Vicontele de Bragelonne

— Hai repede!

Şi regele, împreună cu favoritul, apucând pe o cărare pie­zişă, începură să alerge prin iarbă. Pe măsură ce înaintau, strigătele se auzeau tot mai bine.

— Ajutor! Ajutor! chemau două voci.

Cei doi tineri alergară şi mai tare. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât strigătele deveneau ţipete.

— Ajutor! Ajutor! se auzea mereu.

Iar aceste ţipete sporeau goana regelui şi a însoţitorului său. Deodată, la marginea unui şanţ, sub nişte sălcii cu ra­murile plecate, ei zăriră o femeie în genunchi, ţinând o altă femeie leşinată. La câţiva paşi de acolo, o a treia striga după ajutor, în mijlocul potecii. Când îi văzu pe cei doi genti­lomi, despre care nu şi dădea seama cine sunt, ţipetele fe­meii care striga după ajutor se înteţiră. Regele o luă înaintea însoţitorului său, sări şanţul şi ajunse în apropierea grupului în momentul când, din cealaltă parte a aleii ce ducea spre castel, apărură vreo zece persoane, atrase de aceleaşi ţipete care i atrăseseră pe rege şi pe domnul de Saint Aignan.

— Ce s a întâmplat aici, domnişoarelor? întrebă Ludovic.

— Regele! strigă domnişoara de Montalais, scăpând din mână, în uluirea ei, capul bietei La Vallière, care căzu astfel întinsă în întregime pe iarbă.

— Da, regele. Dar ăsta nu i un motiv s o laşi aşa pe prietena dumitale. Cine e dânsa?

— E domnişoara de La Vallière, sire.

— Domnişoara de La Vallière?

— Care a leşinat...

— Ah, Doamne – exclamă regele – biata copilă! Re­pede, repede, un medic!

Dar, în zelul cu care rostise aceste cuvinte, regele nu se mai îngrijise ca, atât exclamaţia cât şi gesturile care o înso­ţeau, să nu i pară cam prea puţin însufleţite domnului de Saint Aignan, care tocmai auzise din gura sa mărturisirea acestei mari iubiri ce i atinsese inima.

— Saint Aignan – adăugă suveranul – ai grijă, te rog, de domnişoara de La Vallière. Cheamă un medic. Eu mă duc s o previn pe DOAMNA despre accidentul care i s a întâmplat domnişoarei sale de onoare.

Într adevăr, în timp ce domnul de Saint Aignan se în­grijea ca domnişoara de La Vallière să fie dusă la castel, re­gele alergă înainte, bucuros ca avea prilejul de a se apropia încă o dată de DOAMNA şi de a i vorbi sub un pretext oarecare.

Din fericire, tocmai trecea o trăsură; îi făcu semn vi­zitiului să oprească, şi persoanele dinăuntru, aflând de acci­dent, se grăbiră să i cedeze locul domnişoarei de La Val­lière. Curentul de aer produs de iuţeala cu care mergea tră­sura o readuse pe bolnavă la viaţă. Ajunsa la castel, ea putu, cu toate ca era foarte slăbită, să coboare din trăsură şi, cu ajutorul domnişoarelor Montalais şi Athénaïs, pătrunse în interiorul apartamentelor. Fu aşezată într o cameră ce ţinea de saloanele de la parter. Apoi, ca şi cum această întâmplare n ar fi produs prea mare efect asupra celor ce se plimbau, promenada fu reluată.

Între timp, regele o întâlni pe DOAMNA într un bos­chet, se aşeză alături de dânsa, şi piciorul lui îl căută încet pe al Prinţesei sub scaunul acesteia.

— Luaţi seama sire, – îi şopti Henriette – nu păreţi a fi un bărbat nepăsător.

— Vai – răspunse Ludovic al XIV lea la acelaşi dia­pazon – mi e teamă să nu fi încheiat o convenţie mai pre­sus de puterile noastre. Apoi, cu glas tare, întrebă: Ai aflat de accident?

— Ce accident?

