Vicontele de Bragelonne

— Oh, îl voi rosti foarte bine şi pe al lui Manicorne. Obişnuinţa mă va ajuta.

— Spuneţi i oricum, monseniore, vă făgăduiesc că inspec­torul apartamentelor voastre nu se va supăra de loc; e cea mai înţelegătoare fire din câte se pot întâlni.

— Ei bine, atunci, dragul meu de Guiche, comunică i numirea sa... Dar, stai...

— Ce e, monseniore?

— Vreau să l văd mai înainte. Dacă e tot atât de urât pe cât îi e numele, mă răzgândesc.

— Monseniorul îl cunoaşte.

— Eu?

— Fără îndoială. Monseniorul a avut prilejul să l vadă o dată la Palatul Regal; cred că chiar eu vi l am prezentat.

— Ah, foarte bine, îmi reamintesc... Drace, e un băiat tare drăguţ!

— Ştiam că monseniorul trebuie să l fi remarcat.

— Da, da, da! Vezi tu, de Guiche, vreau ca, nici eu, nici soţia mea, să nu avem urâţenii în faţa ochilor. Soţia mea va lua totdeauna ca domnişoare de onoare numai fete fru­moase; eu voi lua, la rândul meu, numai gentilomi chipeşi. În felul acesta, vezi tu, de Guiche, dacă eu voi avea copii, vor fi de bună inspiraţie, şi dacă soţia mea va face copii, se va fi uitat la modele frumoase.

— Judecata e bine întocmită, monseniore – zise Manicamp, aprobând în acelaşi timp din ochi şi din gură.

Cât despre de Guiche, se pare că el nu găsi judecata tot atât de bine întocmită, căci îşi dădu părerea numai printr un gest, dar şi acest gest făcut cu multă nehotărâre.

Manicamp alergă să i împărtăşească lui Malicorne feri­cita veste pe care o aflase. De Guiche se duse să şi pună, cam fără tragere de inimă, costumul de salon. DOMNUL, cântând, râzând şi privindu se în oglindă, aştepta ora mesei într o dispoziţie ce ar fi îndreptăţit din plin acest proverb: "Fericit ca un prinţ".

LX

POVESTEA UNEI NAIADE ŞI A UNEI DRIADE

Toată lumea luase gustarea la castel, şi după gustare se pregăti pentru ţinuta de salon.

Gustarea avea loc de obicei la ceasurile cinci. Să punem un ceas pentru mâncare şi două ceasuri pentru schimbarea costumelor. Fiecare era deci gata către ceasurile opt seara. Aşa că, pe la ceasurile opt seara începură prezentările la DOAMNA. Căci, după cum am spus, în seara aceea era rândul DOAMNEI să primească. Şi de la seratele DOAM­NEI nu se gândea nimeni să lipsească, deoarece serile petrecute la ea aveau tot farmecul pe care regina, această cuminte şi minunată prinţesă, nu izbutise niciodată să l dea reuniunilor sale. Căci unul din meritele bunătăţii este, din nefericire, să creeze mai puţină voioşie decât ar putea o face un spirit răutăcios. Cu toate acestea, să ne grăbim a o spune, spirit răutăcios nu este nicidecum epitetul ce i s ar putea atribui DOAMNEI. Această fire de elită închidea în ea prea multă adevărată mărinimie, prea multe elanuri nobile şi gânduri înalte, pentru a putea fi numita o fire răutăcioasă. Dar DOAMNA avea acea virtute de a nu se lăsa călcată în picioare, virtute adesea atât de fatală pentru cel care o deţine, întrucât duce la zdrobire acolo unde altă însuşire ar impune o plecăciune; de aici rezultă că lovitu­rile nu se înmuiau câtuşi de puţin când ajungeau la ea, aşa cum se întâmpla cu acest suflet înfăşat în vată care era Maria Tereza. Inima ei tresărea la fiecare atac şi, întocmai ca în acele încrâncenări de la jocurile cu inele, DOAMNA, dacă nu era lovită în aşa fel încât să fie scoasă din luptă, întorcea loviturile cu vârf şi îndesat nesocotitului, oricine ar fi fost el, care i se punea împotrivă. Este oare aceasta răutate? Este oare doar asprime? Noi socotim că natu­rile puternice şi bogate sunt acelea care, asemenea arborelui ştiinţei, produc în acelaşi timp şi binele şi răul, creangă îngemănată şi pururi înflorită, pururi roditoare, al cărei fruct bun ştiu să l vadă numai cei cărora le e foame de el, şi al cărui fruct rău îl mănâncă cei de prisos şi cei netreb­nici, care şi mor din această pricină, ceea ce, la urma urmei, nu este o nenorocire.

