Vicontele de Bragelonne

DOAMNA aşteptă, ea cea atât de mândră, ea care nu ştia să aştepte, DOAMNA aşteptă până când această con­vorbire mută luă sfârşit. Mâna ei, regala sa mână, rămăsese întinsă în aer şi, după ce Raoul plecă, recăzu fără mânie, dar nu şi fără emoţie, în a lui de Guiche. Erau singuri în mij­locul pădurii întunecate şi mute, şi nu se mai auzeau decât paşii lui Raoul îndepărtându se în grabă pe aleile învăluite în beznă. Deasupra capetelor lor se întindea bolta deasă şi înmi­resmată a frunzişului, prin deschizăturile căreia se vedeau licărind ici şi colo câteva stele pe cer.

DOAMNA îl trase încet pe de Guiche la vreo sută de paşi de copacul acesta indiscret, care auzise şi lăsase să se audă atâtea lucruri în seara aceasta, şi, oprindu se la un luminiş învecinat, de unde se putea vedea până la o anumită depăr­tare de jur împrejur, vorbi, fremătând:

— Te am adus aici, deoarece acolo unde ne aflam fiecare vorbă poate fi auzită.

— Fiecare vorbă poate fi auzită – aşa aţi spus, doamnă? repetă aproape maşinal tânărul.

— Da.

— Ceea ce înseamnă că?... murmură de Guiche.

— Ceea ce înseamnă ca am auzit tot ce ai spus.

— Oh, Doamne, Doamne, asta îmi mai lipsea! bâigui tânărul.

Şi îşi lăsă capul moale, cum face un înotător obosit sub valul care se prăvale peste el.

— Prin urmare – zise ea – mă judeci aşa cum ai vorbit?

De Guiche păli, întoarse capul şi nu răspunse nimic: sim­ţea că era pe cale să leşine.

— Foarte bine – continuă Prinţesa cu o voce plină de blândeţe. Prefer această sinceritate care mă poate răni, decât o măgulire ce m ar înşela. Fie! Deci, după părerea dumitale, domnule de Guiche, sunt cochetă şi josnică.

— Josnică? strigă tânărul. Josnică, dumneavoastră? Oh, dar eu n am spus, nu puteam să spun că ceea ce preţuiesc mai mult decât orice pe lume ar fi ceva josnic! Nu, nu, n am spus aşa ceva!

— O femeie care vede cum un bărbat e mistuit de focul aprins de ea însăşi şi nu caută să stingă acest foc este, după părerea mea, o femeie josnică.

— Oh, ce vă pasă de cele ce am spus eu? zise tânărul. Ce sunt eu, Doamne, alături de alteţa voastră, şi de ce să vă ne­liniştiţi dacă mai sunt sau nu mai sunt pe această lume?

— Domnule de Guiche, dumneata eşti bărbat, aşa cum eu sunt femeie, şi cunoscându te atât cât te cunosc, nu vreau să te arunc în braţele morţii; îmi schimb faţă de dumneata şi firea şi purtările. Voi fi nu sinceră, căci aşa sunt întotdea­una, ci adevărată. Te rog deci, domnule conte, să nu mă mai iubeşti şi să uiţi că ţi am adresat vreodată un cuvânt sau o privire.

De Guiche ridică faţa, învăluind o pe DOAMNA cu o privire plină de patimă.

— Dumneavoastră – zise el – vă cereţi iertare? Dum­neavoastră mă rugaţi pe mine?

— Da, fără îndoială; pentru că am săvârşit răul, trebuie să îndrept acest rău. Aşadar, domnule conte, iată ce am hotărât. Dumneata îmi vei ierta uşurătatea, cochetăria. Nu mă întrerupe. Eu îţi voi ierta faptul de a fi spus că sunt uşuratică şi cochetă, ba poate ceva şi mai rău încă; şi vei renunţa la gândul morţii, păstrând familiei dumitale, regelui şi doamnelor un cavaler pe care toată lumea îl stimează şi mulţi îl iubesc.

DOAMNA rosti acest ultim cuvânt cu un accent atât de sincer şi chiar atât de drăgăstos, încât inima tânărului era gata să i sară din piept.

