun... Animo, meştere Grisart... viribus impossiblle.

Şi se prăbuşi iarăşi în jilţul său, aproape leşinat din nou. Meşterul Grisart şovăi între a i da un ajutor imediat sau a alerga să i pregătească leacul făgăduit. De bună seamă că se hotărî în favoarea leacului, deoarece ieşi ca vârtejul din cameră şi dispăru în josul scării.

LVII

SECRETUL DE STAT
La câteva momente după plecarea doctorului Grisart sosi duhovnicul. Abia trecu pragul uşii, că franciscanul îl măsură de sus până jos cu privirea lui adâncă. Apoi, clătinându şi capul palid, murmură:

— Iată un spirit nevolnic, şi sper că Dumnezeu mă va ierta că mor fără ajutorul acestui suflet schilod.

Duhovnicul, la rândul său, se uita cu uimire, aproape cu spaima la muribund. Nu mai văzuse ochi atât de aprinşi în clipa când să se închidă, privire atât de cumplită în mo­mentul când să se stingă.

Franciscanul făcu un semn scurt şi poruncitor cu mâna.

— Aşază te aici, părinte – spuse el – şi ascultă mă.

Duhovnicul iezuit, bun preot de altfel, dar simplu şi prea puţin iniţiat, care, dintre toate misterele ordinului, nu cu­noscuse decât iniţierea, se plecă în faţa superiorităţii muri­bundului.

— Sunt în acest han mai multe persoane – continua franciscanul.

— Dar – întrebă iezuitul – credeam că am venit pen­tru o spovedanie. Asta vă e spovedania?

— De ce mi pui această întrebare?