Deci DOAMNA, care îşi făurise bine în minte planul ei de a doua regină, sau chiar de primă regină, DOAMNA, spunem, făcea ca în jurul ei lumea să se simtă totdeauna încântată prin conversaţie, prin întâlniri, prin libertatea neştirbită pe care o lăsa fiecăruia de a şi rosti cuvântul său, cu condiţia, bineînţeles, ca acest cuvânt să fie frumos sau folositor. Şi, de necrezut, din această pricină, la DOAMNA se vorbea poate mai puţin ca în alte părţi. DOAMNA îi dispreţuia pe flecari şi se răzbuna crud pe ei: îi lăsa să vorbească. Ea dispreţuia de asemeni înfumurarea, şi nu i ierta nici chiar regelui acest cusur. DOMNUL suferea de această boală, şi Prinţesa îşi luase nemaipomenita sarcina de a l lecui de ea. Încolo, poeţi, oameni de duh, femei fru­moase, ea îi primea pe toţi ca o stăpână mai presus de sclavii ei. Îndeajuns de visătoare în mijlocul tuturor acestor zburdălnicii pentru a i face să viseze pe poeţi, îndeajuns de stăpână pe farmecele sale pentru a străluci chiar şi în mijlocul celor mai recunoscute frumuseţi, îndeajuns de spirituală pentru ca şi cei mai neîntrecuţi s o asculte cu plăcere. Se poate lesne bănui cine anume era atras de reuniuni ca acelea care se ţineau la DOAMNA: tineretul dădea navală. Când regele e tânăr, totul e tânăr la curte. De aceea, bătrânele doamne, capete tari de pe vremea Re­genţei sau a ultimei domnii, rămâneau ursuze; dar la ursuzenia lor se răspundea râzând de aceste venerabile per­soane care duseseră spiritul de dominaţie până la a comanda trupe de soldaţi în războiul Frondei, pentru ca, spunea DOAMNA, să nu şi piardă cu totul înrâurirea asupra băr­baţilor.

Când bătură ceasurile opt, alteţa sa regală intră în marele salon, însoţită de doamnele de onoare, şi găsi aici câţiva curteni care aşteptau de mai bine de zece minute. Printre aceşti sosiţi mai devreme, ea îl căuta pe acela care credea că trebuia să fi venit acolo înaintea tuturor. Dar nu l zări. Aproape în aceeaşi clipă în care Prinţesa îşi sfârşea investigaţia sa, fu anunţat DOMNUL.

Prinţul era strălucitor la înfăţişare. Toate nestematele cardinalului Mazarin, acelea, se înţelege, pe care ministrul nu avusese încotro şi trebuise să le lase, toate nestematele reginei mame, ba chiar şi unele ale soţiei sale, le avea pe el DOMNUL în ziua aceea. Nu i de mirare, deci, că stralucea ca un soare. În urma lui, cu pas domol şi cu un aer de pocăinţă admirabil jucat, venea de Guiche, îmbrăcat într un costum de catifea de culoarea mărgăritarului cenuşiu, brodat cu argint şi cu panglicuţe albastre. De Guiche purta, de asemeni, dantele care erau tot atât de frumoase în telul lor ca şi pietrele preţioase ale DOMNULUI. Pana de la pălărie îi era roşie.

DOAMNA avea mai multe culori. Ei îi plăcea roşul în tapete, griul în veşminte, albastrul la flori.