— Oh, doamnă, doamnă!... murmură el.

— Ascultă mă încă – adăugă ea. După ce vei fi renunţat la mine, de nevoie mai întâi, apoi pentru a mi îndeplini rugă­mintea, atunci mă vei judeca altfel şi, sunt sigură, vei înlocui această dragoste, iertată fie această nebunie, cu o prietenie sinceră, pe care mi o vei oferi din toată inima şi care, îţi jur, va fi primită cu toată căldura.

De Guiche, cu fruntea plină de sudoare, cu inima zdrobită, cu toate fibrele tremurându i, îşi muşca buzele, bătea din picior, îşi devora, într un cuvânt, cumplita lui durere.

— Doamnă – zise el – ceea ce mi propuneţi acum e cu neputinţă şi nu voi primi niciodată un asemenea târg.

— Cum – se miră DOAMNA – refuzi prietenia mea?...

— Nu, nu! Fără prietenie, doamnă. Vreau mai bine să mor din dragoste, decât să trăiesc cu prietenia.

— Domnule conte!

— Oh, doamnă – izbucni de Guiche – am ajuns la clipa supremă când nu mai poate fi vorba de altă consideraţie, de alt respect decât consideraţia şi respectul unui bărbat cinstit faţă de o femeie adorată. Alungaţi mă, blestemaţi mă, condamnaţi mă, veţi avea dreptul să o faceţi. M am plâns de dumneavoastră, dar nu m am plâns atât de amar decât fiindcă vă iubesc; v am spus că voi muri, şi voi muri; viu, mă veţi uita; mort, nu mă veţi uita niciodată, sunt sigur de asta!

De data asta ea, care stătea dreaptă şi gânditoare, şi care era la fel de tulburată ca şi tânărul, întoarse o clipă capul aşa cum îl întorsese puţin mai înainte el. Apoi, după o scurtă tăcere, îl întrebă:

— Mă iubeşti, aşadar?

— Oh, ca un nebun! Şi gata să mor, aşa precum spuneaţi. Gata să mor, fie că mă veţi alunga, fie că mă veţi asculta.

— Atunci e un rău fără nădejde – spuse ea cu un aer glumeţ. Un rău ce trebuie tratat prin alintări. Hai, dă mi mâna... E rece ca gheaţa!

De Guiche îngenunche, lipindu şi buzele nu pe una, ci pe amândouă mâinile fierbinţi ale DOAMNEI.

— Prea bine, iubeşte mă dar – zise Prinţesa – dacă altfel nu se poate.

Şi i strânse degetele aproape pe nesimţite, ridicându l ast­fel de jos, pe jumătate ca o regină, pe jumătate ca o iubită. De Guiche se înfioră din tot trupul. DOAMNA simţi fiorul trecând prin vinele tânărului şi înţelese că acesta iubea cu adevărat.

— Braţul dumitale, conte – zise ea – şi să ne întoar­cem la castel.

— Ah, doamnă! îi răspunse contele uluit, împleticindu se, cu ochii învăpăiaţi de un nor de flăcări. Ah, aţi găsit un al treilea mijloc de a mă ucide!

— Noroc că e cel mai lung, nu i aşa? zise ea.

Şi îl trase spre terasa castelului.

L

SCRISORILE LUI ARAMIS

Pe când treburile lui de Guiche, îmbunătăţite astfel dintr o dată, fără ca el să poată ghici cauza acestor schimbări în bine, luau întorsătura nesperată pe care am văzut o, Raoul, înţelegând invitaţia DOAMNEI, se depărtase, pentru a nu stânjeni o explicaţie ale cărei rezultate nu le bănuia câtuşi de puţin, şi se amestecă printre domnişoarele de onoare împrăş­tiate prin parc.

În acest timp, cavalerul de Lorraine, retras în camera lui, citea cu surprindere scrisoarea lui de Wardes, în care acesta îi povestea, sau, mai degrabă, pusese să i fie povestite, prin mâna valetului său de cameră, lovitura de spadă primită la Calais şi toate amănuntele acelei aventuri, rugându l să i co­munice lui de Guiche sau DOMNULUI tot ceea ce ar putea să displacă unuia sau alteia dintre ei în această întâmplare. De Wardes ţinea mai ales să i demonstreze cavalerului vio­lenţa iubirii lui Buckingham pentru DOAMNA, şi încheia scrisoarea vestindu l că el socotea că i se răspunde acestei pasiuni.

