Vicontele de Bragelonne

Favoritul, mândru de dubla lui importanţă şi simţind că, de două ceasuri, devenise confidentul regelui, începea, oricât ar fi fost el de respectuos, să trateze oarecum de sus treburile curţii şi, de pe poziţia unde se afla, sau, mai degrabă, unde norocul îl aruncase, nu vedea în jurul lui decât amoruri şi ghirlande. Dragostea regelui pentru DOAMNA, a DOMNU­LUI pentru rege, a lui de Guiche pentru DOAMNA, a domnişoarei de La Vallière pentru rege, a lui Malicorne pen­tru Montalais, a domnişoarei de Tonnay Charente pentru el, Saint Aignan, nu erau oare destule, într adevăr, pentru a face pe un curtean să se zăpăcească de tot? Căci Saint Aignan întruchipa modelul curteanului din trecut, prezent şi viitor.

De altfel, el se arăta un atât de bun povestitor şi un obser­vator atât de priceput, încât regele îl ascultă cu mult interes, mai ales când îi vorbi despre atenţia deosebită prin care DOAMNA căutase să l descoasă în legătură cu tot ceea ce i se întâmplase domnişoarei de La Vallière.

Acum, când regele nu mai simţea pentru doamna Hen­riette nimic din ceea ce încercase până atunci, această curiozi­tate arzătoare a DOAMNEI de a căpăta cât mai multe lămu­riri oferea o satisfacţie amorului său propriu, care nu putea să i scape. El avu deci această mulţumire, dar numai atât, şi inima lui nu se îngrijoră nici o clipă de ceea ce putea să gândească sau să nu gândească DOAMNA despre toată acea aventură. Totuşi, după ce Saint Aignan sfârşi, regele, pregătindu se pentru toaleta de noapte, întrebă:

— Acum, Saint Aignan, cred că ştii cine este domnişoara de La Vallière, nu i aşa?

— Nu numai cine este, dar şi cine va fi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că este ceea ce orice femeie doreşte să poată ajunge, adică să fie iubită de maiestatea voastră; vreau să spun că va fi tot ceea ce maiestatea voastră va voi să fie.

— Nu asta te am întrebat... Nu vreau să ştiu ce este ea astăzi, şi nici ce va fi mâine: ai spus o tu singur şi asta mă priveşte pe mine; dar vreau să ştiu ce era ieri. Spune mi deci ce se vorbeşte despre ea.

— Se zice că e foarte cuminte.

— Oh – făcu regele zâmbind – e numai un zvon.

— Destul de rar la curte, sire, ca să fie crezut când se răspândeşte.

— Poate că ai dreptate, dragul meu... De familie bună?

— Excelentă: copila marchizului de La Vallière şi fiica vitregă a vrednicului domn de Saint Rémy.

— Ah, da, majordomul mătuşii mele... Îmi aduc aminte, da, acum îmi amintesc: am văzut o când am trecut pe la Blois. Ne a fost prezentată de DOAMNA, mătuşa mea. Trebuie chiar să mi reproşez că atunci nu i am dat toată atenţia pe care o merita.

— Oh, sire, maiestatea voastră are prilejul acum să recâştige timpul pierdut.

— Şi se zvoneşte, spui, că domnişoara de La Vallière n ar avea nici un amant?

— Oricum, nu cred că maiestatea voastră s ar teme prea mult de o rivalitate.

— Stai puţin! exclamă deodată regele cu un accent cât se poate de serios.

— Ce aţi spus, sire?

— Îmi aduc aminte de ceva.

— Ah!

— Dacă n are amant, are un logodnic.

— Un logodnic?

— Cum, nu ştiai asta, conte?

— Nu.

— Tu, omul atotştiutor!

— Cer iertare maiestăţii voastre. Şi regele îl cunoaşte pe acest logodnic?

— La naiba, tatăl lui a venit să mi ceară să i semnez contractul! Este...

Regele era gata, fără îndoială, să rostească numele vicon­telui de Bragelonne, când se opri deodată, încruntându şi sprâncencle.