— Oh, Dumnezeule, de bucurie că te revăd, am şi uitat că venisem anume să ţi vorbesc despre el. Sunt totuşi foarte îndurerat de această întâmplare: una dintre domnişoarele dumitale de onoare, biata La Vallière, şi a pierdut cunoştinţa.

— Ah, sărmana copilă – zise fără a se tulbura Prin­ţesa – şi ce a păţit? Apoi, încet: Dar nu vă gândiţi, sire? Vreţi să se creadă că aveţi o mare pasiune pentru această fată şi staţi aici, când ea dă să moară dincolo!

— Ah, doamnă, doamnă – zise regele suspinând – cât de bine te pricepi să ţi joci rolul şi cum te gândeşti la toate – şi se ridică. Doamnă – spuse apoi destul de tare pentru ca toată lumea să l audă – îngăduieşte mi să te părăsesc; neliniştea mea e mare şi vreau să mă încredinţez eu însumi dacă au fost date toate îngrijirile cuvenite.

Şi regele se retrase pentru a se duce din nou lângă La Vallière, în timp ce asistenţa începu să comenteze aceste cuvinte ale lui: "Neliniştea mea e mare".

XLVII

TAINA REGELUI
Pe drum, regele îl întâlni pe contele de Saint Aignan.

— Ei bine, Saint Aignan – întrebă el cu prefăcută ne­linişte – cum se simte bolnava?

— Dar, sire – se bâlbâi de Saint Aignan – mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu mai ştiu nimic.

— Cum nu mai ştii? vorbi regele, străduindu se să dea a înţelege că ia în serios această lipsă de atenţie pentru obiec­tul predilecţiei sale.

— Sire, iertaţi mă, dar m am întâlnit cu una din cele trei fete care vorbeau sub copac, şi mărturisesc că asta mi a făcut mare plăcere.

— Ah, ai şi găsit o? spuse numaidecât regele.

— Pe aceea care vorbea atât de frumos despre mine, şi, găsind o pe a mea, mă duceam s o caut pe a voastră, sire, când am avut fericirea de a întâlni pe maiestatea voastră.

— Prea bine; dar înainte de toate, domnişoara de La Vallière! vorbi regele, credincios rolului său.

— Oh, iată o frumuseţe demnă de luat în seamă – zise Saint Aignan – şi leşinul ei face mare vâlvă, întrucât ma­iestatea voastră se interesa de ea înainte de această întâmplare.

— Dar numele frumoasei dumitale, Saint Aignan, e secret?

— Sire, ar trebui să fie un secret, ba chiar unul foarte mare; dar pentru maiestatea voastră, ştiţi foarte bine, nu pot exista secrete.

— Numele ei, atunci?

— Domnişoara de Tonnay Charente.

— E frumoasă?

— Mai presus de orice, da, sire. I am recunoscut glasul care rostea cu atâta drăgălăşenie, numele meu şi m am dus lângă ea, i am pus întrebări, atât cât mi a fost cu putinţă să o fac în mijlocul mulţimii, iar ea mi a spus, fără să bănu­iască nimic, că se afla, cu puţin mai înainte, după stejarul cel mare, cu două prietene, când apariţia unui lup sau a unui hoţ le a speriat şi le a pus pe fugă.

— Dar – întrebă regele cu nerăbdare – numele celor două prietene?

— Sire – se bâlbâi Saint Aignan – maiestatea voastră mă poate închide la Bastilia.

— Pentru ce?

— Pentru că sunt un egoist şi un prost. Surprinderea mea a fost atât de mare făcând o asemenea cucerire şi o atât de fericită descoperire, încât m am oprit aici. De altminteri, n aş fi putut crede că maiestatea voastră, preocupată cum o ştiam de domnişoara de La Vallière, ar mai fi dat vreo în­semnătate celor auzite acolo; pe urmă domnişoara de Ton­nay Charente m a părăsit în grabă, pentru a se duce lângă domnişoara de La Vallière.

— Bine, să sperăm că voi avea şi eu norocul tău. Vino, Saint Aignan.