Domnul de Guiche, astfel îmbrăcat, era de o frumuseţe pe care toata lumea putea s o remarce. O anumită paliditate atrăgătoare, o anumită visare în priviri, mâini de o albeaţă de crin sub dantelele mari, gura cu o trăsătură melancolică – era destul, într adevar, să l vezi pe domnul de Guiche, pentru a mărturisi că puţini bărbaţi la curtea Franţei se puteau asemui cu el. Din aceasta rezultă că DOMNUL, care avea pretenţia să eclipseze o stea, dacă o stea s ar fi luat la întrecere cu el, fu, dimpotrivă, eclipsat cu desăvârşire în toate imaginaţiile, care sunt judecători foarte tăcuţi, desigur, dar şi foarte necruţători în judecăţile lor.

DOAMNA îi aruncase o privire în treacăt lui de Guiche; dar oricât de fugară fusese această privire, ea îi aşternu pe frunte o împurpurare încântătoare. DOAMNA îl găsise pe de Guiche, cu adevărat, atât de frumos şi atât de elegant, încât era aproape să nu mai regrete cucerirea regală pe care simţea că o pierde din mână. Îşi lăsă deci inima, fără voia ei, să i împingă tot sângele până în mijlocul obrajilor.

DOMNUL, luând aerul său trufaş, se apropie de ea. El nu observase roşeaţa Prinţesei, sau, dacă o observase, era departe de a o atribui adevăratei cauze.

— Doamnă – zise el, sărutând mâna soţiei – e aici un dizgraţiat, un nenorocit surghiunit, pe care îmi iau sarcina de a ţi l prezenta. Ţine seamă, te rog, că e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi că primirea pe care i o vei face va fi o măgulire pentru mine.

— Ce surghiunit? Ce dizgraţiat? întrebă DOAMNA rotindu şi ochii în jurul ei, dar fără a şi i opri la conte mai mult decât la alţii.

Era momentul să fie împins în scenă protejatul. Prinţul se dădu la o parte şi i lăsă loc lui de Guiche, care, cu un aer destul de posomorât, se apropie de DOAMNA şi i făcu o reverenţă.

— Dar cum – întrebă DOAMNA, ca şi când ar fi încercat cea mai vie uimire – domnul conte de Guiche este dizgraţiatul, surghiunitul?

— Da, el – murmură ducele.

— Aşa e – zise DOAMNA. Nu se vede decât el aici.

— Ah, doamnă, eşti nedreaptă – rosti Prinţul.

— Eu?

— Fără îndoială. Dar fie. Haide, iartă l pe bietul băiat.

— Să l iert, pentru ce? Ce aş putea oare să i iert eu domnului de Guiche?

— La drept vorbind, explică te, de Guiche. Ce vrei să ţi se ierte? întrebă Prinţul.

— Vai, alteţa sa regală ştie foarte bine – răspunse contele cu prefăcătorie.

— Haide, haide, dă i mâna, doamnă – zise Filip.

— Dacă asta îţi face plăcere, domnule...

Şi, cu o indescriptibilă mişcare a ochilor şi a umerilor, DOAMNA întinse frumoasa ei mână parfumată în faţa tânărului, care o atinse cu buzele. E de crezut că această atin­gere ţinu prea mult şi că DOAMNA nu şi retrase prea repede mâna, căci ducele adăugă:

— De Guiche nu e rău, doamnă, şi n are să te muşte, desigur.

Cei din jur luară ca pretext aceste cuvinte, cum nu se poate prea glumeţe, pentru a râde cu hohote. Într ade­văr, situaţia era vrednică de băgat în seamă şi câteva spirite binevoitoare făcură totul ca ea să nu treacă neobservată.

DOMNUL se bucura încă de efectul vorbelor sale, când fu anunţat regele.