— Este?... repetă Saint Aignan.

— Nu mi mai amintesc – răspunse Ludovic al XlV lea încercând să şi ascundă o tulburare pe care numai cu greu ţi o stăpânea.

— Pot să vin în ajutorul maiestăţii voastre? întreba con­tele de Saint Aignan.

— Nu, deoarece nici nu mai ştiu de cine voiam să vorbesc, crede mă; mi aduc aminte vag că una din domnişoarele de onoare trebuia să se mărite... dar i am uitat numele.

— Era cumva domnişoara de Tonnay Charente cea care trebuia să se mărite? întrebă Saint Aignan.

— Poate că da – răspunse regele.

— Atunci mirele era domnul de Montespan; dar domni­şoara de Tonnay Charente n a vorbit, mi se pare, niciodată despre, asta în aşa fel încât să i sperie pe pretendenţi.

— În sfârşit – zise regele – nu ştiu nimic, sau aproape nimic, despre domnişoara de La Vallière. Saint Aignan, te însărcinez să capeţi informaţii despre ea.

— Da, sire, şi când voi avea cinstea să revăd pe maiestatea voastră spre a i le da?

— Când le vei avea.

— Le voi căpăta repede, dacă informaţiile vor ţine pasul cu dorinţa mea de a l revedea pe rege.

— Bine spus! Dar ascultă, DOAMNA a arătat în vreun fel că ar avea ceva cu această fată?

— Nu, sire.

— DOAMNA nu s a supărat de loc?

— Nu ştiu asta; atât doar că râdea mereu.

— Foarte bine. Ah, aud zgomot în anticamere, aşa mi se pare; pesemne că vor să mi anunţe vreun curier.

— Într adevăr, sire.

— Ia vezi ce este, Saint Aignan.

Contele se duse la uşă şi schimbă câteva cuvinte cu valetul de la intrare.

— Sire – zise el întorcându se – e domnul de Fouquet, care a sosit chiar acum, la un ordin al regelui, după cum spune. S a prezentat la castel, dar ora fiind înaintată, nu mai stăruie să fie primit în audienţă astă seară; se mulţumeşte să şi anunţe prezenţa.

— Domnul Fouquet! I am scris la ceasurile trei, invitându l să fie la Fontainebleau mâine dimineaţă; a sosit la Fon­tainebleau la ceasurile două, ăsta da zel! strigă regele, fericit de a se vedea ascultat cu atâta sârguinţă. Ei bine, dimpotrivă, domnul Fouquet va fi binevenit în audienţa sa. L am chemat, îl voi primi. Să fie introdus. Iar tu, conte, aleargă după infor­maţii, şi, pe mâine!

Regele îşi duse un deget la buze şi Saint Aignan ieşi cu inima tresăltând de bucurie, poruncindu i uşierului să l intro­ducă pe domnul Fouquet. Ministrul îşi făcu astfel intrarea în camera regelui. Ludovic al XIV lea se ridică spre a l primi.

— Bună seara, domnule Fouquet – zise el cu un surâs binevoitor. Te felicit pentru punctualitate; mesajul meu trebuie să ţi fi sosit, totuşi, destul de târziu.

— La nouă ceasuri seara, sire.

— Ai lucrat mult zilele acestea, domnule Fouquet, căci mi s a spus ca n ai mai ieşit din cabinetul de la Saint Mandé de trei sau patru zile.

— Într adevăr, am stat închis acolo trei zile, sire – răs­punse Fouquet înclinându se.

— Ştii, domnule Fouquet, că aveam multe să ţi spun? continuă regele cu aerul său cel mai graţios.

— Maiestatea voastră mă copleşeşte şi, întrucât se arată atât de binevoitoare cu mine, îmi îngăduie să i amintesc făgăduiala unei audienţe ce mi fusese făcută?

— Ah, da, un om al bisericii, care se crede dator să mi mulţumească, nu i aşa?

— Întocmai, sire. Ora este poate rău aleasă, dar timpul aceluia pe care l am adus e foarte drămuit, şi cum Fontaine­bleau se află pe drumul spre dioceza lui..

