Vicontele de Bragelonne

— Nu ştiu dacă e vreo taină – răspunse La Vallière – dar ceea ce ştiu, în ce mă priveşte cel puţin, este că am săvârşit o mare nesocotinţă prin vorbele mele prosteşti de azi noapte şi prin leşinul acela şi mai prostesc; fiecare trăncăneşte azi pe seama noastră.

— Vorbeşte în numele tău, draga mea – zise Montalais râzând – în numele tău şi al lui Tonnay Charente, căci amândouă aţi făcut ieri declaraţii norilor, declaraţii care, din nefe­ricire, au fost auzite.

La Vallière îşi plecă din nou capul.

— În adevăr – murmură ea – tu mă faci să sufăr şi mai mult.

— Eu?

— Da, aceste glume mă jignesc de moarte.

— Ascultă, ascultă, Louise. Nu sunt glume şi, dimpotrivă, nimic nu e mai serios. Nu te am smuls din castel, n am re­nunţat la liturghie, nu m am prefăcut că am migrenă ca DOAMNA, migrena pe care DOAMNA n o are tot aşa cum n o am nici eu, în sfârşit, n am desfăşurat de zece ori mai multă diplomaţie decât a putut să moştenească domnul Colbert de la domnul de Mazarin pentru a o folosi faţă de domnul Fouquet, decât cu gândul de a izbuti să ţi încredinţez cele patru dureri ale mele, cu singurul scop ca, fiind singure, undeva unde să nu ne asculte nimeni, să cădem amândouă de acord. Nu, nu, crede mă, dacă te întreb, n o fac numai din curiozi­tate, ci pentru că situaţia e într adevăr critică. Se ştie ce ai spus tu azi noapte, se şuşotesc tot felul de lucruri despre asta. Fiecare brodează cum poate, cu florile fanteziei lui. Ai avut cinstea astă noapte şi o ai încă şi în această dimineaţă de a fi subiectul de discuţie al curţii, draga mea, şi numărul gesturilor drăgălaşe şi spirituale ce ţi se atribuie ar face o să crape de ciudă pe domnişoara de Scudéry şi pe fratele ei, dacă li s ar povesti toate aşa cum s au întâmplat.

— Ah, buna mea Montalais – zise sărmana copilă – tu ştii mai bine ca oricine ceea ce am spus, fiindcă am vorbit doar de faţă cu tine.

— Da, ştiu. Dar, Doamne, nu asta este partea cea mai gravă. N am uitat nici o singură vorbă din tot ce ai spus tu, dar te gândeai, oare, atunci, la ceea ce spuneai?

Louise se tulbură.

— Iar întrebări? strigă ea. Ah, Doamne, de ce oare, în vreme ce eu aş da o lume întreagă ca să uit ceea ce am spus... alţii se înţeleg parcă anume ca să mă facă să mi reamin­tesc? Oh, iată ceva groaznic, într adevăr!

— Ce e groaznic? Spune!

— Să ai o prietenă de la care ai aştepta o cruţare, un sfat, un sprijin, dar care mă chinuie şi mă ucide!

— Hopa! făcu Montalais. După ce nu voiai să vorbeşti deloc, acum ai început să spui prea multe. Nimeni nu se gândeşte să te ucidă, nici măcar să ţi fure ceva, fie chiar şi taina ta; aş vrea să mi o împărtăşeşti de bună voie, şi nu altfel, căci nu e vorba numai de treburile tale, ci şi de ale noastre; Tonnay Charente ţi ar spune acelaşi lucru ca şi mine dacă ar fi aici. Ei bine, află că, aseară, ea îmi ceruse o între­vedere în camera noastră, unde m am şi dus, după disputele mele manicampiene şi malicorniene, dar unde am ajuns cam târziu, e adevărat, după ce DOAMNA sechestrase toate dom­nişoarele de onoare, silindu ne să dormim la ea, în loc să dor­mim la noi. Or, DOAMNA a sechestrat domnişoarele de onoare pentru ca ele să nu aibă timp să se înţeleagă între dânsele, iar azi dimineaţă dumneaei s a închis cu Tonnay Charente în acelaşi scop. Spune mi deci, dragă prietenă, ce trebuie să declarăm, Athénaïs şi cu mine, despre tine, iar noi îţi vom spune ce ai putea tu să declari despre noi.