În acest moment, aspectul salonului era acesta pe care vom încerca să l zugrăvim. În mijloc, în faţa căminului încărcat de flori, sta DOAMNA, cu domnişoarele sale de onoare, ce formau două aripi, în jurul cărora zburdau fluturii de la curte. Alte grupuri erau strânse în dreptul firidelor de la ferestre, cum fac în rondurile lor prestabilite Străjile unei garnizoane, şi, din locurile respective, prindeau din zbor cuvintele pornite din grupul principal. Din unul din aceste grupuri, cel mai apropiat de cămin, Malicorne, numit, cât ai bate din palme, de către Manicamp şi de Guiche, intendent al apartamentelor, Malicorne, a cărui uniformă de ofiţer era gata de mai bine de două luni, sclipea în podoabele sale şi îşi arunca spre Montalais, ex­trema stângă a DOAMNEI, tot focul ochilor lui şi toate scânteierile veşmintelor sale de catifea.

DOAMNA vorbea cu domnişoara de Châtillon şi cu domnişoara de Créqui, cele mai apropiate de ea, şi arunca din când în când câte un cuvânt şi DOMNULUI, care plecă de lângă dânsa de îndată ce valetul de la intrare strigă:

— Regele!

Domnişoara de La Vallière era, ca şi Montalais, în stânga DOAMNEI, adică penultima din rând; la dreapta ei fusese aşezată domnişoara de Tonnay Charente. Se afla deci în poziţia acelor corpuri de trupă a căror slăbiciune e bănuită şi tocmai de aceea sunt puse între două forţe încercate. Flancată astfel de cele două prietene ale sale de aventuri, La Vallière, fie că era mâhnită din pricina plecării lui Raoul, fie că era încă tulburată de întâmplările petrecute de curând şi care începuseră să i facă numele cunoscut în lumea curte­nilor, La Vallière, spunem, îşi ascundea în dosul evantaiului ochii puţin înroşiţi şi părea să dea o mare atenţie cuvintelor pe care Montalais şi Athénaïs i le strecurau pe rând, când într o ureche, când în cealaltă.

În clipa când numele regelui fu rostit, un freamăt mare se produse în tot salonul. DOAMNA, în calitate de gazdă, se ridică spre a l primi pe regescul oaspete; dar, ridicându se, oricât ar fi fost de preocupată, aruncă o privire la stânga sa, şi această privire, pe care încrezutul de Guiche o interpretă ca fiind adresată lui, se opri, după ce alunecă de a lungul cercului, asupra domnişoarei de La Vallière, la care văzu o vie roşeaţă în obraji şi o adâncă tulburare.

Regele păşi în mijlocul grupului, devenit acum unul singur printr o mişcare ce se făcu, în chip firesc, de la margini spre centru. Toate frunţile se plecau în faţa maies­tăţii sale, toate femeile se îndoiau ca nişte crini măreţi şi mlădioşi în faţa regelui Aquilo.

Maiestatea sa nu avea nimic solemn, am putea spune nimic regal în seara aceea, bineînţeles în afară de tinereţea şi de frumuseţea lui. Un anumit aer de voioşie reală şi de bună dispoziţie trezi dintr o dată toate spiritele; şi iată că fiecare îşi făgădui o seară minunată, chiar dacă n ai vedea decât marea dorinţă pe care o avea maiestatea sa de a petrece la DOAMNA.

Dacă cineva putea, prin bucuria şi prin voioşia lui, să l egaleze pe rege, acesta era domnul de Saint Aignan, roz la faţă, la haine şi la panglici, cu idei roze mai ales – şi, în seara aceea, domnul de Saint Aignan era plin de idei. Ceea ce dăduse o înflorire nouă tuturor acestor idei care germinau în spiritul lui voios era faptul că o văzuse pe dom­nişoara de Tonnay Charente îmbrăcată, ca şi el, în roz. N am vrea totuşi să spunem că şiretul curtean nu ştiuse mai dinainte că frumoasa Athénaïs avea să se îmbrace în această culoare: se pricepea atât de bine în arta de a face să flecărească un croitor sau o cameristă asupra planurilor stăpânei sale! Îi trimise, deci, tot atâtea ocheade asasine domnişoarei Athénaïs câte noduri de panglici avea la pan­tofi şi la haină, adică făcu o adevărată risipă.

