Vicontele de Bragelonne

— Ai auzit? zise contele râzând. Rămâi cu el, domnişoară. Nu ştii că noaptea asta e noaptea tainelor?

Şi, luând braţul lui Manicamp, contele îl conduse cu un pas repede în direcţia aleii pe care Montalais o cunoştea atât de bine, dar o arăta atât de rău. Montalais îi urmări din ochi până când nu se mai văzură.

LIV

CUM A FOST IZGONIT MALICORNE DE LA HANUL "FRUMOSUL PĂUN"
În vreme ce Montalais îi urmărea cu privirea pe conte şi pe Manicamp, Malicorne se folosi de neatenţia fetei pentru a se aşeza într o poziţie mai bună. Când ea îşi reîntoarse faţa,

deosebirea intervenită în poziţia lui Malicorne îi sări numaidecât în ochi: Malicorne era aşezat într un chip ce amintea de o maimuţă, cu dosul pe zid şi cu picioarele pe prima stin­ghie a scării. Viţa sălbatică şi caprifoiul îi acopereau capul ca unui faun, iar joardele răsucite de iederă îi dădeau parcă picioare de ţap. Cât despre Montalais, nimic nu i lipsea ca să fie luată drept o driadă desăvârşită.

— Aşa – rosti ea, urcându se cu o treaptă mai sus pe scară – ai de gând să mă nenoroceşti de tot, vrei să mă asupreşti într una, tiran ce eşti?

— Eu – făcu Malicorne – eu, tiran?

— Da, mă compromiţi fără întrerupere, domnule Mali­corne! Eşti un monstru de răutate!

— Eu?

— Ce cauţi la Fontainebleau? Spune! Nu locuieşti la Orléans?

— Ce caut aici, mă întrebi? Dar trebuia să te văd.

— Ah, mare nevoie!

— Pentru dumneata, domnişoară, poate că nu e, dar pentru mine este. Cât despre locuinţa mea, ştii prea bine că am părăsit o şi că de aici înainte nu am altă locuinţă decât aceea pe care o ai şi dumneata. Deci, locuinţa dumitale fiind deocamdată la Fontainebleau, la Fontainebleau am venit şi eu.

Montalais dădu din umeri.

— Voiai să mă vezi, nu i aşa?

— Fără îndoială.

— Ei bine, m ai văzut, eşti mulţumit, pleacă!

— O, nu! făcu Malicorne.

— Cum, o, nu?

— N am venit numai să te văd; am venit să vorbesc cu dumneata.

— Prea bine, vom vorbi mai târziu, şi în altă parte.

— Mai târziu! Dumnezeu ştie dacă te voi mai întâlni mai târziu în altă parte. Nicăieri nu vom găsi un colţişor mai prielnic decât acesta de aici.

— Dar nu pot astă seară, nu pot în acest moment!

— Pentru ce?

— Pentru că în noaptea asta s au întâmplat o mie de lucruri.

— Ei bine, al meu va fi al o mie unulea.

— Nu, nu; domnişoara de Tonnay Charente mă aşteaptă în camera noastră pentru a mi face o comunicare de cea mai mare însemnătate.

— De când te aşteaptă?

— De cel puţin un ceas.

— Atunci – zise bucuros Malicorne – n o să moară dacă va mai aştepta câteva minute.

— Domnule Malicorne – i o întoarse Montalais – uiţi unde te afli!

— Adică dumneata uiţi de mine, domnişoară, în timp ce eu mă chinuiesc să joc rolul pe care mi l impui, zău aşa! Domnişoara, de opt zile nu fac decât să dau târcoale pe aici, fără ca dumneata să fi binevoit măcar o singură dată să observi că sunt prin apropiere.

— Dai târcoale pe aici, de opt zile?

— Ca un vârcolac; pârlit colo de focurile de artificii care mi au ars două peruci, pătruns dincolo, în răchite, de umezeala serii sau de stropii de apă ai fântânilor ţâşnitoare, mereu flămând, mereu încovrigat, cu teama de a fi luat la goană şi gata de a sări peste un zid. La naiba, domnişoară, asta nu e o soartă pentru o făptură care nu e nici iepure, nici salamandră, nici vidră! Dar dacă dumneata duci neome­nia până acolo încât să mă faci să calc în picioare condiţia mea de om, o îndur şi p asta. Ce dracu! Om sunt şi om voi rămâne, doar dacă nu se va hotărî altceva acolo sus!