— Dar cine e?

— Cei din urmă episcop de Vannes pe care maiestatea voastră, la recomandarea mea, a binevoit să i învestească acum trei luni.

— Se poate – zise regele, care semnase fără să citească. Şi e aici?

— Da, sire. Vannes e o dioceză însemnată; enoriaşii acestui pastor au nevoie de cuvântul său divin , sunt nişte sălbatici care trebuiesc mereu instruiţi şi lămuriţi, iar domnul d'Herblay e neîntrecut în astfel de misiuni.

— Domnul d'Herblay! rosti regele, răscolindu şi amin­tirile, ca şi cum acest nume, auzit de demult, nu i ar fi fost totuşi necunoscut.

— Oh – făcu numaidecât Fouquet – maiestatea voastră nu cunoaşte acest nume obscur al unuia dintre cei mai cre­dincioşi şi mai preţioşi slujitori ai săi?

— Nu, mărturisesc... Şi vrea să plece înapoi?

— A primit astăzi nişte scrisori în urma cărora ar trebui poate să plece; astfel că, înainte de a porni la drum spre ţinutul îndepărtat care se numeşte Bretania, ar dori să pre­zinte omagiile sale maiestăţii voastre.

— Şi aşteaptă?

— E aici, sire.

— Atunci, să intre.

Fouquet făcu un semn uşierului, care stătea în dosul ta­piseriei. Uşa se deschise şi Aramis intră. Regele îl lăsă să şi rostească omagiile sale, învăluind cu o privire lungă această fizionomie pe care nimeni n o mai putea uita după ce a văzut o o dată.

— Vannes! zise el. Dumneata eşti episcop la Vannes, domnule?

— Da, sire.

— Vannes e în Bretania?

Aramis făcu o plecăciune.

— Aproape de mare?

Aramis se înclină din nou.

— La câteva leghe de Belle Isle?

— Da, sire – răspunse Aramis – la şase leghe, aşa cred.

— Şase leghe, adică la doi paşi – zise Ludovic al XIV lea.

— Nu pentru noi, bieţii bretoni, sire – zise Aramis. Şase leghe, dimpotrivă, e o distanţă, dacă socotiţi pe uscat; dacă aceste şase leghe sunt socotite pe mare, atunci e o imen­sitate. Or, am avut cinstea de a i spune regelui că şase leghe sunt numărate pe mare, de la ţărm până la Belle Isle.

— Se spune că domnul Fouquet are acolo o casă foarte frumoasă! vorbi regele.

— Da, aşa se spune – răspunse Aramis, privindu l în linişte pe Fouquet.

— Cum aşa se spune? strigă regele.

— Da, sire.

— Într adevăr, domnule Fouquet, mă miră un lucru, măr­turisesc.

— Care, sire?

— Ai în fruntea parohiilor dumitale un bărbat ca dom­nul d'Herblay şi nu i ai arătat încă Belle Isle! Cum se face una ca asta?

— Oh, sire – răspunse episcopul, fără a i lăsa timp lui Fouquet să deschidă gura – noi, prelaţii bretoni, stăm mai mult lângă altarele noastre.

— Domnule de Vannes – zise regele – îl voi pedepsi pe domnul Fouquet pentru lipsa lui de grijă.

— În ce fel, sire?

— Te voi muta de acolo.

Fouquet îşi muşcă buzele; Aramis zâmbi.

— Cât aduce Vannes? întrebă regele.

— Şase mii de livre, sire – răspunse Aramis.

— Ah, Doamne, atât de puţin?! Atunci înseamnă că ai alte venituri, domnule de Vannes!

— Nu am nimic, sire; atât doar că domnul Fouquet îmi mai numără o mie două sute de livre pe an pentru banca epitropilor.

— Bine, bine, domnule d'Herblay, eu îţi făgăduiesc mai mult.

— Sire...

— Mă voi gândi la dumneata.

