Vicontele de Bragelonne

— Ilustrul păstor, vrei să spui – rosti DOAMNA prefăcându se că l corectează pe de Saint Aignan.

— Alteţa voastră regală are dreptate, m am înşelat – reluă curteanul. Dacă păstorul Tircis, zic, binevoieşte une­ori să l numească pe Amyntas prietenul său şi să şi deschidă inima în faţa lui, aceasta e o favoare fără pereche, de care cel din urmă se bucură ca de cea mai însemnată fericire.

— Toate acestea – îl întrerupse DOAMNA – arată devotamentul absolut al lui Amyntas pentru Tircis, dar nu ne dau portretul lui Amyntas. Conte, nu l înfrumuseţa dacă nu ţi place, dar zugrăveşte ni l aşa cum e; vreau să cunosc portretul lui Amyntas.

De Saint Aignan se supuse, după ce făcu o plecăciune adâncă în faţa cumnatei maiestăţii sale.

— Amyntas – zise el – e ceva mai în vârstă decât Tircis; nu e un păstor cu totul defavorizat de natură; se poate chiar spune că Muzele au binevoit să zâmbească la naşterea lui, aşa cum Hebe zâmbeşte tinereţii. Nu are am­biţia să strălucească; o are pe aceea de a fi iubit, şi poate că s ar învrednici de asta, dacă ar fi cunoscut mai în­deaproape.

Acest din urmă paragraf fu întărit de o ocheadă uci­gătoare trimisă de a dreptul către domnişoara de Tonnay Charente, care înfruntă lovitura fără a se clătina. Dar mo­destia şi dibăcia aluziei avuseseră un mare efect: Amyntas culese rodul dorit, prin aplauze; capul lui Tircis însuşi dădu semnalul pnntr o încuviinţare plină le bunăvoinţă.

— Şi iată că – continuă de Saint Aignan – Tircis şi Amyntas se plimbau într o seară prin pădure vorbind despre amărăciunile lor în dragoste. Notaţi că aici începe povestirea driadei, doamnelor; altminteri, cum am fi putut noi afla ce şi spuneau Tircis şi Amyntas, care erau cei mai discreţi păstori de pe pământ? Ei aleseră deci colţul cel mai stufos din pădure, pentru a se ascunde de ceilalţi şi a şi împărtăşi nestânjeniţi necazurile lor, când deodată auzul le fu lovit de murmurul unor glasuri

— Ah, ah! făcu cineva în preajma povestitorului. Iată că totul devine nespus de interesant!

Aci, DOAMNA, asemenea generalului ager care îşi inspectează armata, le străpunse cu o privire pe Montalais şi pe Tonnay Charente, care începeau să facă feţe feţe.

— Aceste glasuri melodioase – urma de Saint Aignan – erau ale câtorva păstoriţe care voiseră şi ele să se bucure de răcoarea codrului şi care, ştiind că acel colţ era mai retras, aproape neumblat, se strânseseră acolo pentru a şi împărtăşi unele păreri cu privire la viaţa păstorească.

Un imens hohot de râs, stârnit de ultima frază a lui Saint Aignan, un foarte fin zâmbet al regelui privind către Tonnay Charente, acestea fură rezultatele ţintirii.

— Driada ne asigură – vorbi mai departe Saint Aignan – că păstoriţele erau trei, şi că toate trei erau tinere şi frumoase.

— Numele lor? întrebă DOAMNA cu un glas liniştit.

— Numele lor? făcu de Saint Aignan care se zburli împotriva acestei indiscreţii.

— Fără îndoială. I ai numit pe păstori Tircis şi Amyntas; numeşte le şi pe păstoriţe într un fel oarecare.

— Oh, doamnă, eu nu sunt un născocitor, un truver, cum se spunea odinioară; eu povestesc ceea ce a spus driada.

— Şi cum le numea driada dumitale pe acele păstoriţe? Într adevăr, iată o memorie răuvoitoare. Sau această driadă era certată cu zeiţa Mnemosyna?

— Doamnă, aceste păstoriţe... Dar ţineţi seama că a da în vileag nume de femei e un adevărat sacrilegiu.

— De care o femeie te iartă, conte, cu condiţia să ne spui numele păstoriţelor.

— Ele se numeau Philis, Amaryllis şi Galateea.

— Minunat! N am pierdut nimic aşteptând – zise DOAMNA – şi iată trei nume încântătoare. Acum, portre­tele lor!