— Ei bine, spune, ce doreşti, ce mi ceri? Ce vrei de la mine? întrebă Montalais, oarecum înduplecată.

— Era sau nu să mi răspunzi că nu ştiai că mă aflam la Fontainebleau?

— Eu...

— Fii sinceră.

— Bănuiam.

— Ei bine, de opt zile n ai fi putut să mă vezi măcar o dată pe zi?

— Totdeauna am fost împiedicată de ceva, domnule Ma­licorne.

— Mofturi!

— Întreabă le pe celelalte domnişoare, dacă pe mine nu mă crezi.

— Eu nu întreb niciodată pe altul pentru a mă lămuri asupra unor lucruri pe care le cunosc mai bine decât oricine.

— Potoleşte te, domnule Malicorne, au să se schimbe toate.

— Chiar şi trebuie!

— Ştii că, de eşti sau de nu eşti văzut, cineva se gândeşte mereu la dumneata – zise Montalais cu zâmbetul ei dezmierdător.

— Oh, cineva se gândeşte la mine...

— Pe cuvânt de onoare.

— Şi nimic altceva?

— În ce privinţă?

— În legătură cu primirea mea în suita DOMNULUI.

— Ah, dragă domnule Malicorne, zilele acestea nu s a putut sta de vorbă cu alteţa sa regală.

— Dar acum?

— Acum e altceva; de ieri nu mai e gelos.

— Hm! Şi cum i a trecut gelozia?

— S a întâmplat ceva.

— Povesteşte mi şi mie ce s a întâmplat.

— S a răspândit zvonul că regele şi ar ii aţintit ochii asupra altei femei, şi DOMNUL s a domolit deodată.

— Şi cine a răspândit acest zvon?

Montalais coborî vocea.

— Între noi fie vorba – zise ea – cred că DOAMNA şi cu regele sunt înţeleşi în această privinţă.

— Ah, ah! făcu Malicorne. Era singurul mijloc. Dar dom­nul de Guiche, nenorocitul de el?

— Oh, de Guiche este pur şi simplu ignorat!

— Şi au scris?

— Doamne, nu! N am văzut pe nimeni ţinând o pană în mână de opt zile încoace.

— În ce raporturi eşti cu DOAMNA?

— Dintre cele mai bune.

— Dar cu regele?

— Regele îmi zâmbeşte de câte ori mă vede.

— Bun. Şi acum, spune mi, asupra cărei femei s au oprit cei doi amanţi pentru a le servi de paravan?

— Asupra bunei mele La Vallière.

— Oh, oh, biata fată! Dar ar trebui să se împiedice una ca asta, draga mea!

— Pentru ce?

— Pentru că domnul Raoul de Bragelonne o va ucide sau se va ucide, dacă ar avea vreo bănuială.

— Raoul! Acest atât de cumsecade Raoul! Crezi?

— Femeile au pretenţia că se pricep în materie de pasiuni – răspunse Malicorne – dar ele nu ştiu să citească nici măcar în propriile lor inimi sau în propriii lor ochi. Ei bine, îţi spun eu că domnul de Bragelonne o iubeşte pe La Vallière atât de mult, încât, dacă ea îi va da a înţelege că l înşală, se va ucide sau o va ucide.

— Regele e aici ca s o apere – zise Montalais.

— Regele! rosti Malicorne.

— Fără îndoială.

— Eh, Raoul îl va ucide pe rege ca pe un soldăţoi.

— Doamne sfinte! exclamă Montalais. Dar ai înnebunit de tot, domnule Malicorne!

— Nici un pic. Tot ceea ce ţi spun acum, draga mea, e dimpotrivă, foarte serios; în ceea ce mă priveşte, ştiu un lucru.

— Care?

— Că l voi preveni pe Raoul, cu binişorul, despre această glumă.

