Vicontele de Bragelonne

— Pentru a şti dacă trebuie să păstrez taina cuvintelor ce mi veţi spune.

— Cuvintele mele sunt litere de spovedanie; le încre­dinţez datoriei dumitale de duhovnic.

— Foarte bine – zise preotul, aşezându se în jilţul din care se ridicase cu multă caznă franciscanul, pentru a se duce să se întindă în pat.

Franciscanul continuă.

— Sunt, îţi spuneam, mai multe persoane în acest han.

— Am auzit asta.

— Aceste persoane trebuie să fie în număr de opt.

Iezuitul făcu un semn pe care celălalt îl inţelese.

— Prima căreia vreau să i vorbesc – zise muribundul – este un german din Viena şi se numeşte baronul de Wostpur. Îmi vei face plăcerea de a te duce să l cauţi şi să i spui că acela pe care l aşteaptă a sosit.

Duhovnicul îşi privi uimit penitentul: spovedania aceasta i se părea cu totul neobişnuită.

— Supune te! spuse franciscanul cu tonul poruncitor al unui comandant.

Bunul iezuit, foarte supus, se ridică şi ieşi din cameră. După ieşirea lui, franciscanul reluă hârtiile pe care un acces al bolii îl silise să le pună deoparte prima dată.

— Baronul de Wostpur. Da! zise el. Ambiţios, prost, îngust.

Îndoi hârtiile şi le vârî din nou sub pernă. Nişte paşi repezi se auziră la capătul coridorului. Duhovnicul intră, urmat de baronul de Wostpur, care mergea cu capul înălţat ca şi cum ar fi vrut să spargă tavanul cu penajul lui. Şi, văzându l pe franciscanul acesta cu privirea întunecată, pre­cum şi simplitatea odăii lui, neamţul întrebă:

— Cine mă cheamă?

— Eu! rosti franciscanul. Apoi, întorcându se către du­hovnic, îi spuse: Părinte, lasă ne o clipă singuri; când dom­nul va ieşi, vei reintra dumneata.

Iezuitul ieşi şi, fără îndoială, se folosi de această alun­gare momentană din camera muribundului său pentru a i cere hangiului câteva lămuriri în legătură cu acest ciudat penitent, care îşi tratează duhovnicul aşa cum e tratat un valet de cameră.

Baronul se apropie de pat şi vru să spună ceva, dar franciscanul, ridicând mâna, îi impuse tăcere.

— Clipele sunt preţioase – spuse acesta din urmă cu grabă. Aţi venit aici pentru concurs, nu i aşa?

— Da, părinte.

— Speraţi să fiţi ales general al iezuiţilor?

— Sper, da.

— Ştiţi în ce condiţiuni se poate ajunge la acest înalt grad, care face dintr un om un stăpân al regilor şi un egal al papilor?

— Cine eşti dumneata – întreba baronul – ca să mă supui acestui interogatoriu?

— Sunt cel pe care l aşteptaţi.

— Alegătorul general?

— Sunt alesul.

— Sunteţi...?

Franciscanul nu i dădu timp să termine: întinse mâna i slăbită spre el – la un deget sclipea inelul generalatului. Baronul se trase înapoi uluit; apoi, numaidecât, înclinându se cu profund respect, strigă:

— Cum! Dumneavoastră aici, monseniore? În camera asta sărăcăcioasă, în patul acesta mizer, căutând şi alegând pe viitorul general, adică pe urmaşul vostru?

— Nu te nelinişti din pricina asta, domnule. Ci mai bine gândeşte te să îndeplineşti condiţia principală, care este aceea de a furniza ordinului un secret de o asemenea importanţă, încât una dintre cele mai mari curţi ale Europei să fie înfeudată pentru totdeauna ordinului, prin mijlocirea dumitale. Ei bine, ai acest secret, aşa cum ai făgăduit că l vei avea, atunci când ai adresat marelui consiliu cererea dumitale?

— Monseniore...

— Dar, să procedăm în bună rânduială... Dumneata eşti baronul de Wostpur?

— Da, monseniore.