De Saint Aignan făcu o nouă mişcare de împotrivire.

— Oh, să procedăm în ordine, te rog, conte – stărui DOAMNA. Nu i aşa, sire, că trebuie să ni se zugrăvească portretele păstoriţelor?

Regele, care se aştepta la această stăruinţă şi care în­cepea să simtă o anumită nelinişte, nu crezu de cuviinţă să se pună rău cu o atât de primejdioasă interogatoare. Se gândea apoi că de Saint Aignan, în portretele sale, va găsi mijlocul de a strecura câteva trăsături delicate ce vor bucura urechile pe care maiestatea sa avea interesul să le încânte. Cu această speranţă, dar şi cu această teamă, Ludovic în­cuviinţă ca de Saint Aignan să facă portretele păstoriţelor Philis, Amaryllis şi Galateea.

— Ei bine, atunci fie! zise de Saint Aignan, ca un om care îşi ia inima în dinţi.

Şi începu.

LXI

SFÎRŞITUL POVEŞTII NAIADEI ŞI DRIADEI
— Philis – zise de Saint Aignan aruncând o privire provocatoare spre Montalais, cam în felul cum un spadasin încercat îşi îndeamnă, într un asalt, rivalul demn de el sa se pună în gardă – Philis nu e nici brună nici blondă, nici înaltă nici scundă, nici rece nici aprinsă; e, oricât ar fi ea de păstoriţă, spirituală ca o prinţesa şi neastâmpărată ca un demon. Are o privire căreia nimic nu i scapă. Şi tot ceea ce vede cu ochii doreşte cu inima. E o pasăre care, ciripind necontenit, aci atinge iarba în zbor, aci se ridică în aer după un fluture, aci se opreşte pe ramura cea mai înaltă a unui copac şi de acolo le face în ciudă păsărarilor, să vină s o prindă sau s o agaţe în plasele lor.

Portretul era atât de asemănător, încât toate privirile se întoarseră spre Montalais care, cu ochii larg deschişi, cu nasul în sus, îl asculta pe de Saint Aignan ca şi cum ar fi fost vorba de o persoană ce n ar fi avut nici o le­gătură cu ea.

— Asta e tot, domnule de Saint Aignan? întrebă Prinţesa.

— Oh, alteţa voastră regală, portretul e doar schiţat, şi ar mai fi încă multe de spus. Dar mi e teamă să nu obosesc răbdarea alteţei voastre, sau să nu rănesc modestia păstoriţei, astfel că trec la prietena ci Amaryllis.

— Prea bine, domnule de Saint Aignan – zise DOAMNA – treci la Amaryllis; noi te urmărim.

— Amaryllis e cea mai în vârstă dintre cele trei; totuşi – se grăbi să adauge de Saint Aignan – această vârsta înaintată nu atinge nici douăzeci de ani.

Sprâncenele domnişoarei de Tonnay Charente, care se încruntaseră la începutul povestirii, se descreţiră acum cu un zâmbet uşor.

— Ea e înaltă la trup şi are un păr lung pe care şi l împleteşte după modelul statuilor greceşti; mersul îi e maiestuos şi gesturile pline de mândrie, astfel încât pare mai degrabă o zeiţă decât o simplă muritoare, iar printre zeiţe, aceea care îi seamănă cel mai mult este Diana vânătoriţa; cu singura deosebire că această cruda păstoriţă, şterpelindu i într o zi tolba cu săgeţi lui Amor, pe când bietul Cupidon dormea într un tufiş de trandafiri, în loc să şi îndrepte arcul înspre oaspeţii pădurii, ea şi l descarcă fără mila în păstorii care trec pe acolo şi pe care i poate vedea şi ochi cu săgeţile sale.

— Oh, urâcioasă păstoriţă! vorbi DOAMNA. N o să se aleagă şi ea până la urmă cu una din acele săgeţi pe care le aruncă fără milă în dreapta şi în stânga?

— Asta e şi speranţa tuturor păstorilor noştri – zise de Saint Aignan.

— Şi mai ales a lui Amyntas, nu i aşa? adăugă DOAMNA.

— Păstorul Amyntas e atât de timid – spuse de Saint Aignan cu aerul cel mai modest pe care l putea lua – încât, dacă speră şi el asta, nimeni n a putut afla ceva, căci el îşi ascunde speranţa în cel mai adânc ungher al inimii.