Regele adresându i complimentele sale DOAMNEI, şi DOAMNA fiind aproape rugată să se aşeze, cercul se alcătui îndată. Ludovic îi ceru DOMNULUI să i spună cum a fost la scăldătoare; el însuşi povesti, trăgând cu ochiul spre doamne, că poeţii se întrec în a pune în versuri această galantă distracţie a băilor de la Valvins, şi că unul din ei mai ales, domnul Loret, pare a fi primit destăinuirile vreunei nimfe a apelor, atât de multe adevăruri a putut să spună în versurile sale.

Multe doamne se simţiră datoare să roşească. Regele profită de acest prilej pentru a trage cu ochiul mai în voie; singură Montalais nu se roşise şi nu şi coborâse ochii de la rege, astfel că l văzu sorbind o cu privirea pe domnişoara de La Vallière. Această îndrăzneaţă domnişoară de onoare, care se numea Montalais, făcu să se plece în jos privirea regelui, scăpând o astfel pe Louise de La Vallière de sub o văpaie arzătoare ce i ar fi fost probabil transmisă de acea privire.

Ludovic era acum prins de DOAMNA, care l copleşea cu întrebările, şi nimeni pe lume nu se pricepea să pună întrebările ca ea! El însă încerca să dea convorbirii un caracter general şi, spre a izbuti, trebui să şi sporească spiritul şi galanteria.

DOAMNA ţinea foarte mult la măguliri; se hotărî deci să le smulgă cu orice preţ, şi, adresându se regelui. Îi zise:

— Sire, maiestatea voastră, care ştie tot ce se întâmplă în regatul său, trebuie să fi cunoscut mai dinainte versurile ce i au fost povestite domnului Loret de acea nimfă; maiestatea voastră vrea să ni le împărtăşească şi nouă?

— Doamnă – răspunse regele cu o graţie neîntrecută – nu am această cutezanţă... Nu poate fi îndoială că, dumneata personal, te ai simţi oarecum încurcată să asculţi anumite detalii... Dar de Saint Aignan povesteşte frumos şi reţine foarte bine versurile; iar dacă nu le reţine, le improvizează. Ţi l înfăţişez ca poet desăvârşit.

De Saint Aignan, adus în scenă, fu nevoit să se producă, dar cât mai puţin necuviincios cu putinţă. Din nefericire însă pentru Doamna, el nu se gândea decât la treburile lui, adică în loc să i aducă DOAMNEI măgulirile pe care ea şi le dorea, se apucă să tragă spuza pe turta lui puţin mai mult decât îi era îngăduit. Aruncându şi deci, pentru a suta oară, privirea către frumoasa Athénaïs, care punea în practică fără abatere teoria sa din ajun, adică nu catadicsea să şi privească adoratorul, Saint Aignan începu prin a spune:

— Sire, maiestatea voastră mă va ierta fără îndoială ca am reţinut prea puţin versurile pe care nimfa i le a dictat lui Loret; dar acolo unde regele n a reţinut nimic, ce aş putea face eu, un biet spirit mult mai slab?

DOAMNA nu fu încântată de această ploconire de curtean.

— Ah, doamnă – continuă de Saint Aignan – astăzi nu se mai vorbeşte despre ceea ce spun nimfele de apă dulce. Într adevăr, am fi ispitiţi să credem că nu se mai întâmplă nimic interesant în regatele lichide. Numai pe uscat, doamnă, se petrec marile evenimente. Ah, pe uscat, doamnă, atâtea poveşti pline de...

— Bine! făcu DOAMNA. Şi ce se petrece pe uscat?

— Asta ar trebui să le întrebăm pe driade – răspunse contele – căci driadele trăiesc în păduri, după cum alteţa voastră o ştie.

— Ştiu chiar că sunt prin firea lor vorbăreţe, domnule de Saint Aignan.

— E adevărat, doamnă; dar atunci când nu dezvălui decât lucruri frumoase, ar fi nedrept să le învinuim de vor­bărie goală.

— Aşadar, ele dezvăluie lucruri frumoase? întrebă cu un aer şăgalnic Prinţesa. În adevăr, domnule de Saint Aignan, îmi aţâţi curiozitatea şi, dacă aş fi regele, ţi aş po­runci numaidecât să ne povesteşti acele lucruri frumoase pe care le spun doamnele driade, întrucât numai dumneata singur, aici, pari să pricepi limba lor.