— Această scrisoare este a dumitale?

Generalul iezuiţilor trase o hârtie din grămadă şi o puse sub ochii baronului. Acesta îşi aruncă ochii asupra ei şi, cu uu semn afirmativ, răspunse:

— Da, monseniore, scrisoarea e a mea.

— Şi poţi să mi arăţi răspunsul trimis de secretarul ma­relui consiliu?

— Iată l, monseniore.

Baronul întinse franciscanului o scrisoare având această simplă adresă:
Excelenţei sale baronului de Wostpur.
Şi cuprinzând această singură frază:
De la 15 la 22 mai, Fontainebleau, hanul "Frumosul Păun".

A.M.D.G.
— Bun! făcu franciscanul. Iată ne faţă în faţă. Vorbeşte!

— Am un corp de trupe format din cincizeci de mii de oameni; toţi ofiţerii sunt câştigaţi. Mi am instalat tabăra pe Dunăre. Pot să l răstorn în patru zile pe împărat, care se opune, după cum ştiţi, progresului ordinului nostru, şi să l înlocuiesc prin acela dintre principii familiei sale pe care l va desemna ordinul.

Franciscanul ascultă fără să dea semne că mai trăieşte.

— Asta i tot? întrebă el.

— Planul meu prevede şi o revoluţie europeană – zise baronul.

— Prea bine, domnule de Wostpur, ai sa primeşti răs­punsul. Întoarce te în apartamentul dumitale, iar peste un sfert de ceas să fii plecat din Fontainebleau.

Baronul ieşi retrăgându se de a ndaratelea, şi cu atâtea plecăciuni, de parcă s ar fi aflat în faţa împăratului pe care voia să l trădeze.

— Asta nu e un secret, e un complot – murmură fran­ciscanul... De altminteri – adăugă el după o clipă de gândire – viitorul Europei nu se mai află astăzi în mâinile casei de Austria. Şi, cu un creion roşu pe care l ţinea între degete, tăie de pe listă numele baronului de Wostpur. Să trecem la cardinal acum – zise el. Din partea Spaniei tre­buie să avem ceva mai acătării. Ridicându şi ochii, îl zări pe duhovnicul care aştepta ordinele sale, supus ca un şcolar cuminte. Ah, ah! făcu el, observând această supuşenie. I ai vorbit hangiului?

— Da, monseniore, si doctorului.

— Lui Grisart?

— Da.

— S a întors?

— Aşteaptă aici, cu băutura făgăduită.

— Prea bine; dacă va fi nevoie, îl voi chema. Acum înţelegi toată însemnătatea spovedaniei mele, nu i aşa?

— Da, monseniore.

— Atunci du te şi adu l pe cardinalul spaniol Herrebia. Grăbeşte te. De data asta însă, întrucât ştii despre ce e vorba, vei rămâne lângă mine, căci simt că mă lasă puterile.

— Să l chem pe doctor?

— Nu încă, nu încă... Deocamdată, cardinalul spaniol... Du te!

După cinci minute, cardinalul intra, palid şi neliniştit, în camera cea mică.

— Am auzit, monseniore că... – bolborosi cardinalul.

— La fapt – spuse franciscanul cu voce stinsă. Şi i arătă cardinalului o scrisoare trimisă de acesta marelui con­siliu. E scrisul dumitale? întrebă el.

— Da; însă...

— Şi convocarea dumitale?

Cardinalul şovăia să răspundă. Purpura lui se răzvrătea împotriva sutanei sărăcăcioase a franciscanului. Muribundul întinse mâna şi arătă inelul. Inelul îşi făcu efectul, mai mare încă pe măsură ce personajul asupra căruia franciscanul îşi impunea puterea sa era mai suspus.

— Secretul, secretul, repede! vorbi bolnavul, sprijinindu se de duhovnicul sau.

— Coram isti? întrebă la rândul lui cardinalul ne­liniştit.

— Vorbeşte în spaniolă – zise franciscanul, pregătindu se să asculte cu cea mai deplină atenţie.