Citind acest ultim paragraf, cavalerul înălţă din umeri; într adevăr, de Wardes rămăsese mult în urma evenimentelor, după cum se putea vedea. El rămăsese de abia la Buckingham. Cavalerul aruncă hârtia, peste umăr, pe o masă alăturată şi, pe un ton dispreţuitor, zise:

— Orice s ar spune, e de necrezut; acest sărman de War­des e totuşi un băiat cu spirit; dar, într adevăr, nu pare atât de repede, te mucezeşti în provincie. Să l ia naiba pe acest nătăfleţ, care ar trebui să mi scrie lucruri importante şi mi scrie asemenea nerozii! În locul acestui răvaş nesărat, ce nu spune nimic, aş fi găsit acolo afară, în boschete, o intrigă tocmai bună pentru a compromite o femeie, poate chiar pentru a l vârî într un duel pe un bărbat şi a l face pe DOMNUL să se bucure trei zile în şir. Se uită la ceas. Acum – continuă el – e prea târziu. Sunt ceasurile unu dinspre ziuă: toata lumea trebuie să se fi dus la rege, unde se încheie noaptea; păcat, un prilej pierdut, afară dacă nu cumva vreo şansă nemaipomenită...

Şi rostind aceste cuvinte, ca şi cum şi ar fi invocat steaua proteguitoare, cavalerul se apropie înciudat de fereastra de unde se vedea o parte singuratică a grădinii. Deodată, de parcă un geniu rău i ar fi ascultat obida, zări, revenind spre castel în tovărăşia unui bărbat, o mantie de mătase de culoare închisă, şi recunoscu aceeaşi siluetă care i atrăsese luarea aminte cu o jumătate de ceas mai înainte. "Ei, Doamne! gândi el pocnind din palme. Dumnezeu să mă bată, cum spune prietenul nostru Buckingham, iată misterul care îmi trebuie!" Şi se repezi numaidecât pe scări, în speranţa de a ajunge la timp în curte pentru a recunoaşte femeia cu glugă şi pe înso­ţitorul ei. Dar, la uşa care dădea în curtea cea mică, aproape că se lovi faţă în faţă cu DOAMNA, al cărei chip radios se ivea plin de o voioşie încântătoare de sub gluga ce l înfăşura fără să l ascundă. Din nefericire însă, DOAMNA era singură.

Cavalerul îşi făcu socoteala că, de vreme ce o văzuse, acum cinci minute, cu un gentilom, acest gentilom nu putea să fie prea departe. În consecinţă, abia o salută în grabă pe Prinţesă, lipindu se de perete spre a i lăsa loc să treacă, apoi, în timp ce ea se îndepărta cu repeziciunea unei femei ce se teme să nu fie recunoscută, şi băgând de seamă că era foarte preocupată de ea însăşi pentru a se mai nelinişti din pricina lui, cavalerul porni în fugă spre grădină, rotindu şi ochii, cu nerăbdare, în toate părţile şi îmbrăţişând cu privirea un câmp cât mai larg cu putinţă. Ajunsese la timp: gentilomul care o însoţise pe DOAMNA nu dispăruse încă; atât numai că se îndrepta cu paşi iuţi spre o aripă a castelului, unde avea să l scape din ochi. Nu era nici o clipă de pierdut; cavalerul se luă în fugă după el, spunându şi că va trebui să şi încetinească pasul numai când se va apropia de necunoscut; dar, cu toate măsurile sale, necunoscutul dădu colţul înaintea lui. Cum era însă limpede că acela pe care l urmărea mergea încet, gânditor, cu capul înclinat sub povara tristeţii sau a fericirii, cavalerul îşi spunea că tot îl va ajunge din urmă, dacă nu cumva, după ce va da colţul, nu se va furişa pe vreo uşă oarecare. Ceea ce s ar fi întâmplat de bună seamă dacă, în clipa când el însuşi trecea pe lângă colţ, cavalerul nu s ar fi lovit de două persoane ce veneau tocmai atunci din partea opusă. Era cât pe aci să le arunce câteva cuvinte de ocara acestor doi încurcă lume, când, ridicând ochii, îl recunoscu pe domnul intendent superior. Fouquet era însoţit de o per­soană pe care cavalerul o vedea pentru întâia oară. Această persoană era sfinţia sa episcopul de Vannes.