— Oh, pentru aşa ceva, doamna, eu sunt la ordinele maiestăţii sale – răspunse cu glas tare contele.

— Pricepe limba driadelor? zise DOMNUL. Fericit om acest Saint Aignan.

— Ca însăşi limba franceză, monseniore.

— Atunci povesteşte – ceru DOAMNA.

Regele se simţi încurcat; fără îndoială că omul lui avea să l vâre în vreo afacere pârdalnică. Simţea bine asta, da­torită atenţiei generale stârnită de primele cuvinte ale lui de Saint Aignan, stârnită de asemeni şi de atitudinea neobişnuită a DOAMNEI. Cei mai discreţi păreau gata să soarbă fiecare cuvânt pe care avea să l rostească contele. Se tuşea, se apropiau unu de alţii, se trăgea cu coada ochiului spre anumite doamne, care, ele însele, spre a înfrunta cu mai multă decenţă, sau cu mai multă hotărâre, aceste priviri inchizitoriale şi atât de apăsătoare, îşi pregăteau evantaiele şi luau înfăţişări de dueliste gata să răspundă la atacul adversarilor lor.

Pe vremea aceea era atât de îndătinat obiceiul conversaţiilor ce ieşeau dm comun şi al povestirilor spinoase, încât acolo unde un întreg salon din zilele noastre ar bănui scan­dal, răzbunare, tragedie şi s ar împrăştia cu groază, în sa­lonul DOAMNEI fiecare se pregătea să se aşeze cât mai bine pe scaunul lui, astlel încât să nu piardă nici un cuvânt, nici un gest din comedia compusă spre folosul său de domnul de Saint Aignan, şi a cărei încheiere, oricare ar fi fost stilul şi intriga, trebuia să fie cu necesitate perfectă în privinţa calmului şi a observaţiei.

Contele era cunoscut ca un om bine crescut şi ca un admirabil povestitor. Începu deci, cu tot curajul, în mijlocul unei tăceri adânci, care l ar fi putut fâstâci pe oricare altul, în afară de el.

— Doamnă, regele îmi îngăduie să mă adresez mai întâi alteţei voastre regale, întrucât se arată a fi cea mai curioasă din cercul ei; voi avea deci onoarea de a spune alteţei voastre regale că driada locuieşte de preferinţă în scorburile stejarilor, şi cum driadele sunt nişte minunate făpturi mito­logice, ele îşi aleg de obicei arborii cei mai frumoşi, adică aceia cu trunchiurile cele mai groase.

La această introducere, care, sub un văl străveziu, reamintea faimoasa întâmplare de la stejarul regal, care jucase un rol atât de mare în seara precedentă, multe inimi începură să bată de bucurie sau de nelinişte, încât, dacă de Saint Aignan n ar fi avut un glas aşa de puternic şi de sonor, aceste bătăi ale inimi s ar fi auzit pe deasupra glasu­lui său.

— Trebuie să fie driade şi la Fontainbleau – spuse DOAMNA pe un ton cât se poate de calm – căci nici­odată în viaţa mea n am văzut stejari mai frumoşi ca aceia din parcul regal de aici.

Şi, spunând aceste cuvinte, îşi întoarse în direcţia lui de Guiche o privire de care acesta nu se mai putea plânge ca de aceea de mai înainte, care, după cum am spus, avea o anumită nuanţă de ceva fugar, nuanţă destul de dureroasă pentru o inimă atât de iubitoare.

— Într adevăr, doamnă, chiar de Fontainebleau voiam să vorbesc alteţei voastre regale – răspunse de Saint Aignan – deoarece driada a cărei poveste o urmărim locuieşte în parcul castelului maiestăţii sale.

Se intrase în subiect; acţiunea începuse; auditori şi narator, nimeni nu mai putea să dea înapoi.

— Să ascultăm – zise DOAMNA – căci povestirea mi se pare a avea nu numai farmecul unei poveşti populare, dar şi al unei cronici foarte apropiate de noi.