— Nu înţeleg prea bine întrebarea pe care mi o pui – şopti Louise foarte tulburată.

— Hm! îmi faci impresia, dimpotrivă, că înţelegi foarte bine. Dar vreau să precizez întrebarea, ca să nu ţi dau pri­lejul de a ocoli răspunsul. Ascultă deci: îl iubeşti pe domnul de Bragelonne? E limpede aşa, ce zici?

La această întrebare, care căzu ca prima bombă a unei armate atacatoare într o cetate atacată, Louise făcu o miş­care de surprindere.

— Dacă l iubesc pe Raoul! exclamă ea. Prietenul meu din copilărie, fratele meu!

— Ei, nu, nu, nu! Iată că iar îmi scapi, sau mai bine zis încerci să mi scapi. Nu te întreb dacă l iubeşti pe Raoul, fratele şi prietenul tău din copilărie; te întreb dacă l iubeşti pe vicontele de Bragelonne, logodnicul tău!

— O, Doamne, draga mea, câtă asprime în glasul tău! zise Louise.

— Fără înconjur; nu sunt nici mai aspră, nici mai blajină ca de obicei. Îţi pun o întrebare; răspunde la această întrebare.

— Hotărât lucru – rosti Louise cu o voce înăbuşită – tu nu mi vorbeşti ca prietenă, în schimb eu îţi voi răspunde ca o prietenă sinceră.

— Răspunde.

— Ei bine, am o inimă plină de scrupule şi de o mândria ridicolă când e vorba de ceea ce o femeie e datoare să păs­treze ca o taină, şi nimeni n a citit până acum sub acest ra­port, în sufletul meu.

— Asta o ştiu. Dacă aş fi putut să citesc, nu te aş mai sâcâi cu întrebările; ţi aş spune numai atât: "Buna mea Louise, ai fericirea de a l cunoaşte pe domnul de Bragelonne, care e un băiat cumsecade şi o partidă frumoasă pentru o fată fără zestre. Domnul de La Fère îi va lăsa fiului său o rentă de cinci­sprezece mii de livre. Tu vei avea deci într o bună zi o rentă de cincisprezece mii de livre, ca soţie a acestui fiu; e foarte bine. Nu te mai uita dar nici în dreapta, nici în stânga, du te drept către domnul de Bragelonne, adică la altarul unde te va conduce el. Pe urmă? Ei bine, pe urmă, ţinând seama de firea lui, vei fi sau emancipată sau sclavă, adică vei avea dreptul să faci toate nebuniile pe care le fac oamenii prea liberi sau prea înrobiţi". Iată, scumpa mea Louise, ceea ce ţi aş spună mai înainte de toate, dacă ţi aş fi citit în adâncul inimii.

— Iar eu ţi aş mulţumi – bâigui Louise – cu toate că sfatul nu mi se pare întru totul bun.

— Aşteaptă, aşteaptă... Căci, îndată ce ţi l aş fi dat, aş fi adăugat: "Louise, e primejdios să ţi petreci zile întregi cu capul aplecat în piept, cu mâinile nemişcate, cu privirea pier­dută în gol; e primejdios să cauţi aleile întunecoase şi să oco­leşti distracţiile ce înfloresc înaintea tuturor fetelor; e pri­mejdios, Louise, să scrii cu vârful pantofului pe nisip, cum faci tu, litere pe care oricât le ai şterge pe urmă cu talpa, tot se mai zăresc, mai ales când aceste litere seamănă mai mult cu L decât cu B; e primejdios, în sfârşit, să ţi vâri în cap mii de închi­puiri bizare, roadele singurătăţii şi ale migrenei; aceste închi­puiri sapă obrajii unei biete copile, în acelaşi timp în care sapă şi creierul, în aşa fel încât, nu rareori se întâmplă, în ase­menea împrejurări, să vezi cum cea mai plăcută făptură din lume devine cea mai posacă, şi cum cea mai spirituală devine cea mai neroadă".

— Mulţumesc, scumpa mea Aure – răspunse La Vallière cu blândeţe. E în firea ta să mi vorbeşti astfel, şi ţi mulţumesc că mi vorbeşti după cum ţi e firea.