Un murmur dintre cele mai măgulitoare întâmpină această profesiune de credinţă a povestitorului în legătură cu păstorul Amyntas.

— Şi Galateea? întreba DOAMNA. Sunt nerăbdătoare să văd o mână dibace reluând portretul ei de unde l a lăsat Virgiliu şi terminându l sub ochii noştri.

— Doamnă – răspunse de Saint Aignan – faţă de ma­rele Virgiliu Maro, umilul vostru servitor nu e decât un poetastru; totuşi, încurajat de ordinul vostru, voi face tot ce mi stă în putinţă.

— Te ascultăm – zise DOAMNA.

De Saint Aignan îşi întinse un picior, un braţ şi îşi ţu­guie amândouă buzele.

— Albă ca spuma laptelui – începu el – aurie ca spi­cul de grâu, ea răspândeşte în văzduh miresmele parului ei bălai. Încât te întrebi dacă nu este cumva însăşi acea frumoasă Europa care a trezit iubirea în inima lui Iupiter, pe când se juca împreună cu prietenele sale pe pajiştea înflorită. Din ochii ei, albaştri ca azurul cerului în cele mai minunate zile de vară, coboară o lumină dulce şi mângâietoare; reveria o hrăneşte, amorul o îmbogăţeşte. Iar când îşi încruntă sprânceana sau când îşi apleacă fruntea spre pământ, soarele se întunecă în văzduh în semn de doliu. Dimpotrivă, când râde, întreaga fire îşi recapătă voioşia, şi păsările, care amuţiseră o clipă, îşi reîncep cântecele lor în frunzişul copacilor. Această păstoriţă îndeosebi – zise de Saint Aignan ca să încheie – această păstoriţă e vrednică de adoraţia tuturor; şi dacă vreodată inima ei se va dărui cuiva, ferice de muritorul pe care dragostea sa feciorelnică îl va înălţa la treapta unui zeu!

DOAMNA, ascultând zugrăvirea acestui portret, aşa cum făceau toţi ceilalţi, se mulţumi să şi arate încântarea sub­liniind părţile cele mai poetice prin câteva clătinări din cap; dar era cu neputinţă de spus dacă aceste semne de încântare se refereau la talentul povestitorului sau la ase­mănarea portretului. Rezultă că, DOAMNA neaplaudând făţiş, nimeni nu şi îngădui să aplaude, nici chiar DOMNUL însuşi, care găsea în sinea sa că de Saint Aignan se oprise prea mult asupra portretelor păstoriţelor, după ce trecuse oarecum cam repede peste portretele păstorilor. Adunarea părea deci de gheaţă.

De Saint Aignan, care îşi sleise şi retorica şi penele în nuanţarea portretului Galateei şi care se aştepta, după primirea favorabilă făcută celorlalte părţi, să audă un ropot de aplauze pentru aceasta din urmă, fu şi mai îngheţat decât regele şi întreaga reuniune.

Urmă o clipă de tăcere, ruptă, în sfârşit, de DOAMNA:

— Ei bine, sire – întrebă ea – ce spune maiestatea voastră despre aceste trei portrete?

Regele voia să vină în ajutorul lui de Saint Aignan, cu gândul de a se pune pe sine la adăpost.

— Găsesc că Amaryllis e frumoasă, după părerea mea – zise el.

— Mie îmi place mai mult Philis – adăugă DOMNUL. E o fată straşnică, sau mai bine zis un straşnic băieţoi de nimfă.

Ceilalţi avură dreptul să râdă.

De data aceasta, privirile fură atât de directe, încât Montalais simţi cum roşeaţa i se urcă în obraji într un şuvoi de flăcări violete.

— Prin urmare – reluă DOAMNA – aceste păstoriţe îşi spuneau?...

Dar de Saint Aignan, rănit în amorul propriu, nu se mai simţea în stare să înfrunte atacul unor forţe proaspete şi odihnite.

— Doamnă – zise el – aceste păstoriţe îşi împărtăşeau una alteia micile lor înclinări.

— Haide, haide, domnule de Saint Aignan, dumneata eşti un fluviu de poezie pastorală – îl îndemnă DOAMNA cu un surâs drăgălaş ce l reînvioră puţin pe narator.

— Îşi spuneau că dragostea e o primejdie, dar că lipsa dragostei e moartea inimii.

— Şi concluzia lor?... Întrebă DOAMNA.

— Concluzia lor e că trebuie să iubeşti.