— Taci, nesăbuitule! rosti Montalais urcând încă o treaptă pe scară, pentru a veni mai aproape de Malicorne. Să nu i sufli o vorbă lui Bragelonne!

— Şi de ce, mă rog?

— Fiindcă tu nu ştii încă nimic.

— Dar ce mai e?

— E că astă seară... Nu ne ascultă nimeni?

— Nimeni.

— E că astă seară, sub stejarul regal, La Vallière a spus, cu glas tare şi cu toată nevinovăţia, aceste cuvinte: "Nu pot să cred că, după ce l ai văzut pe rege, ai mai putea să iubeşti alt bărbat".

Malicorne făcu o săritură pe creasta zidului.

— Ah, Doamne! exclamă el. A spus ea asta?

— Cuvânt cu cuvânt.

— Şi chiar gândeşte aşa?

— La Vallière nu spune decât ceea ce gândeşte.

— Dar aşa ceva cere răzbunare! zise Malicorne. Ah, fe­meile sunt nişte vipere!

— Potoleşte te, dragul meu Malicorne, potoleşte te!

— Ba nu! Dimpotrivă, să tăiem râul de la rădăcină! Să i prevenim pe Bragelonne; mai e încă timp.

— Neghiobule, află că nu mai e nici un timp – răspunsa Montalais.

— Ce vrei să spui?

— Cuvintele rostite de La Vallière...

— Ei da!

— Cuvintele acestea la adresa regelui...

— Ei bine?

— Ei bine, ele au ajuns la adresă.

— Regele a aflat? I a spus cineva regelui?

— Regele a auzit cu urechile lui.

— Obimé, cum striga domnul cardinal!

— Regele era ascuns în tufişul de lângă stejarul regal.

— Asta înseamnă – zise Malicorne – că de aici înainte pianul regelui şi al DOAMNEI va merge ca pe roate, trecând peste trupul bietului Bragelonne.

— După cum ai spus o.

— E îngrozitor!

— Asta este.

— Pe legea mea – zise Malicorne după un minut de tăcere, în care se gândi adânc – să nu ne punem umilele noastră fiinţe între un stejar bătrân şi un mare rege, căci vom fi stri­viţi, draga mea.

— Asta voiam să ţi spun şi eu.

— Să ne gândim la noi.

— Aşa socot şi eu.

— Deschide ţi, deci, frumoşii ochişori.

— Iar dumneata urechile acelea mari.

— Apropie ţi guriţa pentru un sărut dulce şi prelung.

— Iată – zise Montalais, care i plăti numaidecât cu o pupătură scurtă şi zgomotoasă.

— Acum, ia să vedem! Aşadar, domnul de Guiche o iu­beşte pe DOAMNA; La Vallière îl iubeşte pe rege; regele o iubeşte pe DOAMNA, dar şi pe La Vallière; iar DOMNUL, dânsul nu iubeşte pe nimeni în afară de sine însuşi. Între toate aceste amoruri, până şi un prost ar putea să şi facă o situaţie, cu atât mai mult nişte persoane deştepte ca noi.

— Tot cu visurile dumitale!

— Adică tot cu realităţile mele. Lasă te condusă de mine, draga mea, căci nici până acum n ai nimerit o rău, nu i aşa?

— Nu.

— Ei bine, viitorul n o să fie mai prejos de trecut. Atât însă că, de vreme ce toţi se gândesc la ei, să ne gândim şi noi la ale noastre.

— E foarte adevărat.

— Dar numai la ale noastre!

— Fie!

— Alianţă ofensivă şi defensivă!

— Sunt gata să jur pentru ea.

— Ridică mâna şi spune: Totul pentru Malicorne!

— Totul pentru Malicorne!

— Totul pentru Montalais! răspunse Malicorne, ridicând la rându i mâna.

— Şi acum, ce trebuie să facem?

— Să fim mereu cu ochii deschişi, cu urechile aţintite, să strângem arme împotriva altora şi să nu le lăsăm să ne atingă pe cele ce ar putea fi îndreptate împotriva noastră.

— Ne am înţeles!

— S a făcut!