Aramis se înclină. La rândul lui, regele îl salută aproape cu respect, aşa cum avea, de altminteri, obiceiul să facă faţă de femei şi de oamenii bisericii. Aramis înţelese că audienţa lui se sfârşise; se retrase rostind o frază dintre cele mai sim­ple, o frază de adevărat preot de ţară, şi ieşi.

— Iată o figură demnă de luat în seamă – zise regele, urrnărindu l cu privirea atât timp cât putu să l vadă, ba oare­cum chiar şi după ce nu l mai văzu.

— Sire – răspunse Fouquct – dacă acest episcop ar avea mai multă şcoală, nici un prelat din regat nu i ar putea sta alături în a merita cele mai mari distincţiuni.

— Nu e învăţat?

— A schimbat spada pe sutană, şi destul de târziu. Dar asta n are a face, dacă maiestatea voastră îmi va îngădui să i reamintesc de domnul de Vannes la timpul şi locul...

— Te rog chiar. Dar mai înainte de a vorbi despre el, să vorbim despre dumneata, domnule Fouquet.

— Despre mine, sire?

— Da, am o mie de complimente să ţi fac.

— Nu voi şti, într adevăr, cum să exprim în faţa maies­tăţii voastre bucuria de care mă simt copleşit.

— Da, domnule Fouquet, înţeleg. Da, am avut cândva alte păreri despre dumneata.

— Şi eram nenorocit atunci, sire.

— Dar ele au trecut. Nu ţi ai dat seama de asta?

— Ba da, sire. Aşteptam însă cu resemnare ziua adevă­rului. Se pare că această zi a venit, în sfârşit.

— Ah, ştiai că eşti în dizgraţia mea?

— Vai, sire, da!

— Şi ştii pentru ce?

— Foarte limpede: regele credea că fur banii statului.

— O, nu!

— Sau, mai bine zis, că sunt un administrator nepriceput. În sfârşit, maiestatea voastră credea că dacă poporul n are bani, nu va avea nici regele.

— Da, am crezut asta; dar am văzut că mă înşelam.

Fouquet se înclină.

— Nu mai avem răzvrătiri, jalbe?

— Şi avem încă bani – adăugă Fouquet.

— Adevărul e că în luna din urmă mi ai dat atât cât am cerut.

— Şi mai am încă, nu numai pentru toate nevoile, dar şi pentru toate capriciile maiestăţii voastre.

— Slavă Domnului, domnule Fouquet – răspunse regele cu seriozitate – nu te voi pune la încercare. Până în două luni, vreau să nu ţi mai cer nimic.

— Mă voi folosi de asta pentru a i strânge regelui cinci sau şase milioane spre a i sluji ca prime fonduri în caz de război.

— Cinci sau şase milioane?

— Numai pentru casa regală, bineînţeles.

— Te aştepţi deci la un război, domnule Fouquet?

— Cred că dacă Dumnezeu i a dat vulturului un cioc şi gheare, a făcut o pentru ca prin ele să şi arate regalitatea.

Regele se îmbujoră de plăcere.

— Am cheltuit cam mult cu serbările acestea, domnule Fouquet; n ai să mă cerţi?

— Sire, maiestatea voastră are încă douăzeci de ani de tinereţe şi un miliard de risipit în aceşti douăzeci de ani.

— Un miliard? E cam mult, domnule Fouquet – zise regele.

— Voi face economii, sire... De altminteri, maiestatea voastră are în domnul Colbert şi în mine doi oameni de ispravă. Unul vă va face să cheltuiţi banii, şi acela voi fi eu, dacă slujirea mea va fi totdeauna pe placul maiestăţii sale; celălalt vi i va economisi, şi acela va fi domnul Colbert.

— Domnul Colbert? repetă regele uimit.

— De bună seamă, sire; domnul Colbert se pricepe ca nimeni altul să ţină socotelile.

La această laudă adusă rivalului de către rival însuşi, re­gele se simţi cuprins de încredere şi admiraţie. Căci, într ade­văr, nici în glasul, nici în privirea lui Fouquet nu era nimic care să dezmintă vreo silabă din cuvintele rostite de el; se vedea bine că nu aducea o laudă pentru a şi crea dreptul de a face două mustrări. Regele înţelese şi, depunând armele în faţa unei atari mărinimii şi înţelepciuni, zise:

— Îl lauzi pe domnul Colbert?