— Foarte bine. Şi puneau pentru asta anumite condiţiuni?

— Condiţiunea de a alege – răspunse de Saint Aignan. Trebuie să adaug chiar, şi, vă reamintesc, driada este aceea care vorbeşte, că una dintre păstoriţe, Amaryllis, cred, se împotrivea cu atâta îndârjire dragostei, fără ca totuşi să se apere prea mult atunci când inima i a fost cucerită de imaginea unui anumit păstor.

— Amyntas sau Tircis?

— Amyntas, doamnă – răspunse cu modestie de Saint Ai­gnan. Dar numaidecât Galateea, dulcea Galateea cu ochii albaştri, spuse că nici Amyntas, nici Alphesibeu, nici Tityr, nici alt păstor dintre cei mai chipeşi de prin partea locului nu putea să se asemene lui Tircis, că Tircis îi umbrea pe toţi ceilalţi bărbaţi, aşa cum stejarul întrece prin măreţie toţi ceilalţi copaci şi crinul prin splendoare toate celelalte flori. Ea îi făcu chiar lui Tircis un portret atât de frumos, că Tircis, care o asculta, a trebuit să fie cu adevărat mă­gulit, în ciuda măririi sale. Şi iată că aşa se dovedi că Tircis şt Amyntas erau preţuiţi de Amaryllis şi Galateea. Şi tot astfel, taina acestor două inimi fu dezvăluită în întunecimea nopţii şi în liniştea adâncă a pădurii. Iată, doamnă, ce mi a povestit driada, ea care ştie tot ce se petrece în scorburile stejarilor şi tufişurile din jurul lor, ea care cunoaşte aleanul pasărilor şi înţelege cântecele lor de dragoste, în sfârşit, ea care desluşeşte freamătul vântului printre ramuri şi zumzetul gâzelor de aur sau de smarald în corolele flori­lor sălbatice; ea mi a spus toată această poveste, eu n am făcut decât s o repet.

— Şi acum ai terminat, nu i aşa, domnule de Saint Aignan? întrebă DOAMNA cu un surâs care l făcu pe rege să se cutremure.

— Am terminat, da, doamnă – răspunse de Saint Aignan – şi sunt fericit dacă am putut să ofer alteţei voastre câteva clipe de voioşie.

— Clipe prea scurte – zise Prinţesa – căci n ai povestit decât ceea ce ştiai; dar, scumpe domnule de Saint Ai­gnan, dumneata ai avut nenorocul să asculţi numai ceea ce a spus o singură driadă, nu i aşa?

— Da, doamnă, una singură, mărturisesc.

— Atunci înseamnă ca ai trecut pe lângă o mică naiadă ce nu te atrăgea prin nimic, dar care ştia mai multe decât driada dumitale, dragul meu conte.

— O naiadă? repetară câteva glasuri ce începeau să pre­vadă că povestea va avea şi o urmare.

— Fără îndoială! Alături de acel stejar de care vorbeşti, şi care se numeşte stejarul regal, după cât cred cel puţin, nu i aşa, domnule de Saint Aignan...?

Saint Aignan şi regele schimbară câte o privire.

— Da, doamnă – răspunse de Saint Aignan.

— Ei bine, e acolo un mic izvor care susură printre pietricele şi se strecoară pe sub flori de miozotis şi printre pilcuri de părăluţe.

— Cred că DOAMNA are dreptate – zise regele neliniştit, cu inima suspendată la frazele cumnatei sale.

— Oh, este unul, da, răspund eu în locul dânsului – con­tinuă DOAMNA – iar dovada cea mai bună este că naiada care îşi are sălaşul în acel izvor m a oprit din drum pe mine, cea care vă vorbesc aici.

— Hm! făcu de Saint Aignan.

— Da, da – adăugă Prinţesa – m a oprit pentru a mi spune o mulţime de lucruri pe care domnul de Saint Aignan nu le a pus în povestirea sa.

— Hai, povesteşte acum dumneata – zise DOMNUL – căci povesteşti cu mult farmec.

La complimentul conjugal, Prinţesa răspunse printr o încli­nare plină de graţie.

— Eu n o să am poezia contelui şi nici talentul lui pentru a depăna toate amănuntele.

— Asta nu înseamnă că vei fi ascultată cu mai puţin interes – zise regele, care simţea de pe acum ceva îndreptat împotriva lui în povestirea cumnatei sale.