— Se cuvine să încep cu începutul – reluă contele. Aşadar, la Fontainebleau, într o colibă cu o frumoasă înfă­ţişare, locuiesc nişte păstori. Unul e păstorul Tircis, care stăpâneşte cele mai bogate păşuni, moştenite de la părinţii lui. Tircis e tânăr şi frumos, şi însuşirile sale îl fac să fie primul dintre păstorii de prin aceste părţi. Se poate deci spune cu toată îndrăzneala că e regele acelor locuri.

Un uşor murmur de aprobare îl însufleţi pe povestitor, care continuă:

— Curajul lui e deopotrivă cu puterea lui; nimeni nu l întrece în dibăcie la vânătoarea de fiare sălbatice, nimeni nu dă sfaturi mai înţelepte ca el. Când îşi mâiia calul prin frumoasele câmpii ale ţinuturilor sale, când, în întrecerile pentru dovedirea îndemânării şi a isteţimii, e în fruntea celorlalţi păstori care i se supun cu credinţă, ai zice că e zeul Marte învârtindu şi lancea pe câmpiile Traciei, sau, şi mai bine încă, Apolo, zeul luminii, învăluind pământul cu săgeţile lui încinse de flăcări.

Fiecare îşi spunea că acest portret alegoric al regelui nu era începutul cel mai rău pe care povestitorul l ar fi putut alege. De aceea îşi făcu efectul şi asupra asistenţei, care, atât din datorie cât şi plăcere, aplaudă cu însufleţire, şi asupra regelui însuşi, căruia îi plăceau foarte mult laudele, atunci când erau la locul lor, ba nu i displăceau nici chiar atunci când erau puţin exagerate. Domnul de Saint Aignan continuă.

— Şi nu numai datorită capriciilor gloriei, doamnele, şi a căpătat păstorul Tircis un renume care a făcut din el regele păstorilor.

— Al păstorilor de la Fontainebleau – zise regele zâmbind către Doamna.

— Oh – strigă DOAMNA – Fontainebleu e luat doar la întâmplare de către poet; eu aş spune: al păstorilor din întreaga lume.

Regele îşi uită rolul de ascultător pasiv şi se înclină.

— Dar mai ales – urmă de Saint Aignan în mijlocul unui murmur măgulitor – mai ales în preajma femeilor frumoase se desfăşoară pe deplin meritele acestui rege al păstorilor. E un păstor al cărui spirit e pe atât de fin pe cât de curată îi e inima; ştie să spună un compliment cu o graţie care cucereşte, ştie să iubească cu o discreţie care făgăduieşte plăcutelor şi fericitelor lui cuceriri soarta cea mai vrednică de invidiat. Niciodată nu se înfurie, nici­odată nu uită. Cine l a văzut pe Tircis, şi l a auzit, trebuie să l iubească; cine îl iubeşte şi e iubit de el, a întâlnit fericirea.

De Saint Aignan făcu aici o pauză – gusta voluptatea laudelor – şi acest portret, oricât de grotesc ar fi fost umflat, găsise încuviinţarea mai ales în anumite urechi pentru care meritele păstorului nu păreau sa fi fost prea exagerate. DOAMNA îl îndemnă pe orator să continue.

— Tircis – reluă contele – avea un prieten credincios, au mai degrabă un slujitor devotat, care se numea... Amyntas.

— Ah, să auzim portretul lui Amyntas! rosti cu şire­tenie DOAMNA. Eşti un pictor atât de bun, domnule de Saint Aignan!

— Doamnă...

— Oh, conte de Saint Aignan, să nu l jertfeşti, te rog, pe acest biet Amyntas! Nu ţi aş ierta o niciodată!

— Doamnă, Amyntas e de o condiţie prea inferioară, mai ales faţă de Tircis, pentru ca persoana lui să poată avea onoarea de a se face vreo asemănare. În antichitate erau anumiţi prieteni din aceştia şi anumiţi servitori care se lăsau să fie îngropaţi de vii la picioarele stăpânilor lor. La picioarele lui Tircis, acolo este locul lui Amyntas; el nici nu cere altul, şi dacă vreodată ilustrul erou...