— Şi nu vorbesc decât pentru cei cu capul în nori; nu lua deci din vorbele mele decât pe acelea pe care le vei crede că merită să le reţii. Iată, îmi vine în minte nu mai ştiu ce poveste despre o fată melancolică sau visătoare, căci mai zilele trecute domnul Dangeau îmi demonstra că melancolia ar trebui să se scrie, gramatical, melancholia, cu un h, dat fiind că acest cuvânt francez e format din două cuvinte greceşti, unul însemnând negru şi celălalt fiere. Mă gândeam, aşadar, la acea tânără persoană care a murit de fiere neagră, deoarece îşi închipuia că prinţul, regele sau împăratul... dar, zău, n are importanţă care, se îndrăgostise de ea; în timp ce prinţul, regele sau împăratul, care vrei tu, se vedea cât de colo că iubea pe altcineva şi, lucru ciudat, lucru de care ea nu şi dădea seama, deşi pentru toată lumea din jurul ei era limpede, ea slujea ca paravan al iubirii lor. Râzi, ca şi mine, de această fată prostuţă, nu i aşa, La Vallière?

— Râd – murmură Louise palidă ca o moartă – da, de bună seamă, râd.

— Şi ai dreptate, căci întâmplarea e hazlie. Faptul sau povestea, spune i cum vrei, mi a plăcut; iată de ce am reţinut o şi de ce ţi o împărtăşesc şi ţie. Îţi închipui, buna mea Louise, ce prăpăd ar face în creierul tău, de pildă, o melancolie de felul acesta, cu h? În ce mă priveşte, m am hotărât să ţi spun povestea, căci dacă aşa ceva i s ar întâmpla vreuneia din noi, e bine să fim pătrunse de acest adevăr: astăzi aşa ceva e o momeală; mâine va fi un prilej de batjocură; poimâine va fi moartea.

La Vallière tresări şi se îngălbeni încă şi mai mult.

— Când un rege se interesează de noi – continuă Montalais – el ne face să vedem asta, şi dacă noi suntem bunul pe care l râvneşte, ştie să şi păstreze bunul. Vezi dar, Louise, că, în asemenea împrejurări, fetele expuse unor astfel de primejdii e bine să şi facă mărturisiri între ele, în aşa fel ca inimile ne melancolice să vegheze asupra celor care ar putea să devină.

— Tăcere, tăcere! şopti La Vallière. Se aude cineva.

— Se aude, într adevăr – zise Montalais – dar cine poate să fie? Toată lumea e la liturghie cu regele, sau la vânătoare, cu DOMNUL.

La capătul aleii, tinerele fete zăriră în aceeaşi clipă, sub bolta de verdeaţă, mersul graţios şi statura impunătoare a unui bărbat tânăr, care, cu spada sub braţ şi cu o mantie pe umeri, cu pintenii zornăind la cizme, le saluta de departe cu un zâmbet blând şi plăcut.

— Raoul! exclamă Montalais.

— Domnul de Bragelonne! murmură Louise.

— Iată un judecător care vine să ne împace pe amândouă – zise Montalais.

— Oh, Montalais, Montalais, fie ţi milă! suspină La Vallière. După ce ai fost crudă cu mine, nu te arăta şi neîn­durătoare!

Aceste cuvinte, rostite cu toată ardoarea unei rugăciuni, şterseră de pe faţă, dacă nu şi din inima lui Montalais, orice urmă de ironie.

— Oh, iată te frumos ca un Amadis, domnule de Bra­gelonne, şi tot ca el de înarmat şi împintenat! i se adresă ea lui Raoul.

— Mii de respecte, domnişoarelor – răspunse Bragelonne înclinându se.

— Dar, ia spune, pentru ce această ţinută? întrebă Monta­lais, în timp ce La Vallière, deşi îl privea pe Raoul cu aceeaşi surprindere ca şi prietena ei, păstra totuşi tăcerea.

— Pentru ce? făcu Raoul.

— Da – îndrăzni la rândul ei La Vallière.

— Pentru că mă pregătesc de drum – răspunse Raoul privind la Louise.