Oprit în loc din pricina importanţei personajului întâlnit, şi silit de legile bunei cuviinţe să ceară scuze acolo unde se aştepta să i se ceară lui scuze, cavalerul se retrase un pas din cale, şi cum domnul Fouquet se bucura, dacă nu de prietenia, cel puţin de respectul tuturor, cum regele însuşi, cu toate că era mai curând duşmanul decât prietenul său, îl trata pe dom­nul Fouquet ca pe un om vrednic de stimă, cavalerul făcu ceea ce ar fi făcut şi regele: îl salută pe domnul Fouquet, care l salută la rândul lui cu o politeţe binevoitoare, văzând că acest gentilom se lovise de el din întâmplare şi nu cu o intenţie rea. Apoi, aproape numaidecât, recunoscând pe cava­lerul de Lorraine, ministrul îi adresă câteva complimente, la care cavalerul se simţi dator să răspundă.

Oricât de scurtă fu această convorbire, cavalerul de Lor­raine vedea, cu o ciudă ucigătoare, cum necunoscutul lui se făcea din ce în ce mai mic şi se pierdea în întuneric. De aceea se resemnă şi, odată resemnat, rămase pe de a întregul al domnului Fouquet.

— Ah, domnule – zise el – aţi sosit cam târziu. S a vorbit mult aici de lipsa dumneavoastră, şi l am auzit pe DOMNUL mirându se că, fiind invitat de rege, n aţi venit totuşi.

— Mi a fost cu neputinţă s o fac, domnule, dar, odată liber, iată că sosesc.

— Parisul e liniştit?

— Pe deplin. Capitala a primit cu bunăvoinţă ultima sa chemare la tribut.

— Ah, înţeleg, aţi vrut să vă încredinţaţi de această bună­voinţă, înainte de a veni să luaţi parte la serbările noastre.

— Totuşi, de sosit am sosit, puţin cam târziu însă. Mă voi adresa deci dumitale, domnule, pentru a te întreba dacă regele e în parc sau în castel, dacă aş putea să l văd astă seară sau va trebui să aştept până mâine.

— L am pierdut din vedere pe rege de aproape o jumătate de ceas – răspunse cavalerul.

— Se află poate la DOAMNA? întrebă Fouquet.

— La DOAMNA nu cred, căci am văzut o chiar acum intrând pe scara cea mică; dacă, bineînţeles, gentilomul pe care l aţi întâlnit adineauri nu va fi fost cumva regele însuşi...

Şi cavalerul aşteptă, cu speranţa că va auzi numele celui pe care l urmărise. Dar Fouquet, fie că l recunoscuse sau nu pe de Guiche, se mulţumi să răspundă:

— Nu, domnule, nu era monarhul.

Cavalerul, dezamăgit, salută; dar, în timp ce saluta, aruncând o ultimă privire în jurul său şi zărindu l pe domnul Colbert în mijlocul unui grup, îi spuse intendentului superior:

— Iată, domnule, colo, sub copacii aceia, e cineva care v ar putea lămuri mai bine decât mine.

— Cine? întrebă Fouquet, a cărui vedere slabă nu putea pătrunde întunericul.

— Domnul Colbert – răspunse cavalerul.

— Ah, foarte bine! Persoana aceea care le vorbeşte oame­nilor de colo, ce duc torţele, e domnul Colbert?

— El însuşi. Dă ordine pentru mâine celor însărcinaţi cu luminile.

— Mulţumesc, domnule.

Şi Fouquet făcu din cap o mişcare ce arăta că aflase tot ceea ce voia să ştie. La rândul lui, cavalerul, care nu aflase nimic, se retrase cu un salut adânc.