— Am jurat! Şi acum, că pactul e încheiat, adio!

— Cum adio?

— Fără îndoială! Întoarce te la hanul dumitale.

— La hanul meu?

— Da! N ai tras la hanul "Frumosul Păun"?

— Montalais, Montalais! Prin urmare ştiai că mă aflu la Fontainebleau!

— Şi ce dovedeşte asta? Că ţi se dă mai multă atenţie decât meriţi, ingratule!

— Văleu!

— Întoarce te, deci, la "Frumosul Păun".

— Ei bine, tocmai asta e.

— Ce?

— Că nu mai e cu putinţă.

— Dar n aveai o odaie acolo?

— Da, însă n o mai am.

— N o mai ai? Şi cine ţi a luat o?

— Aşteaptă să vezi... După ce am alergat să te caut, m am întors istovit la han, când am zărit o targă pe care patru ţărani aduceau un călugăr bolnav.

— Un călugăr?

— Da, un franciscan bătrân, cu barba căruntă. În timp ce priveam acest călugăr bolnav, au intrat cu el în han. Şi fiindcă au început să urce scara, urcam şi eu în urma lor, dar când am ajuns în capul scării, am văzut că l au băgat în camera mea.

— În camera dumitale?

— Da, chiar în camera mea. Am crezut că e o greşeală şi m am dus de l am întrebat pe hangiu; hangiul mi a spus că odaia închiriată de mine pentru opt zile a fost închiriată franciscanului pentru a noua zi.

— Oh, oh!

— Tot aşa am strigat şi cu: "Oh, oh!" Am făcut chiar mai mult decât atât, am vrut să mă supăr. M am urcat din nou sus. M am adresat franciscanului în persoană. Voiam să l dojenesc pentru procedeul lui necuviincios. Dar acest călugăr, cu toate că părea să fie pe moarte, se ridică într un cot, mă sfredeli cu nişte ochi învăpăiaţi şi, cu un glas ce ar fi fost în stare să comande o şarjă de cavalerie, strigă: "Aruncaţi l pe uşă pe caraghiosul ăsta!" Ceea ce şi făcură numaidecât hangiul şi cei patru ţărani, care mă trimiseră pe scară în jos ceva mai repede decât s ar fi cuvenit. Iată cum se face, draga mea, că nu mai am locuinţă.

— Dar cine e acest franciscan? întrebă Montalais. E cumva vreun general?

— Chiar aşa; acesta este, mi se pare, titlul pe care i l dădea unul dintre ţărani, vorbind cu el în şoaptă.

— Astfel că...? făcu Montalais.

— Astfel că nu mai am odaie, nu mai am han, nu mai am adăpost, şi sunt hotărât, aşa cum era adineauri şi prietenul meu Manicamp, să nu dorm sub cerul liber.

— Şi ce vrei să faci? tresări Montalais.

— Aici e toată problema! rosti Malicorne.

— Dar nimic mai simplu – se auzi un al treilea glas. Montalais şi Malicorne scoaseră, amândoi deodată, un stri­găt scurt. Era de Saint Aignan.

— Dragă domnule Malicorne – spuse acesta – o fericită întâmplare mă readuce aici pentru a te scoate din încurcătură. Vino, îţi ofer o cameră la mine, şi pe aceasta, ţi o jur, nici un franciscan nu ţi o va mai lua. Cât despre dumneata, scumpa domnişoară, fii liniştită: cunoşteam taina domnişoarei de La Vallière, ca şi pe a domnişoarei de Tonnay Charente; acum ai avut bunătatea de a mi o încredinţa şi pe a dumitale, mulţumesc. Le voi păstra tot atât de bine pe toate trei, ca pe una singură.

Montalais şi Malicorne se priviră ca doi şcolari prinşi cu şoalda; dar cum, la urma urmei, Malicorne vedea un mare câştig în propunerea ce i se făcuse, îi aruncă o privire plină de resemnare lui Montalais, la care aceasta răspunse în acelaşi fel. Apoi Malicorne coborî scara treaptă cu treaptă, gândindu se la fiecare pas cum ar putea face să i smulgă lui Saint Aignan, bucăţică cu bucăţică, tot ceea ce ştia acesta în legătură cu taina de care pomenise adineauri.