— Vorbesc, de altminteri – continuă Prinţesa – în nu­mele acelei mici naiade, care este totuşi cea mai fermecătoare semizeiţă pe care am întâlnit o vreodată. Ea râdea cu atâta poftă în timp ce mi povestea, încât m a făcut ca, în virtutea axiomei medicale: "Râsul e molipsitor", să vă cer îngăduinţa de a râde şi eu acum, pe măsură ce mi voi aminti cuvintele ei.

Regele şi Saint Aignan, care văzură înflorind pe multe feţe un început de veselie aidoma aceleia pe care o anunţa DOAMNA, sfârşiră prin a se privi între ei şi a se întreba din ochi dacă în toate acestea nu se ascunde cumva vreo conspiraţie oarecare.

Dar DOAMNA era hotărâtă să sucească şi să răsucească fără milă cuţitul în rană; de aceea reluă cu un aer de naivă candoare, adică aerul cel mai primejdios cu putinţă.

— Prin urmare, treceam pe acolo – spuse ea – şi cum paşii mei întâlneau în cale o mulţime de flori proaspete, abia deschise, m am încredinţat că Philis, Amaryllis, Galateea şi toate celelalte păstoriţe ale dumitale nu se abătuseră încă pe acel drum, înainte de a veni eu.

Regele îşi muşcă buzele. Povestirea se arăta din ce în ce mai ameninţătoare.

— Mica mea naiadă – urmă DOAMNA – îşi îngâna cântecelul ei în pătucul din unda râuşorului; când am văzut că mă chema, atingându mi marginea rochiei, m am gândit să nu i fac o primire răuvoitoare, şi asta cu atât mai mult cu cât, la urma urmei, o divinitate, fie ca şi de ordinul al doilea, pre­ţuieşte totdeauna mai mult decât o prinţesă muritoare. Deci, m am apropiat de naiadă, şi iată ce mi a spus ea, izbucnind în hohote de râs: "Închipuieşte ţi, prinţesă"... Reţineţi, sire, naiada e aceea care vorbeşte!

Regele făcu un semn de încuviinţare; DOAMNA reluă firul povestirii:

— "Închipuieşte ţi, prinţesă, că malurile miletului meu au fost martorele unei întâmplări dintre cele mai hazlii. Doi păstori curioşi, curioşi până la indiscreţie, s au lăsat păcăliţi, într un chip care te ar face să mori de râs, de către trei nimfe, sau trei păstoriţe..." Vă cer iertare, dar nu mi mai aduc aminte dacă naiada a spus nimfe sau păstoriţe. Dar asta n are importanţă, nu i aşa? Să trecem mai departe.

La acest preambul, regele se înroşi vizibil, iar de Saint Aignan, pierzându şi cumpătul, începu să caşte cei mai ne­liniştiţi ochi din lume.

— "Cei doi păstori, urmă mica mea naiadă râzând întruna, se luară după cele trei domnişoare"... Ah, nu, vreau să spun cele trei nimfe... Iertare, iar mă înşel: cele trei păstoriţe. Ori­cum, asemenea faptă nu e frumoasă, ea ar putea să le supere pe cele ce sunt urmărite în felul acesta. De m aş adresa tuturor doamnelor de aici, sunt sigură, nici una nu mă va dezminţi.

Regele, foarte tulburat de ceea ce avea să urmeze, îşi dădu părerea printr un gest.

— "Dar, îmi spuse mai departe naiada, păstoriţele îi văzuseră pe Tircis şi Amyntas strecurându se în pădure; şi cu ajutorul lunii, ele îi recunoscuseră venind pe alee..." Ah, râdeţi – se întrerupse DOAMNA. Aşteptaţi, aşteptaţi, nu suntem încă la capăt!

Regele păli; de Saint Aignan îşi ştergea fruntea năpădită de sudoare. În grupurile femeilor se auzeau mici râsete înă­buşite sau frânturi de şoapte aruncate în grabă.

— Păstoriţele, spuneam, văzând indiscreţia celor doi cio­bani, se duseră şi se aşezară la poalele stejarului regal, iar când simţiră că indiscreţii lor urmăritori se apropiaseră atât de mult încât puteau să audă tot ceea ce aveau să spună ele, începură să le facă în chip nevinovat, în chipul cel mai nevinovat din lume, nişte declaraţii de dragoste atât de înfocate, încât amorul propriu, firesc la orice bărbat şi chiar la păstorii cei mai sen­timentali, făcu ca acele vorbe să li se pară celor doi ascultători mai dulci decât nişte picături de miere.