Abia se depărta acesta, că Fouquet, încreţindu şi sprâncenele, căzu într o scurtă reverie. Aramis îl privi o clipă cu un fel de compătimire plină de tristeţe.

— Ei bine – îi spuse el – iată te îngândurat numai la rostirea numelui acestui om. Cum, triumfător şi vesel adi­neauri, iată că te posomorăşti deodată la vederea acestei nevolnice fantome? Ascultă mă, domnule: crezi în norocul dumitale?

— Nu – răspunse cu glas stins Fouquet.

— Şi pentru ce?

— Fiindcă sunt prea fericit în acest moment – răspunse el cu o voce tremurătoare. Ah, scumpul meu d'Herblay, dumneata, care eşti atât de învăţat, trebuie să cunoşti povestea unui oarecare tiran din Samos. Eu ce aş putea să i dau mării, pentru a înlătura primejdia ce mă ameninţă? Oh, ţi o repet, prietene, sunt prea fericit, atât de fericit, încât nu mai doresc nimic în afară de ceea ce am... M am urcat atât de sus... Cu­noşti deviza mea: Quo non ascendet (Unde nu va ajunge oare?). M am urcat atât de sus, încât acuma nu mi rămâne decât să cobor. Îmi este deci cu neputinţă să cred în sporirea unui noroc care, şi aşa, e mai presus de tot ce poate să râvnească un om.

Aramis zâmbi, îndreptându şi spre Fouquet privirea lui atât de mângâietoare şi atât de pătrunzătoare.

— Dacă ţi aş cunoaşte fericirea – zise el – m aş teme poate să nu mi atrag dizgraţia domniei tale; dar mă socoteşti un adevărat prieten, adică mă găseşti bun la necazuri, iată totul. Asta e mult şi de mare preţ, ştiu. Totuşi, în adevăr, am dreptul de a ţi cere să mi încredinţezi din când în când lucru­rile fericite care ţi se întâmplă şi la care eu voi lua parte, o ştii prea bine, cu aceeaşi bucurie ca şi când ar fi vorba de mine însumi.

— Dragul meu prelat – zise Fouquet râzând – tainele mele sunt prea profane spre a le încredinţa unui episcop, oricât ar fi el om de lume.

— Hm, om de lume când e vorba de spovedanie?

— Ah, aş roşi peste măsură dacă ai fi duhovnicul meu.

Şi Fouquet începu să ofteze. Aramis continua să l pri­vească, fără vreo altă manifestare a gândurilor lui, decât un zâmbet mut.

— Bine – zise el – discreţia e o mare virtute.

— Tăcere! rosti Fouquet. Iată această veninoasă fiară care m a recunoscut şi se apropie de noi.

— Colbert?

— Da; îndepărtează te, dragul meu d'Herblay; nu vreau ca ticălosul ăsta să te vadă alături de mine; ar începe să te duşmănească.

Aramis îi strânse mâna.

— Ce nevoie am eu de prietenia lui? zise el. Nu te am pe domnia ta?

— Da, însă s ar putea ca eu să nu fiu totdeauna – răs­punse cu tristeţe Fouquet.

— În ziua aceea, dacă o zi ca aceea se va ivi vreodată – spuse foarte liniştit Aramis – vom chibzui dacă vom lua în seamă prietenia domnului Colbert sau vom înfrunta duş­mănia lui. Dar, spune mi, scumpe domnule Fouquet, în loc să stai de vorbă cu acest ticălos, cum i ai făcut cinstea de a l numi, convorbire căreia eu nu i văd nici un rost, de ce nu te duci, dacă nu la rege, cel puţin la Prinţesă?

— La Prinţesă? tresări ministrul, pradă amintirilor sale. Da, fără îndoială, la Prinţesă.

— Nu uita – continuă Aramis – că am auzit vorbindu se de marea favoare de care se bucură DOAMNA de două sau trei zile încoace. Este, cred, în vederea politicii dom­niei tale şi a planurilor noastre să faci curte, cu stăruinţă, prietenilor maiestăţii sale. E un mijloc de a clătina autoritatea născândă a domnului Colbert. Du te, deci, cât mai repede cu putinţă la DOAMNA şi pune te bine cu această aliată.