— Da, sire, îl laud, căci, pe lângă că e un bărbat de merit, îl socot foarte devotat intereselor maiestăţii voastre.

— Şi asta fiindcă adesea s a împotrivit vederilor dumitale? întrebă regele surâzând.

— Tocmai de aceea, sire.

— Lămureşte mă, te rog.

— E foarte simplu: eu sunt omul care trebuie pentru a face să intre banii; el, omul care trebuie pentru a i împiedica să iasă.

— Haide, haide, domnule intendent superior, ce naiba, nu poţi să mi spui şi altceva care să înlocuiască această pă­rere atât de bună?

— Din punct de vedere administrativ, sire?

— Da.

— Absolut nimic, sire.

— Adevărat?

— Pe cuvânt de onoare, nu cunosc în Franţa un slujbaş mai bun decât domnul Colbert.

Acest cuvânt, slujbaş, nu avea în 1661 înţelesul oarecum de subaltern care i se dă astăzi; dar în gura domnului Fouquet, căruia regele i se adresase cu domnule intendent supe­rior, el căpătă o nuanţă de ceva umilitor şi mărunt, care l punea în chip admirabil pe domnul Fouquet la locul lui şi pe domnul Colbert la al său.

— Ei bine – zise Ludovic al XIV lea – totuşi el este acela care, oricât de econom ar fi, a pregătit serbările mele de la Fontainebleau; şi te asigur, domnule Fouquet, că n a împiedicat; câtuşi de puţin banii să iasă din vistieria mea.

Fouquet se înclină, dar fără să răspundă.

— Nu este şi părerea dumitale? întreba regele.

— Găsesc, sire – răspunse ministrul – că domnul Col­bert a făcut totul cu foarte multă ordine şi merită, sub acest raport, toate laudele maiestăţii voastre.

Acest cuvânt, ordine, se lega foarte bine de cuvântul sluj­baş. Nici o fire nu avea, mai mult decât a regelui, acea sensi­bilitate vie, acea fineţe de tact care întrevede şi surprinde ordinea senzaţiilor înaintea senzaţiilor înseşi. Ludovic al XIV lea înţelese deci că slujbaşul făcuse totul, după părerea lui Fouquet, cu prea multă ordine, adică serbările atât de splendide de la Fontainebleau ar fi putut să fie şi mai splen­dide încă. Regele simţi, în consecinţă, că cineva ar putea să găsească unele cusururi acestor distracţii ale lui; încercă deci un fel de dezamăgire, ca provincialul care, îmbrăcat în cel mai frumos costum din garderoba sa, vine la Paris, unde omul cu adevărat elegant se uită la el prea mult, sau nu se uită de loc

Această parte a convorbirii, atât de cumpănită şi atât de isteaţă, în ceea ce l priveşte pe domnul Fouquet, îl făcu pe rege să l stimeze şi mai mult pentru caracterul omului şi pentru destoinicia ministrului.

Fouquet ieşi de la rege la ceasurile două dinspre ziuă, iar suveranul se întinse în pat puţin neliniştit, puţin abătut de lecţia voalată pe care o primise; şi două bune sferturi de ceas fură jertfite de el căutând să şi aducă aminte cum arătau broderiile, tapiseriile, listele de gustări, arhitectura arcurilor de triumf, instalaţiile de iluminări şi artificii imaginate de ordinea slujbaşului Colbert. Rezultatul fu că, gândindu se bine la tot ce se petrecuse aici timp de opt zile, regele găsi că serbările sale nu fuseseră tocmai la înălţime.

Dar Fouquet reuşise, prin politeţea, prin graţia, prin mă­rinimia lui, să l ponegrească pe Colbert mai mult decât reuşise acesta, prin viclenia, prin răutatea şi prin ura lui stăruitoare, să l ponegrească pe Fouquet.