Tânăra fată se simţi lovită de o teamă superstiţioasă şi se clătină.

— Pleci, Raoul? tresări ea. Şi unde te duci?

— Draga mea Louise – spuse tânărul cu calmul lui fi­resc – mă duc în Anglia.

— Şi ce vei face în Anglia?

— Regele mă trimite acolo.

— Regele! exclamară în acelaşi timp Louise şi Aure, care schimbară fără să vrea o privire între ele, amintindu şi şi una şi alta de convorbirea pe care abia o întrerupseseră.

Raoul observă privirea lor, dar nu putu înţelege ce însemna ea. O atribui, foarte firesc, interesului pe care i l arătau lui cele două fete.

— Maiestatea sa – zise el – a binevoit să şi aducă aminte că domnul conte de La Fère este bine văzut de regele Carol a II lea. Azi dimineaţă deci, pe când pleca la liturghie, regele, întâlnindu mă în cale, mi a făcut un semn din cap. Şi eu m am apropiat. "Domnule de Bragelonne – mi a spus – vei trece pe la domnul Fouquet, care a primit de la mine nişte scrisori pentru regele Marii Britanii; aceste scrisori le vei duce dum­neata." Am făcut o plecăciune. "Ah, înainte de a pleca – adăugă el – fii bun şi treci pe la DOAMNA, să primeşti comisioanele pentru regele fratele ei."

— Doamne! murmură Louise, foarte neliniştită şi foarte îngândurată în acelaşi timp.

— Atât de grabnic? Ţi s a spus să pleci atât de grabnic? zise Montalais, înmărmurită de această întâmplare neaşteptată.

— Pentru a te supune acelora pe care i respecţi – răspunse Raoul – trebuie să i asculţi fără zăbavă. În zece minute, după ce am primit ordinul, eram gata. DOAMNA, prevenită, aşterne pe hârtie scrisoarea pe care a binevoit să mi facă onoarea de a mi o încredinţa. Între timp, aflând de la domnişoara de Tonnay Charente că trebuie să fiţi prin partea aleii de carpeni, am venit încoace, şi iată că v am întâlnit pe amândouă.

— Şi amândouă deopotrivă de întristate, după cum vezi – spuse Montalais spre a veni în ajutorul Louisei, a cărei fizio­nomie se întuneca văzând cu ochii.

— Întristate? repetă Raoul, strângând cu o drăgăstoasă curiozitate mâna Louisei de La Vallière. Oh, într adevăr, ai mâna rece!

— Nu e nimic.

— Răceala aceasta n ajunge până la inimă, nu i aşa, Louise? întrebă tânărul cu un surâs plin de blândeţe.

Louise ridică numaidecât capul, ca şi cum această întrebare ar fi pornit dintr o bănuială şi ar fi răscolit o remuşcare.

— Oh, ştii bine – murmură ea cu un efort – că niciodată inima mea nu se va răci faţă de un prieten ca dumneata, dom­nule de Bragelonne.

— Mulţumesc, Louise. Îţi cunosc şi inima şi sufletul, şi nu după o atingere de mână se judecă o simţire ca a dumitale, ştiu asta. Louise, ştii cât de mult te iubesc şi cu ce încredere şi

bucurie ţi am oferit viaţa mea; mă vei ierta, prin urmare, nu i aşa, că ţi vorbesc puţin ca un copil?

— Vorbeşte, domnule Raoul – zise Louise tremurând – te ascult.

— Nu pot pleca departe de dumneata, ducând cu mine o frământare, fără sens, ştiu, dar care mă sfâşie.

— Pleci pentru multă vreme? întreba La Vallièrc cu o voce sugrumată, în timp ce Montalais întorcea capul în altă parte.

— Nu, probabil că nu voi lipsi mai mult de cincispre­zece zile.

La Vallière îşi duse o mână la inima pe care şi o simţea zdrobită.