— Dar – zise Fouquet – eşti sigur că regele îşi are cu adevărat ochii îndreptaţi, în momentul acesta, asupra ei?

— Dacă acul s ar fi întors, asta nu s ar fi putut întâmpla decât de azi dimineaţă. Ştii că eu am iscoadele mele.

— Bine, mă voi duce la ea; şi, pentru orice piedică, am mijlocul meu de a ajunge la dânsa: o minunată pereche de camee antice, încrustate cu diamante.

— Am văzut o: nimic mai bogat şi mai regesc.

Fură întrerupţi în clipa aceea de un lacheu ce conducea un curier.

— Pentru domnul ministru de finanţe – spuse cu glas tare curierul, întinzându i lui Fouquet o scrisoare.

— Pentru monseniorul episcop – spuse încet lacheul, dându i o scrisoare lui Aramis.

Şi întrucât lacheul avea în mână o torţă, se aplecă între ministru şi episcop, aşa fel ca amândoi să poată citi în acelaşi timp.

La vederea scrisului subţire şi strâns de pe plic, Fouquet tresări de bucurie; numai aceia care iubesc sau care au iubit vreodată pot înţelege tulburarea sa, mai întâi, apoi fericirea lui. Desfăcu repede scrisoarea, care nu cuprindea decât aceste cuvinte:
E un ceas de când te am părăsit, e un veac de când nu ţi am spus te iubesc.
Asta era totul.

Doamna de Bellière îl părăsise, într adevăr, pe Fouquet de un ceas, după ce petrecuse cu el două zile; şi de teamă ca amintirea ei să nu se şteargă prea repede din inima pe care o regreta, îi trimitea curierul să i înmâneze această impor­tantă misivă. Fouquet sărută scrisoarea şi l răsplăti pe adu­cător cu un pumn de aur.

În acest timp, Aramis citea, cum am arătat, la rândul său, dar cu mai multă răceală şi cumpănire, răvaşul următor:
Regele a fost lovit astă seară de un fapt ciudat: o femeie îl iubeşte. A aflat asta din întâmplare, ascultând con­vorbirea tinerei fete cu prietenele sale. Regele este acum prins cu totul de acest nou capriciu. Femeia se numeşte domnişoara de La Valliere şi e de o frumuseţe destul de mediocră pentru ca acest capriciu să devină o mare pasiune.

Atenţie la domnişoara de La Vallière.
Nici o vorbă despre DOAMNA. Aramis îndoi încet bile­tul şi l vârî în buzunar. Cât despre Fouquet, el sorbea încă parfumul scrisorii sale.

— Monseniore! zise Aramis atingându i uşor braţul.

— Ce este? întrebă Fouquet.

— Mi a venit o idee. Cunoşti o fată cu numele La Vallière?

— Doamne, nu!

— Gândeşte te bine!

— Ah, cred că da, e una dintre domnişoarele de onoare ale DOAMNEI.

— Asta trebuie să fie.

— Ei şi?

— Ei bine, monseniore, acestei fete trebuie să i faci o vizită astă seară.

— Hm, cum aşa?

— Mai mult chiar, acestei fete va trebui să i dai cameele domniei tale.

— Hai dade!

— Ştii, monseniore, că eu dau numai sfaturi bune.

— Dar acest neprevăzut...

— Asta e treaba mea... Repede, o curte în regulă tinerei La Vallière, monseniore. Voi depune mărturie la doamna de Bellière că nu e decât o curte politică.

— Ce tot spui acolo, prietene? strigă nemulţumit Fouquet. Ce nume ai rostit acum?

— Un nume care ar trebui să ţi dovedească, domnule intendent superior, că, bine informat asupra domniei tale, eu pot să fiu tot atât de bine informat şi cu privire la alte per­soane. Fă i deci curte junei La Vallière.

— Voi face curte oricui vei voi – răspunse Fouquet cu paraclisul în inima.

— Încet, încet, să coborâm pe pământ, călătorule din al şaptelea cer – zise Aramis – se apropie domnul Colbert. Oh, dar grupul din jurul lui a crescut cât timp ne am citit bileţelele noastre; e înconjurat, măgulit, slăvit; hotărât, e o putere!