— Ştiţi, monseniore – zise cardinalul, continuând con­vorbirea în castiliană – că una din condiţiile căsătoriei Infantei cu regele Franţei este renunţarea absolută, din par­tea Infantei, cât şi din partea regelui Ludovic, la orice favoare în ce priveşte coroana Spaniei!

Franciscanul făcu un semn afirmativ.

— Din asta rezultă – urmă cardinalul – că pacea şi înţelegerea între cele două regate depind de respectarea acestei clauze a contractului.

Acelaşi semn al franciscanului.

— Nu numai Franţa şi Spania – adăugă cardinalul – ci şi întreaga Europă ar fi zguduită de încălcarea uneia dintre părţi.

Alt semn din cap al bolnavului.

— Înseamnă deci – spuse mai departe vorbitorul – că acela care ar putea să prevadă evenimentele şi să dea ca sigur ceea ce apare totdeauna învăluit într un nor în mintea omului, adică ideea binelui sau a răului ce va să vie de aici încolo, ar feri lumea de o mare nenorocire şi ar întoarce spre folosul ordinului evenimentul bănuit în însuşi creierul aceluia ce l pregăteşte.

— Pronto! Pronto! murmură franciscanul, care păli şi se rezemă de preot.

Cardinalul se apropie de urechea muribundului.

— Ei bine, monseniore – zise el – ştiu că regele Franţei a hotărât ca, la cel dintâi pretext, o moarte de pildă, fie aceea a regelui Spaniei, fie aceea a unui frate al Infantei, Franţa să ridice pretenţii şi să ceară, cu arma în mână, moştenirea, şi eu deţin planul politic întocmit de Ludovic al XIV lea pentru această împrejurare.

— Unde i acest plan? întrebă franciscanul.

— Iată l – răspunse cardinalul.

— De a cui mână e scris?

— De a mea.

— Nu mai ai nimic de spus?

— Cred că am spus destul, monseniore – răspunse cardinalul.

— Ai dreptate, ai adus un mare serviciu ordinului. Dar cum ai căpătat amănuntele cu ajutorul cărora ai alcătuit acest plan?

— Am în solda mea slugile regelui Franţei şi primesc de la ele toate hârtiile care nu au fost aruncate în foc.

— Bună metodă – murmură franciscanul silindu se să zâmbească. Domnule cardinal, vei pleca din acest han în decurs de un sfert de ceas; răspunsul îţi va fi trimis; du te.

Cardinalul se retrase.

— Cheamă l pe Grisart, şi du te de l caută pe veneţianul Marini – spuse bolnavul.

În timp ce duhovnicul îndeplinea ordinul, franciscanul, în loc să şteargă numele cardinalului, aşa cum făcuse cu al baronului, făcu o cruce în dreptul acestui nume. Apoi, is­tovit de această sforţare, căzu în pat, strigând numele doc­torului Grisart. Când îşi reveni în fire, băuse jumătate dintr o licoare ce i se dăduse într un pahar şi era sprijinit de doctor, în timp ce veneţianul şi duhovnicul stăteau re­traşi lângă uşă.

Veneţianul trecu prin aceleaşi formalităţi ca şi ceilalţi doi concurenţi, şovăi ca şi ei la vederea celor doi străini, apoi, primind şi el încredinţarea că se afla în faţa genera­lului, dezvălui că papa, înspăimântat de puterea ordinului, urzea un plan de expulzare generală a iezuiţilor şi căuta să intre în legătură cu toate curţile Europei, spre a obţine sprijinul lor. Spuse numele auxiliarilor pontifului, mijloacele sale de acţiune, arătă locul din Arhipelag unde, la un semn al său, doi cardinali adepţi în anul unsprezece, şi prin ur­mare şefi superiori, aveau să fie deportaţi, împreună cu alţi treizeci şi doi dintre principalii adepţi din Roma.