— Ce ciudat! urmă Raoul privind cu tristeţe spre tânăra fată. De multe ori te am părăsit pentru a lua parte la încăie­rări primejdioase, şi plecam totdeauna vesel, cu inima deschisă, cu gândul însufleţit de bucuria reîntoarcerii, de speranţele vii­torului, cu toate că atunci mă duceam să înfrunt gloanţele spa­niolilor sau halebardele necruţătoare ale valonilor. Astăzi plec fără nici o primejdie, fără nici o teamă, pentru a culege, pe cel mai uşor drum din lume, o răsplătire pe care mi o făgădu­ieşte această favoare a regelui; plec pentru a te cuceri poate; căci ce altă favoare mai preţioasă ca dumneata mi ar putea acorda regele? Ei bine, Louise, nu ştiu, într adevăr, cum se face, dar toată această bucurie, tot acest viitor fuge din faţa ochilor mei, se destramă ca o trâmbă de fum, ca un vis înşe­lător, şi simt aici, aici, în adâncul inimii, o mare tristeţe, o apăsare greu de exprimat prin cuvinte, ceva încruntat, nemişcat şi neînsufleţit, ca un cadavru. Oh, ştiu foarte bine pentru ce, Louise: pentru că nu te am iubit niciodată ca în clipa asta. Oh, Doamne! Doamne!

La această ultimă exclamaţie, pornită dintr o inimă zdro­bită, Louise izbucni în lacrimi şi căzu în braţele lui Montalais. Aceasta, care nu era totuşi o fire dintre cele mai duioase, îşi simţi ochii umezindu i se, iar inima strângându i se ca într un cerc de fier.

Raoul îşi vedea logodnica plângând. Privirea lui nu pătrun­dea, se ferea să pătrundă dincolo de acest plâns. Îşi îndoi un genunchi în faţa ei şi i sărută mâna cu buzele fierbinţi. În această sărutare îşi punea toată inima lui.

— Ridică te, ridică te – îi spuse Montalais aproape să plângă ea însăşi – căci iat o pe Athénaïs venind încoace.

Raoul îşi şterse genunchiul cu dosul mânecii, îi mai zâmbi o dată Louisei, care nu l mai privea, şi, după ce strânse cu înflă­cărare mâna lui Montalais, se întoarse pentru a o saluta pe domnişoara de Tonnay Charente, a cărei rochie de mătase începea să se audă foşnind pe nisipul mărunt al aleii.

— DOAMNA a sfârşit scrisoarea? o întrebă el, când fata ajunse la câţiva paşi de dânsul.

— Da, domnule viconte, scrisoarea e gata, pecetluită, şi alteţa sa regală te aşteaptă.

Raoul, la aceste cuvinte, abia îşi mai îngădui răgazul să o salute pe Athénaïs, îi aruncă o ultimă privire Louisei, făcu un ultim semn spre Montalais şi porni grăbit spre castel. Dar, pe măsură ce se îndepărta, întorcea capul şi privea necontenit în urma. Până când, la cotitura aleii celei mari, întorcând încă o dată faţa, nu mai văzu nimic. La rândul lor, cele trei fete se uitară după el, urmărindu l, cu gânduri diferite, cum se în­depărtează.

— În sfârşit – zise Athénaïs rupând cea dintâi tăcerea – în sfârşit, iată ne singure, putând să vorbim în voie despre întâmplarea de azi noapte şi să ne înţelegem asupra celor ce vom avea de făcut de aici înainte. Or, dacă vreţi să mă ascultaţi – continuă ea rotindu şi ochii în toate părţile – am să vă explic, cât mai pe scurt cu putinţă, mai întâi datoria noastră, aşa cum o văd eu, apoi, dacă nu mă veţi înţelege din câteva vorbe, şi voinţa DOAMNEI.

Şi domnişoara de Tonnay Charente apăsă pe aceste ultime cuvinte, în aşa fel încât să nu lase nici o îndoiala prietenelor ei asupra însărcinării oficiale cu care fusese învestită.

— Voinţa DOAMNEI!? strigară în acelaşi timp Montalais şi La Vallière.

— Ultimatum! răspunse cu un aer diplomatic domnişoara de Tonnay Charente.

— Dar, pentru Dumnezeu, domnişoară – murmură La Vallière – DOAMNA ştie oare...?

— DOAMNA ştie mai mult chiar decât am vorbit noi – spuse răspicat Athénaïs. De aceea, domnişoarelor, să fim bine înţelese.

— Oh! oh! făcu Montalais. Sunt numai urechi; vorbeşte, Athénaïs.