LII

FONTAINEBLEAU LA CEASURILE DOUĂ DINSPRE ZIUĂ
După cum am văzut, de Saint Aignan ieşise din camera regelui în clipa când intendentul superior tocmai intra. Fusese însărcinat cu o misiune grabnică; asta însemna că avea să facă tot ce i stătea în putinţă pentru a şi întrebuinţa timpul cât mai cu folos.

Era un om rar acest de Saint Aignan, pe care noi l am prezentat ca fiind prieten al regelui: unul din acei curteni preţioşi, al cărui spirit săritor şi plin de intenţii bune punea în umbră, în acea vreme, orice favorit trecut sau viitor, clătinând prin exactitate până şi servilismul lui Dangeau. De aceea, Dangeau nu mai era un favorit, era un îngăduit al regelui.

De Saint Aignan îşi făcu deci planul de bătaie. El se gândi că primele informaţii pe care trebuia să le capete nu puteau să i vină decât de la de Guiche. Se duse deci să l vadă pe de Guiche.

De Guiche, pe care l am văzut dispărând după un colţ al castelului şi care lăsa a se crede că se îndrepta spre camera lui, nu se întorsese încă acasă. De Saint Aignan porni în căutarea lui. După ce se învârti, se roti, cercetă şi întrebă peste tot, de Saint Aignan dădu cu ochii de ceva ce semăna cu o formă omenească rezemată de un copac. Această formă stătea nemişcată ca o statuie şi parcă foarte adâncită în con­templarea unei ferestre, cu toate ca perdelele acelei ferestre fuseseră bine închise. Cum acea fereastră era tocmai fereastra DOAMNEI, de Saint Aignan îşi spuse că pomenita formă omenească, nu putea să fie decât de Guiche. Se apropie încet de el şi văzu că nu se înşelase.

De Guiche rămăsese, după întrevederea cu DOAMNA, pătruns de o atât de mare fericire, încât întreaga lui forţă sufletească abia dacă putea să o suporte.

În ceea ce l priveşte pe de Saint Aignan, el ştia că de Guiche avusese un oarecare merit în introducerea domni­şoarei de La Vallière în serviciul DOAMNEI – un curtean ştie orice şi şi aminteşte de orice. Un singur lucru nu ştia de Saint Aignan: anume, sub ce titlu şi în ce condiţii acordase de Guiche protecţia lui domnişoarei de La Vallière. Dar cum, întrebând şi descusând, rareori se întâmplă să nu afli câte ceva, de Saint Aignan trăgea nădejdea să afle câte ceva, sau chiar tot, trăgându l de limbă pe de Guiche, pe ocolite, bineînţeles, dar în aceiaşi timp cu toată stăruinţa de care era în stare. Planul lui Saint Aignan era acesta: dacă in­formaţiile căpătate aveau să fie bune, se va grăbi să i co­munice regelui că pusese mâna pe o perlă, cerând privi­legiul de a încrusta această perlă la coroana regală. Dacă informaţiile aveau să fie rele, ceea ce se putea, la urma urmei, va trebui să vadă în ce măsură regele ţinea la de La Vallière şi să potrivească apoi lucrurile în aşa fel încât fata să fie expulzată, el făcându şi din această îndepărtare un me­rit faţă de toate femeile care puteau să aibă pretenţii asupra inimii regelui, începând cu DOAMNA şi sfârşind cu regina. În cazul când regele se va arăta că nu e dispus să renunţe la pasiunea lui, îi va ascunde notele sale; în acest caz, îi va face cunoscut domnişoarei de La Vallière că asemenea note rele se află închise într un sertar tainic al memoriei lui şi că numai el le cunoaşte; astfel, se va arăta mărinimos în ochii nenorocitei fete şi o va ţine mereu suspendată între recunoştinţă şi teamă, făcându şi din ea o prietenă la curte, adică o complice, care, urmărind propriile sale interese, urmăreşte totodată interesele complicelui ei. Iar dacă într o zi bomba trecutului va exploda, presupunând că această bombă va exploda cândva, de Saint Aignan îşi făgădui să ia toate măsurile de precauţie, făcând pe ignorantul în faţa regelui. Faţă de La Vallière va juca, chiar şi în ziua aceea, un rol de neştirbită mărinimie.