— Regele meu are ambiţie, precum văd, şi nu îngăduie să i scape nici o cucerire. Ei bine, îi făgăduiesc că voi căuta până la capăt şi de altfel, printr una din cele trei graţii, vom afla numele celorlalte, iar o dată cu numele, şi taina.

— Oh, şi eu voi face la fel – zise regele. Nu am nevoie decât să i aud glasul pentru a o recunoaşte. Dar să ne oprim aici deocamdată şi, hai, condu mă la această biată La Vallière.

"Ei – îşi spuse Saint Aignan – iată, într adevăr, o pa­siune ce se înfiripă pentru această fetiţă. E nemaipomenit! Aşa ceva n aş fi putut crede niciodată!" Şi cum, în timp ce gândea acestea, îi arătase regelui sala în care fusese dusă La Vallière, regele intră acolo. Saint Aignan îl urmă.

Într o sală scundă, lângă o fereastră mare ce dădea spre grădină, La Vallière, aşezată într un fotoliu larg, aspira cu răsuflări adânci aerul înmiresmat al nopţii. De la pieptu i desfăcut, dantelele cădeau răvăşite printre buclele frumosului ei păr blond, împrăştiat peste umerii albi. Cu privirea obo­sită, străbătută de văpăi aproape stinse şi înecată în şuvoaie mari de lacrimi, ea nu mai trăia decât ca una din acele mi­nunate vedenii din visurile noastre ce se perindă atât de firave şi atât de poetice prin faţa ochilor închişi ai celui care doarme, desfăcându şi aripile fără să le mişte şi deschizându şi buzele fără să scoată nici un sunet.

Această paloare de sidef a tinerei La Vallière avea un farmec pe care nimic nu l ar putea reda; suferinţa trupească şi sufletească înfăşurase această dulce înfăţişare cu o armonie de nobilă durere; nemişcarea totală a braţelor şi bustului ei o făcea să semene mai mult cu o moartă decât cu o făptură vie; părea că nu aude nici şoaptele prietenelor sale, nici larma depărtată ce se ridica din împrejurimi. Se întreţinea cu ea însăşi, iar frumoasele ei mâini, lungi şi delicate, tresă­reau din timp în timp, ca sub fiorul unor atingeri nevăzute.

Regele intră fără ca ea să fi observat sosirea lui, într atât de cufundată era în reveria sa. El văzu însă de departe acel chip adorabil peste care luna învăpăiată îşi revărsa lumina liniştită a lămpii sale de argint.

— Dumnezeule – strigă regele cu o nestăpânită groază – e moartă!

— Nu, nu, sire – rosti încet Montalais – dimpotrivă, îi e mai bine. Nu i aşa, Louise, ca te simţi mai bine?

La Vallière nu răspunse nimic.

— Louise – adăuga Montalais – e regele, care bine­voieşte să întrebe de sănătatea ta.

— Regele! exclamă Louise, ridicând cu tresărire capul, ca şi cum un izvor de viaţă i ar fi reînsufleţit deodată inima. Regele întreabă de sănătatea mea?

— Da – răspunse Montalais.

— Regele e, aşadar, aici? zise La Vallière, fără a în­drăzni să privească în jurul ei.

— Asta e vocea! Asta e vocea aceea! şopti Ludovic cu învolburare la urechea lui Saint Aignan.

— Ei da – răspunse Saint Aignan – maiestatea voastră are dreptate, e îndrăgostită de soare.

— Sst! făcu regele. Apoi, apropiindu se de La Vallière: Nu te simţi bine, domnişoară? Adineauri, în parc, te am văzut leşinată chiar. Ce ţi s a întâmplat?

— Sire – bâigui biata copilă tremurând şi fără pic de culoare în obraji – credeţi mă, nici eu nu ştiu ce să spun.

— Ai umblat prea mult – zise regele – şi poate obo­seala...

— Nu, sire – se grăbi să răspundă Montalais pentru prietena sa – nu poate să fie oboseala, căci ne am petrecut o parte din seară aşezate sub stejarul regal.

— Sub stejarul regal! repetă regele, tresărind. Deci nu m am înşelat, ea este.