Franciscanul îi mulţumi lui signor Marini. Nu era, în­tr adevăr, un serviciu fără însemnătate pe care l aducea congregaţiei denunţarea acestui plan pontifical. După care, veneţianul primi ordinul de a pleca într un sfert de ceas şi ieşi bucuros, ca şi cum ar fi şi căpătat inelul, însemnul comandamentului congregaţiei. Dar, în timp ce el se depărta, franciscanul murmura în patul său:

— Toţi aceşti oameni sunt iscoade sau zbiri, nici unul nu e general; toţi au descoperit câte un complot, nici unul nu are un secret. Iar Compania lui Isus nu trebuie să stăpânească prin ruină, prin război sau prin forţă, ci prin înrâurirea misterioasă pe care o dă superioritatea morală. Nu, omul nu e găsit şi, culme a nenorocirii, Dumnezeu mă loveşte, căci am să mor. Oh, trebuie oare ca ordinul să se prăbuşească o dată cu mine, din lipsă de conducător? Tre­buie oare ca moartea care mă pândeşte să spulbere şi vii­torul congregaţiei? Acest viitor pe care încă zece ani din viaţa mea l ar fi eternizat, căci părea a se deschide lumi­nos şi strălucitor, o dată cu domnia noului rege!

Aceste cuvinte, gândite pe jumătate, rostite pe jumătate, fură ascultate de bunul iezuit cu groază, aşa cum ai asculta verbele unui bolnav ce începe să aiureze, în timp ce Grisart, spirit mai înalt, le sorbea ca pe nişte revelaţii ale unei lumi necunoscute pe care ochii lui o vedeau, dar mâinile nu puteau s o atingă.

Deodată, franciscanul se ridică pe pernă.

— Să sfârşim – zise el – moartea pune stăpânire pe mine. Oh, adineauri muream liniştit, nădăjduind... Acum cad deznădăjduit, afară doar dacă printre cei ce rămân... Grisart, Grisart, fă mă să mai trăiesc încă un ceas!

Grisart se apropie de muribund şi i dădu să înghită câteva picături, nu din băutura ce se afla în pahar, ci dintr o sticluţă pe care o avea în buzunar.

— Chemaţi l pe scoţian! strigă franciscanul. Chemaţi l pe neguţătorul din Bremen! Chemaţi i! Chemaţi i! Oh, Isuse! Mor! Isuse! Mă înăbuş!

Duhovnicul alergă să caute ajutoare, ca şi cum s ar găsi undeva o putere omenească în stare să înlăture degetul morţii ce apăsa pe bolnav; dar în pragul uşii se întâlni cu Aramis care, cu mâna la gură, ca o statuie a lui Harpocrate, zeul tăcerii, îl împinse cu privirea spre fundul odăii. Doctorul şi duhovnicul făcură totuşi o mişcare, după ce se sfătuiră din ochi, pentru a l îndepărta pe Aramis. Acesta însă, cu două cruci făcute pe pieptul său, fiecare în alt fel, îi ţintui locului pe amândoi.

— Un şef! murmurară amândoi deodată.

Aramis pătrunse încet în camera unde muribundul se lupta cu cele dintâi atingeri ale agoniei. Cât despre fran­ciscan, fie ca leacul îşi făcuse efectul, fie că această apariţie a lui Aramis îi dădea puteri, se zvârcoli pe pat şi, cu ochii aprinşi, cu gura întredeschisă, cu părul năclăit de sudoare, se ridică într un cot.

Aramis simţi că aerul din cameră era înăbuşitor: toate ferestrele erau închise, locul ardea în vatră, doua lumânări de ceară galbenă se topeau pe masă în sfeşnicele de aramă şi încălzeau şi mai mult atmosfera cu fumul lor gros. Aramis deschise o fereastră şi, aruncându i bolnavului o privire plină de înţelegere şi respect, îi spuse:

— Monseniore, vă cer iertare c am venit fără să fi fost chemat, dar starea voastră mă îngrijorează, şi m am temut să nu muriţi înainte de a mă fi văzut, căci eu sunt abia al şaselea pe lista voastră.

Muribundul tresări şi cercetă lista.

— Dumneata eşti dar acela care pe vremuri se numea Aramis, iar mai apoi d'Herblay? Dumneata eşti episcopul de Vannes?