— Doamne! Doamne! murmură Louise tremurând toată. Voi mai putea oare trăi după cele întâmplate în noaptea aceasta?

— Oh, nu te pierde cu firea astfel – o încurajă Athénaïs – căci avem noi o scăpare.

Şi aşezându se între cele două prietene ale ei, luând câte o mână a fiecăreia şi strângându le între ale sale, începu să vor­bească. La şuşotirea primelor sale cuvinte se putu auzi tropotul unui cal ce galopa pe pavajul drumului mare, dincolo de grilajul castelului.

LIX

FERICIT CA UN PRINŢ
În clipa când pătrundea în castel, Bragelonne se întâlni cu de Guiche. Dar, înainte de a se întâlni cu Raoul, de Guiche se întâlnise cu Manicamp, care se întâlnise la rândul său cu Mali corne. Cum îl întâlnise Malicorne pe Manicamp? Foarte simplu: îl aşteptase să se întoarcă de la liturghie, unde se dusese împreună cu domnul de Saint Aignan. Revăzându se, ei se bucurară că avuseseră acest noroc, şi Manicamp se folosi de această împrejurare pentru a l întreba pe prietenul său dacă nu i mai rămăseseră cumva câţiva scuzi prin fundul buzuna­rului. Malicorne, fără să se mire de aceasta întrebare, la care pesemne că se aştepta, răspunse că orice buzunar din care scoţi mereu fără să mai pui nimic în loc se aseamănă cu acele puţuri care dau apă multă chiar şi iarna, dar pe care grădinarii sfârşesc prin a le seca vara; că buzunarul său, al lui Malicorne, era fără îndoială adânc şi ţi făcea o mare plăcere să bagi mâna în el pe vreme de belşug, dar că, din păcate, prea numeroasele cheltuieli îl goliseră acum cu totul. La care Manicamp răspunse cu un aer visător:

— E drept.

— Ar fi deci timpul să l umplem din nou – adaugă Malicorne.

— Fără îndoială; dar cum?

— Nimic mai uşor, scumpe domnule Manicamp.

— Bine, spune.

— O slujbă pe lângă DOMNUL, şi buzunarul va fi plin.

— Această slujbă n o ai?

— Am numai titlul.

— Ei bine?

— Titlul fără slujbă e o pungă fără bani.

— E drept – răspunse încă o dată Manicamp.

— Să vânăm deci slujba – stărui titularul.

— Scumpul, preascumpul meu – oftă Manicamp – o slujbă pe lângă DOMNUL, iată una din marile greutăţi ala situaţiei noastre.

— Oh! Oh!

— Fără îndoială; în clipa de faţă nu i putem cere nimic DOMNULUI.

— Şi pentru ce asta?

— Pentru că nu suntem bine cu el.

— Absurd – rosti scurt Malicorne.

— Hm! Dar dacă i am face curte DOAMNEI – zisa Manicamp – crezi, ce zici, că am intra în graţiile DOM­NULUI?

— Nici vorbă; dacă i am face curte DOAMNEI şi ne am dovedi destoinici, nu se poate să nu fim adoraţi de către DOMNUL.

— Mda!

— Sau, altfel, suntem nişte proşti! Grăbeşte te deci, dom­nule Manicamp, dumneata care eşti un mare om politic, să l împaci pe domnul de Guiche cu alteţa sa regală.

— Ia spune, dumitale, Malicorne, ce ţi a dezvăluit domnul de Saint Aignan?

— Mie? Nimic! Mi a pus câteva întrebări şi atâta tot.

— Ei bine, cu mine a fost mai puţin discret.

— Ţi a dezvăluit ceva?...

— Că regele e îndrăgostit nebun de domnişoara de La Vallière.

— Asta o ştiam, la dracu! răspunse Malicorne ironic. Şi fiecare o spune cu glas tare, încât toată lumea a aflat noutatea. Dar, până una alta, fă, te rog, aşa cum te sfătuiesc eu: du te la

domnul de Guiche şi încearcă să i convingi să pună o vorbă bună pe lângă DOMNUL. Ce naiba, atâta trecere are el la alteţa sa regală!

— Pentru asta însă trebuie să l găsim pe de Guiche.