Şi i adresă contelui o ocheadă plină de înţeles.

— Ah, da – zise Saint Aignan – sub stejarul regal, cu domnişoara de Tonnay Charente.

— De unde ştiţi asta? întrebă Montalais.

— Dar am aflat într un chip foarte simplu: domnişoara de Tonnay Charente mi a spus.

— Atunci poate v a spus şi pricina pentru care a leşinat La Vallière?

— Doamne, mi a vorbit de un lup sau de un hoţ, nu mai ştiu bine.

La Vallière asculta cu ochii pironiţi, cu pieptul zbătându i se, ca şi cum ar fi înţeles, printr o încordare a spiri­tului, o parte a adevărului. Ludovic luă această atitudine şi acest zbucium drept continuarea unei spaime de care nu scăpase încă.

— Nu ţi fie teamă, domnişoară – spuse el cu un început de tulburare pe care nu şi o putea ascunde – lupul care te a speriat atât de tare era un lup cu două picioare.

— Era un om! Era un om! strigă Louise. Un om care a auzit totul!

— Ei bine, domnişoară, dar ce rău vezi dumneata în faptul că cineva ar fi stat şi ar fi ascultat? Socoţi oare că aţi spus cuvinte care nu puteau fi auzite?

La Vallière îşi lovi mâinile una de alta şi le duse repede la fruntea a cărei roşeaţă încerca să şi o ascundă.

— Oh – întrebă ea – în numele cerului, cine s a furi­şat acolo? Cine a auzit cele ce am spus?

Regele făcu un pas şi i luă o mână.

— Eu eram, domnişoară – zise el înclinându se cu un blând respect. Te sperie asta cumva?

La Vallière scoase un ţipăt; pentru a doua oară, pute­rile o părăsiră şi, rece, gemând deznădăjduită, recăzu ne­mişcată în fotoliul ei. Regele avu timpul să întindă un braţ, astfel că fata se pomeni pe jumătate susţinută de el.

La doi paşi de rege şi de la Vallière, domnişoarele de Tonnay Charente şi Montalais, amuţite şi parcă împietrite, amintindu şi convorbirea pe care o avuseseră cu La Vallière, nici nu se mai gândeau să i vină în ajutor, zăpăcite cum erau de prezenţa regelui, care, cu un genunchi la pământ, o ţinea pe La Vallière de mijloc.

— Maiestatea voastră a auzit totul, sire? murmură Athénaïs.

Dar regele nu răspunse; el avea privirea îndreptată către ochii pe jumătate închişi ai domnişoarei de La Vallière şi ţinea în mână braţul ei lipsit de putere.

— La naiba – zise Saint Aignan, care spera, la rându i, s o vadă pe domnişoara de Tonnay Charente leşinată şi se grăbea s o sprijine cu braţele deschise – dar nu ne a scăpat un cuvânt din tot ce s a spus acolo!

Însă mândra Athénaïs nu era femeia care să leşine aşa de uşor; îi aruncă o privire cumplită lui Saint Aignan şi fugi. Montalais, mai curajoasă, veni repede lângă Louise şi o primi din mâinile regelui, care era pe cale să şi piardă capul simţindu şi faţa atinsă de părul înmiresmat al bolnavei.

— Să fie într un ceas bun! murmură Saint Aignan. Iată o întâmplare grozavă, şi, dacă nu voi fi primul care să o po­vestesc, va fi vai de mine.

Regele se apropie de el şi, cu glas tremurând, cu o mină furioasă, scrâşni:

— Conte, nici un cuvânt!

Bietul rege uitase că, numai cu un ceas mai înainte, îi făcuse aceluiaşi om aceeaşi recomandaţie, dar dorind cu to­tul altceva, şi anume ca acest om să fie cât mai indiscret. Drept care şi recomandaţia de acum părea să fie tot atât de zadarnică precum fusese şi cea dintâi.