— Da, monseniore.

— Te cunosc, te am văzut.

— La ultimul jubileu, am fost împreună la Sfântul Pă­rinte.

— Ah, da, e adevărat, mi aduc aminte. Şi vrei să fii trecut în rând cu ceilalţi?

— Monseniore, am auzit spunându se că ordinul are ne­voie de un mare secret de stat şi, ştiind că din modestie v aţi hotărât să renunţaţi la sarcinile voastre şi să le în­credinţaţi aceluia care va aduce acest secret, am scris că sunt gata să iau parte la concurs, întrucât deţin un secret pe care l socot de mare însemnătate.

— Vorbeşte – zise franciscanul – sunt gata să te ascult şi să judec însemnătatea acestui secret.

— Monseniore, un secret ca acela pe care voi avea cinstea de a vi l încredinţa nu se poate rosti prin cuvinte. Orice idee care s a desprins odată din văzduhul gândirii şi s a manifestat într un chip oarecare nu mai aparţine nici măcar aceluia care a zămislit o. Cuvântul poate fi surprins de o ureche vrăjmaşă căreia nu i scapă nimic; nu trebuie, deci, să l aruncăm la întâmplare, căci atunci secretul nu mai e secret.

— Şi cum socoţi dumneata c ai putea să împărtăşeşti acest secret? întrebă muribundul.

Aramis le făcu semn, cu o mână, doctorului şi duhovnicu­lui să se îndepărteze, iar cu cealaltă îi întinse francisca­nului o hârtie închisă în două plicuri.

— Oare scrisul – întrebă franciscanul – nu e şi mai primejdios încă decât cuvântul? Spune!

— Nu, monseniore – răspunse Aramis – fiindcă veţi găsi în acest plic un scris cu un caracter pe care numai dum­neavoastră şi cu mine îl putem înţelege.

Franciscanul se uita la Aramis cu o uimire din ce în ce mai mare.

— Este – continuă acesta – cifrul pe care l aveaţi în 1655 şi pe care singur secretarul vostru, Juan Jujan, acum răposat, l ar putea dezlega dacă s ar mai întoarce pe această lume.

— Aşadar, dumneata cunoşteai acest cifru?

— Eu i l am dat.

Şi Aramis făcu o plecăciune plină de graţie şi respect, apoi se îndrepta spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece. Dar un gest al franciscanului, însoţit de un strigăt de che­mare, îl opri.

— Isuse! exclamă el. Ecce homo! Pe urmă, după ce mai citi o dată hârtia din mână, zise: Vino repede, vino!

Aramis se apropie de franciscan cu aceeaşi înfăţişare potolită şi cu acelaşi aer respectuos. Franciscanul, cu braţul întins, ardea la flacăra lumânării hârtia pe care i o dăduse Aramis. După aceea, luând mâna lui Aramis şi trăgând o spre el:

— Cum şi prin cine ai putut să afli un asemenea se­cret? întrebă el.

— Prin doamna de Chevreuse, prietena intimă, confi­denta reginei.

— Şi doamna de Chevreuse?

— E moartă acum.

— Dar altcineva, altcineva mai cunoaşte acest secret?

— Numai un bărbat şi o femeie din popor.

— Cine sunt aceştia?

— Cei care l au crescut.

— Şi ce s a întâmplat cu ei?

— Au murit de asemenea... Acest secret arde ca focul.

— Totuşi dumneata ai supravieţuit.

— Nimeni nu ştie că eu îl cunosc.

— De când deţii dumneata acest secret?

— De cincisprezece ani.

— Şi nu l ai dezvăluit nimănui?

— Voiam să trăiesc, monseniore.

— Şi l încredinţezi ordinului, fără ambiţie, fără gând as­cuns?

— Îl încredinţez ordinului cu o anumită ambiţie şi cu un anumit gând – răspunse Aramis – căci, dacă veţi mai trăi, monseniore, veţi face din mine, acum când mă cu­noaşteţi, ceea ce pot, ceea ce trebuie să fiu.