Într adevăr, Colbert păşea însoţit de toţi curtenii ce se mai aflau în parc, şi fiecare îi aducea, referitor la felul cum se deslăşurase serbarea, lauda care îi mergea la inimă.

— Dacă La Fontaine ar fi aici – zise Fouquet cu un surâs – ce frumos prilej ar avea să recite fabula Broasca ce vrea s ajungă la fel de mare ca boul!

Colbert se apropia învăluit de un cerc strălucitor de lumină; Fouquet îl aştepta nemişcat, cu un zâmbet uşor dis­preţuitor. Colbert îi zâmbea în acelaşi fel; îl văzuse pe rivalul său de mai bine de un sfert de ceas şi venea spre el în silă. În zâmbetul lui Colbert se citea chiar o anumită duşmănie.

— Oh, oh – îi şopti Aramis ministrului – nemernicul vine să ţi mai ceară niscaiva milioane pentru a plăti artificiile sale şi cioburile de sticlă colorată.

Colbert salută cel dintâi, cu un aer prin care se străduia să pară cât mai respectuos; Fouquet răspunse cu o uşoară mişcare din cap.

— Ei bine, monseniore – întrebă Colbert – ce vă spun ochii? Am avut oare gust?

— Un gust desăvârşit – răspunse Fouquet, fără ca cineva să fi putut observa în aceste cuvinte cea mai mică luare în derâdere.

— Oh – zise Colbert pe un ton răutăcios – sunteţi prea îngăduitor... Noi, oamenii regelui, suntem săraci, iar Fontaine­bleau nu e o reşedinţă ce s ar putea asemui cu Vaux.

— Asta e adevărat – răspunse flegmatic Fouquet, care stăpânea cu privirea pe toţi actorii acestei scene.

— Ce vreţi, monseniore – continuă Colbert – am făcut şi noi atât cât ne au îngăduit mijloacele.

Fouquet făcu un gest de încuviinţare.

— Dar – urmă Colbert – ar fi vrednic de bogăţia voastră, monseniore, să i oferiţi maiestăţii sale o serbare în minunatele voastre grădini... În acele grădini care v au costat şaizeci de milioane.

— Şaptezeci şi două – murmură Fouquet.

— Cu atât mai mult – adăugă Colbert. Iată ceva ce ar fi cu adevărat măreţ.

— Dar crezi, domnule – zise Fouquet – că maiestatea sa va binevoi să primească invitaţia mea?

— Oh, nu mă îndoiesc de asta – se grăbi să răspundă Colbert – şi mă fac chezaş că aşa va fi.

— E foarte drăguţ din partea dumitale – zise Fouquet. Pot deci să mă bizui pe domnia ta?

— Da, monseniore, da, fără îndoială.

— Atunci, voi chibzui – zise Fouquet.

— Primeşte, primeşte – îi şopti în grabă la ureche Aramis.

— Veţi chibzui? repetă Colbert.

— Da – răspunse Fouquet – pentru a vedea în ce zi aş putea face invitaţia mea regelui.

— Oh, chiar şi astă seară, monseniore, chiar şi astă seară!

— De acord – răspunse intendentul superior. Domnilor, aş vrea să vă invit şi pe dumneavoastră, dar ştiţi că oriunde se duce regele, pretutindeni e la el acasă; ca atare, se cuvine să fiţi invitaţi de maiestatea sa.

Un murmur de mulţumire străbătu grupul. Fouquet salută şi plecă.

"Orgolios nenorocit! îşi zise în sinea lui Colbert. Primeşti, deşi ştii că asta are sa te coste zece milioane."

— M ai ruinat – îi spuse Fouquet în şoaptă lui Aramis.

— Te am salvat – răspunse acesta, în timp ce Fouquet urca treptele peronului şi trimitea să fie întrebat regele dacă mai putea să fie văzut în asta seară.

LI

SLUJBAŞUL ORDONAT

Regele, nerăbdător să rămână singur cu el însuşi pentru a studia cele ce se petreceau în propria lui inima, se retră­sese în apartamentele sale, unde domnul de Saint Aignan venise să l caute după convorbirea avută cu DOAMNA. Despre această convorbire am vorbit mai înainte.