Peste o jumătate de ceas, întregul Fontainebleau ştia că domnişoara de La Vallière avusese sub stejarul regal o con­vorbire cu Montalais şi Tonnay Charente şi că în această convorbire ca îşi mărturisise dragostea pentru rege. Se ştia, de asemeni, că regele, după ce şi arătase îngrijorarea pe care i o stârnise starea domnişoarei de La Vallière, devenise palid şi fusese cuprins de tremur primind o în braţele sale pe fru­moasa leşinată, astfel încât fu pe deplin stabilit, în mintea tu­turor curtenilor, că cel mai mare eveniment al vremii se pro­dusese, în sfârşit: anume, că maiestatea sa o iubea pe domni­şoara de La Vallière şi că, prin urmare, DOMNUL putea să doarmă de aici încolo fără nici o grijă. Ceea ce, de altfel, regina mamă, tot atât de surprinsă ca şi ceilalţi de această bruscă schimbare, se grăbi să împărtăşească tinerei regine şi lui Filip de Orléans. Numai că făcu aceasta într un chip dife­rit faţă de fiecare. Nurorii sale:

— Vezi, Tereza – îi spuse ea – că ai săvârşit o mare gre­şeală învinuindu l pe rege? Poftim, astăzi i se dă o nouă amantă; de ce aceea de astăzi ar fi mai adevărată decât aceea de ieri, şi aceea de ieri decât aceea de azi?

Iar DOMNULUI, povestindu i întâmplarea de la steja­rul regal:

— Te mai încăpăţânezi în geloziile tale absurde, dragul meu Filip? Iată, s a dovedit că regele şi a pierdut capul pentru această mică La Vallière. Nu i spune nimic nevestei tale: regina ar afla fără întârziere.

Această din urmă confidenţă avu un efect imediat. DOMNUL, înseninat, triumfător, o căută pe soţia lui şi, întrucât nu era încă miezul nopţii, iar serbarea trebuia să ţină până la ceasurile două dimineaţa, îi oferi braţul pentru o mică plimbare. Dar, după câţiva paşi numai, cel dintâi lucru pe care l făcu fu să calce sfatul pe care i l dăduse mama lui.

— Să nu i spui nimic reginei, auzi, despre cele ce se po­vestesc pe socoteala regelui – zise el pe un ton misterios.

— Dar ce se povesteşte? întrebă DOAMNA.

— Că fratele meu a căzut pradă, pe neaşteptate, unei pa­siuni ciudate.

— Pentru cine?

— Pentru tinerica aceea de La Vallière.

Era întuneric, aşa ca DOAMNA putu să zâmbească în voie.

— Ah – făcu ea – şi de când ţine asta?

— De câteva zile, după câte se pare. Dar până acum nu era decât fum, şi flacăra s a aprins abia astă seară.

— Regele are gust – zise DOAMNA. După părerea mea, micuţa e încântătoare.

— Ai aerul că ţi baţi joc de mine, scumpa mea.

— Eu? Ce te îndeamnă să crezi?

— Oricum, această pasiune va face fericită cel puţin o persoană, fie ea şi La Vallière.

— Dar – adăugă Prinţesa – într adevăr, domnule, vor­beşti ca şi cum ai fi citit în adâncul inimii domnişoarei mele de onoare. Cine îţi spune că ea va consimţi să răspundă la pasiunea regelui?

— Şi cine ţi spune că nu va răspunde?

— Îl iubeşte pe vicontele de Bragelonne.

— Ah, crezi?

— E chiar logodnica lui.

— A fost.

— Cum asta?

— Da; când i s a cerut regelui încuviinţarea pentru această căsătorie, el a refuzat să o dea.

— A refuzat?

— Da, şi faţă de contele de La Fère însuşi, căruia regele îi păstrează, ştii asta, o mare stimă pentru rolul pe care l a jucat în restaurarea fratelui dumitale, precum şi în alte câteva evenimente petrecute mai demult.

— Ei bine, bieţii îndrăgostiţi vor trebui să aştepte până când regele va binevoi să şi schimbe părerea; sunt tineri, au destul timp.

— Ah, draga mea – zise Filip zâmbind la rândul lui – văd că nu cunoşti partea cea mai nostimă a acestei întâmplări.

— Nu, n o cunosc.