— Mi se pare că ăsta nu e un lucru prea greu. Fă, ca să l vezi, ceea ce am făcut eu ca să te văd pe dumneata; aşteaptă l undeva, ştii doar că e un om căruia îi place să se plimbe.

— Da, însă pe unde se plimbă?

— Frumoasă întrebare, pe legea mea! E îndrăgostit de DOAMNA, e adevărat?

— Aşa se spune.

— Ei bine, se plimbă prin faţa apartamentelor DOAMNEI.

— Ah, uite, dragul meu Malicorne, nu te ai înşelat de loc, iată l că vine.

— Şi pentru ce ai voi să mă înşel? Ai constatat cumva că e în obiceiul meu? Spune... Priveşte, nu pare în toane bune. Ei, ai nevoie de bani?

— Ah! făcu Manicamp cu jale.

— Eu am nevoie de slujbă. De îndată ce Malicorne va avea slujbă, Malicorne va avea şi bani. Nimic nu i mai uşor decât asta.

— Ei bine, atunci fii liniştit. Voi face tot ce mi stă în putinţă.

— Să te vedem.

De Guiche se apropia; Malicorne se retrase la o parte; Manicamp îl atacă pe de Guiche. Contele era posomorât şi îngândurat.

— Spune mi ce rimă cauţi, scumpul meu conte – zise Manicamp. Am una care se potriveşte foarte bine cu a dumitale, mai ales dacă a dumitale se termină cu vis.

De Guiche ridică faţa şi, recunoscând un prieten, îl luă de braţ.

— Nu, dragă Manicamp – răspunse el – caut altceva, nu o rimă.

— Spune mi şi mie ce cauţi.

— Iar dumneata ai să mă ajuţi să găsesc ceea ce caut – adăugă contele – dumneata care eşti un leneş, adică un spirit de ingeniozitate.

— Să mi pun la încercare ingeniozitatea, dragă conte.

— Iată faptul: vreau să mă apropii de o casă unde am treabă.

— N ai decât să te îndrepţi spre casa aceea – zise Manicamp.

— Ştiu. Însă acea casă e locuită de un soţ gelos.

— E mai gelos decât dulăul Cerber?

— Nu mai mult, dar tot atât.

— Are trei guri, ca acel înspăimântător paznic al Infernu­lui? Oh, nu ridica din umeri, dragă conte; îmi fac această în­trebare cu un scop precis, întrucât poeţii pretind că, pentru a l îmblânzi pe Cerber al meu, e destul să i aduci o prăjitură. Or, eu care văd lucrurile prin prizma prozei, adică a realităţii, zic: o singură prăjitură e prea puţin pentru trei guri. Dacă gelosul dumitale are trei guri, conte, atunci du i trei prăjituri.

— Manicamp, astfel de sfaturi i aş putea cere domnului Beautru.

— Pentru a căpăta altele mai bune, domnule conte – i o întoarse Manicamp cu un aer de seriozitate comică – invocă, dacă nu te superi, un motiv mai acătării decât acela pe care mi l ai arătat.

— Ah, dacă Raoul ar fi aici – zise de Ghiche – el m ar înţelege.

— Cred şi eu, mai ales dacă i ai spune: aş vrea tare mult s o văd pe DOAMNA mai de aproape, dar mă tem de DOM­NUL, care e gelos.

— Manicamp! strigă contele înfuriat şi încercând să l stri­vească pe zeflemist sub privirea lui de plumb.

Dar zeflemistul nu păru să fie câtuşi de puţin tulburat.

— Aşadar, despre ce e vorba, dragul meu conte? întrebă Manicamp.

— Cum, iei în derâdere numele cele mai sacre? strigă de Guiche.

— Ce nume; dragul meu?

— DOMNUL! DOAMNA! Cele dintâi nume ale re­gatului.

— Dragul meu conte, te înşeli într un chip ciudat, şi eu ţi am pomenit de cele dintâi nume ale regatului. Ţi am răspuns în legătură cu un soţ gelos al cărui nume nu mi l ai spus, dar care, se înţelege de la sine, trebuie să aibă o soţie; ţi am răs­puns aşa: ca s o vezi pe DOAMNA, apropie te de DOMNUL.