Montalais plecase înaintea lor, dispărând ca o căprioară, şi nici o răspântie, nici un labirint nu fură în stare să i încurce paşii. Cât despre Saint Aignan, acesta îl duse, într adevăr, pe Malicorne la el, primindu l cu întreaga bunăvoinţă de care era în stare, încântat că i avea în mână pe cei doi tineri care, presupunând că de Guiche ar rămâne mut, puteau să i dea toate informaţiile de care avea nevoie despre cele trei domni­şoare de onoare.

LV

CE SE PETRECUSE ÎN REALITATE

LA HANUL "FRUMOSUL PĂUN"
Mai întâi, le vom da cititorilor câteva amănunte despre hanul "Frumosul Păun"; apoi vom trece la descrierea călăto­rilor care trăseseră acolo.

Hanul "Frumosul Păun", ca orice han, îşi datora numele unei firme. Această firmă înfăţişa un păun care se umfla în pene. Numai că, după pilda anumitor zugravi care au dat şar­pelui ce o ispitea pe Eva chipul unui flăcău ademenitor, zu­gravul acestei firme dăduse frumosului păun un chip de femeie. Acest han, epigramă vie la adresa acelei jumătăţi a speţei omeneşti care face farmecul vieţii, cum zice domnul Legouvé, se ridica la Fontainebleau pe cea dintâi stradă laterală de pe partea stângă, cum veneai de la Paris, şi care tăia marea arteră ce forma, ea singura, întregul oraş Fontainebleau. Strada late­rală se numea pe atunci strada Lyonului, fără îndoială din pricină că, geograficeşte, era îndreptată în direcţia celei de a doua capitale a regatului. Ea se compunea din două case locuite de burghezi, case despărţite una de alta prin două mari grădini împrejmuite cu lese de garduri vii. La prima vedere, se părea însă că erau trei case pe strada aceea mică; să explicăm cum, în ciuda acestei aparenţe, nu erau totuşi decât două.

Hanul "Frumosul Păun" îşi avea faţada principală pe strada cea mare; dar în dos, pe strada Lyonului, doua corpuri de clădiri, despărţite de două ogrăzi, cuprindeau nişte încăperi mari, unde puteau să poposească oricât de mulţi drumeţi, fie pe jos, fie călări, fie chiar în trăsură, oferind nu numai masă şi adăpost, dar şi plimbare sau singurătate celor mai bogaţi curteni, dacă, după vreo înfrângere la palat, doreau să se re­tragă în ei înşişi pentru a şi rumega în linişte căderea sau pentru a urzi planuri de răzbunare. De la ferestrele din dos ale acestui corp de clădiri, călătorii vedeau, mai înainte de toate, strada, cu iarba ce creştea printre pietrele caldarâmului, pe care colţii ei le desfăceau încetul cu încetul. Apoi, frumoa­sele tufe de soc şi de păducel care înlanţuiau, ca între nişte braţe verzi şi înflorite, casele burgheze despre care am vorbit. După aceea, prin despărţiturile dintre aceste case, alcătuind un fundal de tablou şi desenându se ca un orizont de netrecut, un şir de arbori mari şi stufoşi – cei dintâi paznici ai pădurii adânci ce porneşte încă de la intrarea în Fontainebleau. Aveai putinţa deci, dacă închiriai un apartament pe colţul străzii celei mari, a Parisului, să priveşti şi să asculţi trecătorii şi toată larma lor, precum şi serbările din oraş, iar în partea cealaltă, pe strada Lyonului, să ţi odihneşti ochii cu priveliştea largă şi potolită a naturii. Fără a mai pune la socoteală că, la caz de nevoie, dacă cineva ar fi bătut în poarta cea mare din strada Parisului, puteai să fugi prin porţile din strada Lyonului şi, străbătând grădinile dintre casele burgheze, să te faci nevăzut în desişul pădurii.