— Aceea care l a mişcat adânc pe rege.

— Regele a fost mişcat adânc?

— Până în străfundul inimii.

— Dar despre ce este vorba? Spune mi repede, te rog!

— De o aventură cum nu se poate mai romantică.

— Ştii bine cât de mult îmi plac astfel de aventuri, şi totuşi mă faci să aştept – zise Prinţesa cu nerăbdare.

— Ei bine, iată...

Şi DOMNUL făcu o pauză.

— Ascult.

— Sub stejarul regal... Ştii unde e stejarul regal?

— N are importanţă... Sub stejarul regal, aşadar?

— Ei bine, domnişoara de La Vallière, crezându se sin­gură cu două prietene, le a făcut mărturisiri despre dragostea ei pentru rege.

— Ah! exclamă DOAMNA cu un început de nelinişte. Despre dragostea ei pentru rege?

— Da.

— Şi când asta?

— Acum un ceas.

DOAMNA tresări.

— Şi nimeni nu cunoştea această dragoste?

— Nimeni.

— Nici chiar maiestatea sa?

— Nici chiar maiestatea sa. Mica persoană îşi păstra taina închisa în străfundul inimii, până când, deodată, taina fiind mai puternică decât ea, a ieşit la iveală.

— Şi de la cine ai aflat această absurditate?

— Dar toata lumea o ştie!

— Şi de unde o ştie toată lumea, spune!

— De la însăşi La Vallière, care şi a mărturisit această iubire faţă de Montalais şi Tonnay Charente, prietenele ei.

DOAMNA se opri din mers şi, cu o mişcare bruscă, îşi trase mâna de la braţul soţului ei.

— Acum un ceas zici că a făcut această mărturisire? întrebă dânsa.

— Aproape.

— Şi regele a aflat?

— Tocmai asta e partea cea mai romantică a întâmplării, că regele se găsea cu Saint Aignan în dosul stejarului regal şi a auzit toată acea interesantă convorbire, fără a i scăpa un singur cuvânt.

DOAMNA simţi o împunsătura în inimă.

— Dar l am văzut pe rege puţin după aceea – zise ea fără să se controleze – şi nu mi a spus nimic.

— Cum era să ţi spună! rosti DOMNUL, naiv ca un soţ care triumfă. Se ferea să ţi vorbească despre asta tocmai el care dăduse dispoziţii la toată lumea să nu ţi spună o vorbă despre cele petrecute.

— Ce ai spus? strigă DOAMNA furioasă.

— Spun că voia să ţi ascundă întâmplarea.

— Şi pentru ce s ar feri de mine?

— De teamă ca prietenia dumitale cu tânăra regină să nu te îndemne să i dezvălui ceva acesteia, iată totul.

DOAMNA îşi lăsă capul în jos; se simţea rănită de moarte. Din clipa aceea nu mai putea avea odihnă până când nu avea să l întâlnească pe rege.

Cum un rege este, în chip firesc, ultimul din regatul său care află ce se vorbeşte despre el, şi cum un îndrăgostit este singurul care nu ştie ce se spune despre iubita lui, când re­gele o zări pe DOAMNA, care l căuta, se îndreptă spre ea puţin tulburat, dar, ca totdeauna, bucuros şi plin de graţie. DOAMNA aştepta ca el să deschidă vorba despre La Vallière. Apoi, fiindcă Ludovic nu spunea nimic, îl întrebă:

— Şi micuţa aceea?

— Care micuţă? se miră regele.

— La Vallière... Nu mi aţi spus, sire, că şi pierduse cu­noştinţa?

— Nici acum nu se simte mai bine – zise regele prefăcându se că nici nu i pasă.

— Dar asta va dăuna zvonului pe care maiestatea voas­tră ar trebui să l facă să se răspândească, sire.

— Care zvon?

— Că vă interesaţi de ea.

— Oh, sper că zvonul se va răspândi totuşi – zise re­gele cu un aer distrat.