Înarmat cu toate aceste gânduri, făurite într o jumătate de ceas, în focul setei sale de izbândă, Saint Aignan, cel mai bun fiu al lumii, cum ar fi spus La Fontaine, porni cu in­tenţia bine determinată de a l face pe de Guiche să vorbească, adică de a l tulbura în fericirea lui, fericire despre care Saint Aignan nu ştia, de altfel, nimic.

Era ceasul unu dinspre ziua când Saint Aignan îl zări pe de Guiche stând în picioare, nemişcat, sprijinit de trun­chiul unui copac şi cu ochii pironiţi la fereastra aceea lu­minoasă. Unu dinspre ziuă: adică ora cea mai dulce a nopţii, aceea pe care pictorii o încununează cu mirt şi maci înfloriţi, ora când ochii sunt obosiţi, când inima bate mai greu, când capul cade în jos, ora ce aruncă spre ziua care s a dus o privire de regret şi adresează zilei ce se pregăteşte să vină un salut drăgăstos.

Pentru de Guiche era aurora unei fericiri de nedescris – ar fi dat o comoară cerşetorului ce i ar fi ieşit în cale, numai să nu l tulbure în depănarea visurilor sale. Şi iată ca tocmai la această ora, Saint Aignan, prost inspirat, căci egoismul e totdeauna un rău sfătuitor, se apropie şi l bătu pe umăr, chiar în clipa când contele murmura un cuvânt sau mai degrabă un nume.

— Ah – rosti el cu sfială – te căutam.

— Pe mine? făcu de Guiche, tresărind.

— Da, şi te găsesc visând la lună. Eşti cumva atins de meteahna poeziei, scumpul meu conte, şi te ai apucat să faci versuri?

Tânărul conte îşi sili faţa să exprime un zâmbet, în timp ce în adâncul inimii sale mii şi mii de sentimente contrarii zâmbetului se ridicau împotriva lui Saint Aignan.

— Tot ce se poate – rosti el. Dar prin ce fericită îm­prejurare aici?

— Ah, iată ceea ce mi dovedeşte că nu m ai auzit bine.

— Cum aşa?

— Da, fiindcă am început prin a ţi spune că te căutam.

— Mă căutai, dumneata?

— Da, şi te am prins.

— Cu ce m ai prins, dacă nu te superi?

— Cântând o pe Philis.

— E adevărat, nu tăgăduiesc – zise de Guiche râzând. Da, dragul meu conte, o cânt pe Philis.

— Dumitale ţi e îngăduit s o faci.

— Mie?

— Fără îndoială, dumitale. Dumitale, vajnicul ocrotitor al oricărei femei frumoase şi spirituale.

— Ce naiba îmi îndrugi acolo?

— Adevăruri recunoscute, o ştiu bine. Dar, ascultă, sunt îndrăgostit.

— Dumneata?

— Da.

— Cu atât mai bine, dragă conte. Vino şi povesteşte mi şi mie.

Şi de Guiche, temându se, poate cam târziu, ca Saint Aignan să nu observe fereastra luminată, îl luă de braţ pe conte şi încercă să l tragă în altă parte.

— Oh – făcu acesta, împotrivindu se – nu mă duce spre pădurea aceea întunecată, e prea multă umezeală acolo. Să rămânem la lumina lunei, vrei?

Şi, lăsându se oarecum târât de braţul lui de Guiche, se opri pe o alee din preajma castelului.

— Haide – zise de Guiche, resemnat – du mă unde îţi va face plăcere şi întreabă mă tot ce ţi pofteşte inima.

— Ce drăguţ din partea dumitale! Apoi, după o clipă de tăcere, Saint Aignan adăugă: Dragă conte, aş dori să mi spui două cuvinte despre o anumită persoană pe care ai protejat o dumneata.