Malicorne, care, ne amintim, a adus vorba cel dintâi despre acest han al "Frumosului Păun", povestind cum a fost izgonit de acolo, Malicorne, gândindu se la ale lui, era departe de a i fi spus lui Montalais tot ceea ce ar fi putut să i spună despre acest curios han. Ne vom strădui să umplem noi acest regre­tabil gol lăsat de Malicorne.

Malicorne uitase să spună, bunăoară, cum ajunsese el să locuiască la hanul "Frumosul Păun". De asemeni, în afară de franciscanul despre care a spus câteva cuvinte, n a dat nici un amănunt despre ceilalţi muşterii ai hanului. Totuşi, felul în care pătrunseseră acolo, modul cum trăiau, greutatea de care se lovea orice alt călător, dacă nu era o persoană de vază, ca să pătrundă în han fără un cuvânt de ordine şi să stea acolo fără anumite măsuri de prevedere trebuiau să izbească de bună seamă pe oricine şi, îndrăznim să o spunem, trebuie că l izbi­seră chiar şi pe Malicorne însuşi. Dar, după cum am spus, el avea anumite preocupări personale care l împiedicau să observe multe din cele ce se petreceau în jurul lui.

Într adevăr, toate încăperile hanului "Frumosul Păun" erau reţinute şi ocupate de străini care locuiau acolo şi duceau o viaţă foarte potolită – oameni cu feţe binevoitoare, dintre care Malicorne nu cunoştea pe nici unul. Toţi aceşti călători sosiseră la han în acelaşi timp cu el şi fiecare intrase acolo cu un fel de cuvânt de ordine, care la început îl nedumerise pe Malicorne; dar, informându se personal, aflase că hangiul îşi motiva acest soi de măsuri de prevedere prin faptul că oraşul, plin cum era de seniori bogaţi, putea să fie tot atât de bine înţesat de cei mai dibaci şi mai nărăviţi pungaşi. Era în joc, deci, reputaţia unei case ca aceea de la "Frumosul Păun" de a nu şi lăsa oaspeţii jefuiţi între zidurile ei. De aceea, Malicorne se întreba uneori, când rămânea singur şi se gândea la poziţia lui de la "Frumosul Păun", cum de a fost lăsat să pătrundă în acest han, mai ales că, după venirea lui, a văzut cu ochii săi cum atâtor altora li se închidea uşa în nas. Ceea ce l mira şi mai mult era faptul că Manicamp, care, după părerea lui, tre­buia să fie privit ca un senior respectat de toată lumea, vrând să şi bage calul în grajdul de la "Frumosul Păun", fusese trimis la plimbare – cal şi călăreţ – chiar de la sosire, cu un nescio vos cât se poate de răspicat. Era deci o problemă pe care, ocupat cum era cu urmărirea planurilor lui de dragoste şi ambiţie, Malicorne nu şi dăduse osteneala s o aprofundeze.

Ce i drept, chiar dacă ar fi voit s o facă, nu vom cuteza să spunem că ar fi reuşit, cu toată înţelepciunea pe care noi i am atribuit o.

Câteva minute îi vor dovedi cititorului că era nevoie să fie Oedip în persoană pentru a dezlega o astfel de enigmă. De opt zile locuiau în acel han şapte călători, veniţi toţi a doua zi după fericita seară în care Malicorne pusese ochii pe "Fru­mosul Păun". Aceste şapte personaje, sosite fără mare vâlvă, erau:

Mai întâi, un comandant al armatei germane, cu secretarul său, cu doctorul, cu trei lachei şi cu şapte cai. Acest comandant se numea contele de Wostpur.

Un cardinal spaniol, cu doi nepoţi, doi secretari, un ofiţer al casei lui şi doisprezece cai. Acest cardinal se numea monse­niorul Herrebia.

Un bogat neguţător din Bremen, cu lacheul lui şi cu doi cai. Acest neguţător se numea meinheer Bonstett.

Un senator veneţian, cu soţia şi cu fiica lui, amândouă de o rară frumuseţe. Senatorul se numea signor Marini.

Un proprietar din Scoţia, însoţit de şapte munteni din neamul său, toţi pe jos. Proprietarul se numea Mac Cumnor.