DOAMNA aştepta încă; ea voia să vadă dacă regele îi va vorbi ceva despre aventura de la stejarul regal. Dar regele nu scoase o vorbă. DOAMNA, la rândul ei, nu des­chise gura despre această întâmplare, astfel că regele se des­părţi de ea fără să i fi făcut nici cea îmi mică mărturisire. Abia îl văzu însă pe rege plecat, şi DOAMNA se duse să l caute pe Saint Aignan. Acesta era uşor de găsit, căci se ase­măna cu acele bastimente însoţitoare ce se ţin totdeauna ală­turi de vasele cele mari.

Saint Aignan era tocmai omul care i trebuia DOAMNEI, în starea de spirit în care se găsea ea acum. El nu căuta decât o ureche ceva mai nobilă decât celelalte, pentru a i povesti întâmplarea în toate amănuntele ei. Astfel, nu i ascunse DOAMNEI nici măcar un singur cuvânt. După ce sfârşi, DOAMNA îi spuse:

— Mărturiseşte că e o poveste cât se poate de frumoasă.

— Poveste, nu; întâmplare, da.

— Mărturiseşte că, poveste sau întâmplare, mi ai spus o aşa cum ai auzit o şi dumneata de la alţii, dar că n ai fost de faţă.

— Doamnă, pe onoarea mea, am fost acolo!

— Şi crezi că declaraţiile acelea i au făcut vreo impre­sie regelui?

— Aşa cum mi au făcut mie cele ale domnişoarei de Tonnay Charente – răspunse Saint Aignan. Ascultaţi mă, doamnă, domnişoara de La Vallière l a comparat pe rege cu soarele: ce poate fi mai măgulitor?

— Regele nu se lasă ameţit de asemenea măguliri.

— Doamnă, regele e oricum mai mult om decât soare, şi asta am văzut adineauri, când La Vallière i a căzut în braţe.

— La Vallière i a căzut în braţe regelui?

— Oh, era un tablou dintre cele mai plăcute! Închipuiţi vă că La Vallière stătea întinsă şi că...

— Ei bine, ce ai văzut? Spune, vorbeşte!

— Am văzut ceea ce alte zece persoane au văzut în acelaşi timp cu mine, şi anume am văzut că, atunci când La Vallière căzuse în braţele sale, regele era să leşine.

DOAMNA scoase un mic ţipăt, singurul semn al furiei sale surde.

— Mulţumesc – zise ea râzând nervos – eşti un poves­titor neîntrecut, domnule de Saint Aignan.

Şi o luă la fugă, singură şi gâfâind, spre castel.

XLVIII

CURSE DE NOAPTE
DOMNUL o părăsise pe Prinţesă în cea mai bună dispo­ziţie din lume, şi cum se obosise mult în cursul acelei zile, se retrase în apartamentul lui, lăsându i pe fiecare din ai săi să şi sfârşească noaptea aşa cum avea să le facă plăcere. Întorcându se la dânsul, Prinţul se ocupă de toaleta sa de noapte cu un tabiet mai pronunţat ca de obicei, dată fiind starea de de­plină mulţumire ce l stăpânea. Astfel, în timp ce valeţii de ca­meră îi pregăteau cele necesare, el fredona principalele arii ale baletului pe care l cântaseră alăutele şi pe care regele îl dan­sase. Apoi chemă croitorii, ceru să i se arate costumele de a doua zi şi, deoarece era foarte mulţumit de ei, le împărţi câteva gratificaţii. În sfârşit, întrucât cavalerul de Lorraine, văzându l intrând, intră şi el la rândul său, DOMNUL îl copleşi cu amabilităţi. Acesta, după ce l salută pe Prinţ, rămase o clipă tăcut, ca un şef de trăgători care studia terenul pentru a şti în ce punct anume să şi îndrepte focul; apoi, părând a se decide, zise:

— Aţi observat un lucru cu totul neobişnuit, monseniore?

— Nu, care?

— Proasta primire pe care maiestatea sa a făcut o în apa­renţă contelui de Guiche.

— În aparenţă?

— Da, fără îndoială, fiindcă, în realitate, i a arătat fa­voarea sa.

— Dar eu n am băgat de seamă – zise Prinţul.