— Şi fiindcă eu mor – strigă franciscanul – fac din tine urmaşul meu... Iată!

Şi, smulgându şi inelul, îl trecu în degetul lui Aramis. Apoi, întorcându se către cei doi spectatori ai acestei scene, le spuse:

— Fiţi martori şi întăriţi în orice împrejurare că, bol­nav trupeşte, dar sănătos la minte, am dăruit, din proprie voinţă şi în deplină libertate, acest inel, semn al atotputer­niciei, monseniorului d'Herblay, episcop de Vannes, pe care l numesc urmaşul meu şi în faţa căruia, eu, umilul păcătos ce se pregăteşte să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, mă închin cel dintâi, ca să dau pildă tuturora.

Şi franciscanul se plecă, într adevăr, în timp ce doctorul şi iezuitul căzură în genunchi. Aramis, mai palid decât în­suşi muribundul, îşi îndrepta privirea rând pe rând la toţi actorii acestei scene. Ambiţia satisfăcută îi năvălea o dată cu sângele spre inimă.

— Să ne grăbim – zise franciscanul. Ceea ce aveam de făcut aici mă zoreşte, nu mi dă pace! Mi e teamă că nu voi mai apuca să termin.

— Voi face eu restul – adăugă Aramis.

— Foarte bine – rosti franciscanul. Apoi, adresându se medicului şi iezuitului, le spuse: Lăsaţi ne singuri.

Amândoi se supuseră.

— Prin acest inel – vorbi călugărul – eşti omul care trebuie pentru a clătina lumea întreagă; prin acest inel vei răsturna totul; prin acest inel vei clădi din nou: In hoc signo vinces! Încuie uşa – îi spuse franciscanul.

Aramis trase zăvorul şi se apropie de bolnav.

— Papa a conspirat împotriva ordinului – zise francis­canul – papa trebuie să moară.

— Va muri – răspunse cu tot calmul Aramis.

— Îi datorăm şapte sute de mii de livre unui neguţător din Bremen, pe nume Bonstett, care a venit aici să ceară garanţia semnăturii mele.

— Va fi plătit – zise Aramis.

— Şase cavaleri de Malta, ale căror nume sunt scrise aici, au descoperit, prin indiscreţia unui adept din anul al unsprezecelea, al treilea mister; va trebui să afli ce au fă­cut aceşti oameni cu secretul, să pui mâna pe el şi să l distrugi.

— Aşa voi face.

— Trei adepţi periculoşi trebuiesc trimişi în Tibet, ca să piară acolo – sunt osândiţi. Aici sunt numele lor.

— Am să execut sentinţa.

— În sfârşit, mai e o doamnă din Anvers, nepoată a lui Ravaillac; ea deţine anumite hârtii care defăimează ordinul. Familia ei primeşte, de cincizeci şi unu de ani, un subsidiu de cincizeci de mii de livre. Subsidiul e greu; ordinul nu e prea bogat... Răscumpără hârtiile pentru o sumă de bani plătită odată pentru totdeauna, sau, în caz de refuz, taie subsidiul... fără risc.

— Voi chibzui – zise Aramis.

— O corabie venind dinspre Lima trebuia să intre săptămâna trecută în portul Lisabona; am răspândit zvonul că e încărcată cu ciocolată; în realitate e plină cu aur. Fiecare lingou e ascuns sub un strat de ciocolată. Această corabie e a ordinului; aduce şaptesprezece milioane de livre, pe care le vei lua în primire: iată scrisorile de împuternicire.

— În ce port să i spun să vină?

— La Bayonne.

— Dacă vântul nu va fi potrivnic, până în trei săptămâni va fi acolo. Asta e tot?