Un austriac din Viena, fără titlu şi fără blazon, venit cu trăsura; semăna mai mult cu un preot, dar aducea puţin şi cu un soldat. I se spunea Consilierul.

În sfârşit, o doamnă flamandă, cu un lacheu, o femeie de serviciu şi o domnişoară de companie. Alai, ţinută, cai frumoşi. I se spunea Doamna flamandă.

Toţi aceşti călători sosiseră în aceeaşi zi, după cum am spus, şi, cu toate acestea, descinderea lor nu stârnise nici o zarvă în han, nici o forfotă pe stradă, apartamentul fiecăruia fiind pregătit mai dinainte, la cererea curierilor sau a secretarilor lor, veniţi în ajun sau chiar în dimineaţa aceea.

Malicorne apăruse cu o zi înaintea lor şi, călătorind pe un cal slab, împovărat cu un cufăr nu prea mare, se anunţase la hanul "Frumosul Păun" ca prieten al unui senior curios să vadă serbările şi care, la rândul lui, urma să sosească peste puţin. Hangiul, la aceste cuvinte, zâmbise, ca şi cum l ar fi cunoscut fie pe Malicorne, fie pe prietenul lui, seniorul, şi i spusese doar atât:

— Alegeţi vă, domnule, apartamentul care vă va fi pe plac, dat fiind că aţi venit cel dintâi.

Şi asta cu acea plecăciune atât de obişnuită la hangii, de parcă ar fi vrut să spună: "Fiţi liniştit, domnule, ştim cu cine avem de a face şi veţi fi slujit cum se cuvine".

Aceste cuvinte şi gestul care le însoţise i se păruseră lui Malicorne binevoitoare, dar cam în doi peri. Or, cum el nu voia să facă cheltuieli prea mari, iar dacă ar fi cerut o cameră mică ar fi fost fără îndoială refuzat, din pricină că nu i s ar mai fi dat aceeaşi importanţă, se grăbi să asculte de cuvintele hangiului şi să l păcălească prin propria lui şiretenie. Astfel, zâmbind ca un om obişnuit să i se ofere totdeauna ceea ce i se cuvine, răspunse:

— Scumpă gazdă, voi lua apartamentul cel mai bun şi mai vesel.

— Cu grajd?

— De bună seamă.

— Pentru care zi?

— Chiar de acum, dacă se poate.

— Foarte bine.

— Numai că – se grăbi să adauge Malicorne – nu voi ocupa de îndată apartamentul cel mare.

— Bun! făcu hangiul cu aerul că înţelege.

— Anumite pricini, pe care le vei înţelege mai târziu, mă silesc să nu închiriez deocamdată decât această odăiţă.

— Da, da, da – zise hangiul.

— Prietenul meu, când va veni, va lua apartamentul cel mare şi, fireşte, cum apartamentul va fi al lui, îţi va plăti el chiria.

— Foarte bine, foarte bine! rosti hangiul. Asta era înţe­legerea.

— Asta era înţelegerea?

— Cuvânt cu cuvânt.

— Nemaipomenit! murmură Malicorne. Prin urmare, pri­cepi despre ce este vorba?

— Da.

— Atunci e în regulă. Şi fiindcă ai priceput... căci dum­neata văd că pricepi repede, nu i aşa?

— Fără nici o greşeală.

— Ei bine, haide şi mi arată camera mea.

Stăpânul "Frumosului Păun" porni înaintea lui Malicorne, cu boneta în mână.

Malicorne se instala în odaia lui şi rămase acolo, foarte surprins să l vadă pe hangiu, de câte ori urca sau cobora, făcându i cu ochiul mici semne ce arătau că între ei s ar fi stabilit cea mai deplină înţelegere. "Mi se pare că e o neîn­ţelegere la mijloc – îşi spunea Malicorne – dar, aşteptând ca lucrurile să se lămurească, eu mă aleg cu folosul, şi asta e partea cea mai bună din toată această afacere." Şi din odaia lui se repezea ca un câine de vânătoare pe urmele noutăţilor şi curiozităţilor de la curte, lăsând se pârpălit ici, udat leoarcă dincolo, după cum îi spusese el însuşi domnişoarei de Montalais.