Regele, la aceste cuvinte pe care adunarea nu le putea asculta fără să pufnească în râs, lăsă să i ţâşnească un fulger din priviri. Cât despre Saint Aignan, el îşi înfipse bărbia în piept şi, sub potopul râsului din jurul său, simţea cuprinzându l o ciudă amară şi adâncă împotriva tuturor.

— Oh – zise regele, săltându se în fotoliul său – iată, n am ce zice, o glumă foarte frumoasă, desigur, şi pe care ai povestit o, doamnă, într un chip nu mai puţin frumos; însă, ai înţeles, ai înţeles dumneata cu adevărat limba naiadelor acelora?

— Dar contele pretinde că a înţeles o pe aceea a driade­lor! ripostă înţepată DOAMNA.

— Fără îndoială – zise regele. Însă, precum ştii, contele are slăbiciunea de a năzui să ajungă la Academie, şi în acest scop el a învăţat tot felul de lucruri pe care, din fericire, dumneata nu le cunoşti, şi s ar putea ca limba nimfei de apă dulce să se numere tocmai printre aceste lucruri pe care nu le ai studiat.

— Înţelegeţi, sire – răspunse DOAMNA – că pentru astfel de fapte nu te poţi încrede numai în tine însuţi; urechea unei femei nu e ceva care să nu poată să greşească, a spus sfântul Augustin; de aceea, am ţinut să am şi alte păreri în afara de a mea, şi cum naiada mea, în calitatea ei de divi­nitate, este poliglotă... astfel se spune, nu i aşa, domnule de Saint Aignan?

— Da, doamnă – zise de Saint Aignan, cu totul zăpăcit.

— Deci – continuă Prinţesa – cum naiada mea, în calitatea ei de divinitate, este poliglotă, şi cum mi a vorbit mai întâi în engleză, m am temut, precum aţi spus, să nu fi înţeles greşit, şi atunci le am chemat pe domnişoarele Mon­talais, de Tonnay Charente şi La Vallière, rugând o pe naiadă să mi mai spună o dată în limba franceză povestirea pe care mi o spusese în engleză.

— Şi a făcut o? întrebă regele.

— Oh, e cea mai binevoitoare divinitate din câte există. Da, sire, mi a spus o a doua oară. Aşa că nu mai poate fi nici o îndoială asupra exactităţii. E adevărat, domnişoarelor – zise Prinţesa întorcându se spre stânga trupei sale – e adevă­rat că naiada a vorbit exact aşa cum am povestit eu şi că n am ştirbit cu nimic adevărul?... Philis... Iertare, m am încurcat!... Domnişoară Aure de Montalais, e adevărat?

— Oh, întru totul, doamnă – rosti limpede domnişoara de Montalais.

— E adevărat, domnişoară de Tonnay Charente?

— Curatul adevăr – răspunse Athénaïs cu o voce nu mai puţin hotărâtă, dar ceva mai greu de auzit.

— Şi dumneata, La Vallière? întrebă DOAMNA.

Biata copilă simţea privirea arzătoare a regelui îndreptată asupra ei; nu îndrăznea să nege, nu îndrăznea să mintă; îşi lăsă capul în jos în semn de încuviinţare. Şi rămase aşa, fără să şi mai ridice faţa, pe jumătate îngheţată de un fior mai dureros decât acela al morţii.

Această întreită mărturie îl strivi pe rege. Cât despre Saint Aignan, el nici nu mai încerca să şi ascundă deznădejdea şi, fără să mai ştie ce spune, bolborosi:

— Frumoasă glumă! Bine jucată, doamnelor păstoriţe!

— Dreaptă pedeapsa pentru păcatul curiozităţii! decretă regele cu un glas răguşit. Oh, cine va mai îndrăzni, după osânda primită de Tircis şi Amyntas, cine va mai îndrăzni să caute să afle ce se petrece în inima păstoriţelor? Eu, unul, nu, mărturisesc... Dar dumneavoastră, domnilor?

— Nici eu! Nici eu! repetă în cor grupul curtenilor.