Franciscanul făcu un semn afirmativ din cap, căci nu mai putea să vorbească: sângele îi năvălea în gât şi la tâmple, îi ţâşnea pe gură, prin nări, prin ochi. Nenorocitul nu mai avu timp decât să i strângă mâna lui Aramis şi se prăbuşi, înţepenit, din pat pe duşumea. Aramis puse mâna în dreptul inimii lui; inima îi încetase să mai bată. În timp ce se aplecă, Aramis văzu că o bucăţică din hârtia pe care i o dăduse franciscanului nu fusese mistuită de flăcări. O ridică şi o arse până la cel din urmă atom. Apoi, chemându i pe doctor şi pe duhovnic, îi spuse aces­tuia din urmă:

— Penitentul dumitale e acum în faţa lui Dumnezeu; nu mai are nevoie decât de rugăciuni şi de o groapă de mort. Du te şi pregăteşte o înmormântare cât mai simplă, aşa cum i se po­triveşte unui biet călugăr... Du te.

Iezuitul ieşi. Atunci, întorcându se către doctor şi zărindu i chipul palid şi îngrijorat, Aramis îi spuse încet:

— Domnule Grisart, goleşte acest pahar şi curăţă l; a rămas prea mult din ceea ce marele consiliu ţi a poruncit să pui în el.

Grisart, uluit, zdrobit, trăsnit, era să cadă pe spate. Aramis înalţă din umeri în semn de milă, luă paharul şi vărsă conţi­nutul în cenuşa din vatră. Apoi ieşi ducând cu sine hârtiile mortului.

LVIII

MISIUNE
A doua zi, sau, mai bine zis, în aceeaşi zi – căci întâmplările pe care le am povestit se încheiaseră abia la ceasurile trei dimineaţa – înainte de prânz, în timp ce regele pleca la liturghie împreună cu cele două regine, în timp ce DOMNUL, împreună cu cavalerul de Lorraine şi alţi câţiva intimi încă­lecau pe cai pentru a se duce la râu, unde aveau de gând să facă una din acele bai după care doamnele se înnebuneau, şi întrucât la castel nu mai rămăsese decât DOAMNA, care, sub pre­text de indispoziţie, nu voise să iasă, se zări, sau mai degrabă nu se zări, Montalais furişându se din camera domnişoarelor de onoare şi trăgând o după ea pe La Vallière, care se ascun­dea cât mai mult cu putinţă; amândouă, strecurându se prin grădini şi uitându se mereu în urma lor, ajunseră până la aleea de carpeni.

Vremea era noroasă; un vânt fierbinte îndoia tulpinile florilor şi ale tutelor; praful încins, spulberat de pe drumuri, se urca în vârtejuri până la înălţimea copacilor.

Montalais care, în fuga lor, îndeplinise sarcina de călăuză pricepută, mai făcu vreo câţiva paşi, apoi, întorcându se să vadă dacă nimeni nu le asculta sau nu le urmărea, zise:

— Haide, slavă Domnului, suntem singure. De ieri, toată lumea ne iscodeşte şi s a format în jurul nostru un cerc, de parcă am fi cu adevărat ciumate.

La Vallière lăsa capul în jos şi scoase un suspin uşor.

— În sfârşit, e de necrezut – continua Montalais. De la domnul Malicorne până la domnul de Saint Aignan, toată lumea are ce are cu taina noastră. Haide, Louise, să ne înţe­legem puţin, ca să ştiu ce mi rămâne de făcut.

La Vallière ridică spre prietena sa ochii ei frumoşi, limpezi şi adânci ca azurul unui cer de primăvară.

— Iar eu – zise ea – te aş întreba pentru ce am fost chemate la DOAMNA; de ce ne am culcat la dânsa, în loc să ne culcăm ca de obicei în camera noastră; de ce te ai întors atât de târziu azi noapte şi de unde pornesc măsurile de supra­veghere care au fost luate azi dimineaţă cu privire la noi?

— Scumpa mea Louise, tu răspunzi la întrebarea mea printr o altă întrebare, sau mai curând prin zece alte întrebări, ceea ce nu înseamnă deloc că mi dai un răspuns. Îţi voi explica toate astea mai târziu, şi fiindcă sunt lucruri de o însemnătate mai mică, poţi să mai aştepţi. Ceea ce vreau să mi spui, căci totul va atârna de asta, e să mărturiseşti dacă este sau nu este vorba de o taină.