DOAMNA triumfă de această amărăciune a regelui; ea se bucura, crezând că povestirea sa era, sau avea să fie, deznodământul tuturor celor întâmplate. Cât despre DOMNUL, care râsese cu poftă ascultând ambele povestiri, fără să în­ţeleagă nimic, el se întoarse către de Guiche şi i zise:

— Ei, conte, tu nu spui nimic? Nu găseşti nimic de spus? Nu cumva le plângi de milă domnilor Tircis şi Amyntas?

— Îi plâng din tot sufletul meu, da – răspunse de Guiche – căci, într adevăr, iubirea e o himeră atât de dulce, încât pierzând o, oricât ar fi ea de himeră, înseamnă a pierde mai mult decât viaţa. Deci, dacă aceşti doi păstori au crezut că sunt iubiţi şi dacă s au simţit fericiţi, iar dacă, apoi, în locul acestei fericiri întâlnesc nu numai vidul, care e la fel ca moar­tea, dar şi o batjocură a iubirii, ceea ce e mai rău decât o sută de mii de morţi... ei bine, spun că Tircis şi Amyntas sunt oamenii cei mai nenorociţi pe care i cunosc.

— Şi ai dreptate, domnule de Guiche – zise regele – căci, oricum, moartea e o pedeapsă prea aspră pentru un pic de curiozitate.

— Atunci s ar părea că povestirea naiadei mele i a displăcut regelui? întrebă cu nevinovăţie DOAMNA.

— Oh, doamnă, nu te amăgi – răspunse Ludovic aţingând mâna Prinţesei. Naiada dumitale mi a plăcut cu atât mai mult cu cât a spus numai adevărul şi cu cât povestirea ei, trebuie să o recunosc, e sprijinită pe mărturii neîndoielnice.

Şi aceste cuvinte căzură cu toată greutatea lor peste La Vallière, însoţită de o privire pe care nimeni, de la Socrate până la Montaigne, n ar fi putut o defini aşa precum ar merita. Această privire şi aceste cuvinte sfârşiră prin a o zdrobi pe nefericita fată, care, sprijinită de umărul domni­şoarei de Montalais, părea că şi pierduse cunoştinţa.

Regele se ridică fără să fi observat acest incident, căruia, de altfel, nimeni nu i dădu importanţă; şi, împotriva obiceiului său, căci de regulă rămânea până târziu la DOAMNA, îşi ceru iertare şi se retrase în apartamentele sale. De Saint Aignan îl urmă numaidecât, pe atât de nenorocit la plecare, pe cât de fericit se arătase la venire.

Domnişoara de Tonnay Charente, mai puţin sensibilă la tulburări decât La Vallière, nu se sperie de nimic şi nu leşină de loc. Totuşi, ultima privire în care o învăluise de Saint Aignan avusese parcă o altfel de măreţie decât ultima uitătură a regelui.
Sfârşitul volumului II

1 Este vorba de trei sute de livre, adică vreo sută cincizeci de kilograme

2 În antichitate, plebeii aflaţi sub patronajul unui patrician purtau denumirea de clienţi

3 Numele Bretaniei, pe vremea galilor

4 Personaj mitologic, fiul lui Tamal – regele Lydiei – omorât de tatăl său şi oferit zeilor cu prilejul unui ospăţ pe care Tantal l a dat în palatul său. Iupiter, impresionat, i a redat viaţa.

5 Măsurători pentru construirea de forturi

6 Fiica lui Icarios, regele Aticei, care, desperată de pierderea tatălui său – omorât de locuitori ca pedeapsă pentru faptul de a i fi îmbătat – s a spânzurat pe mormântul lui.

7 Zeu marin, care primise de la tatăl său, Neptun, darul profeţiei. Dar cum refuza adesea de a vorbi şi cum cei din jur îl sileau prea mult să le răspundă la întrebări, Proteu, ca să scape de ei, îşi schimba adesea înfăţişarea. De aici, înţelesul general de om care îşi schimbă mereu părerile, comportarea etc.

8 Joc de cuvinte: mauvaisecorne şi malicorne însemnând amândouă acelaşi lucru = corn rău.

9 Henri de Talleyrand, marchiz de Chalais, a fost unul din favo­riţii lui Ludovic al XIII lea. Acuzat de a fi conspirat împotriva lui Richelieu, a fost arestat la Nantes şi decapitat (1599 1626)

10 François Auguste de Thou a fost decapitat împreună cu prietenul său, marchizul de Cinq Mars – favorit al lui Ludovic al XIII lea – întrucât a tăinuit complotul organizat de acesta din urmă împotriva lui Richelieu (1607 1642).