Vicontele de Bragelonne



Yüklə 3,66 Mb.
səhifə25/42
tarix07.09.2018
ölçüsü3,66 Mb.
#79613
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   42

— Îţi doresc izbândă! Pe mine să nu mă amesteci însă în toate astea – DOAMNA nu mi ar ierta o niciodată; şi, soacră fiind, trebuie să mă înţeleg cu nora mea.

— Doamnă, regele va lua totul asupra lui. Uite, chiar mă gândesc.

— La ce?


— Ar fi poate mai bine să mă duc eu însumi la DOAMNA.

— E puţin cam solemn.

— Da, dar solemnitatea nu le stă rău predicatorilor, şi apoi lăutele baletului vor acoperi jumătate din vorbele mele. Afară de asta, e nevoie să împiedicăm vreo furie de a fratelui meu... E mai bine să mă grăbesc... DOAMNA e în apartamentele sale?

— Aşa cred.

— Motivele neînţelegerilor, te rog.

— În două cuvinte, iată: mereu muzică... stăruinţa lui Guiche... bănuieli de ascunzişuri şi urzeli...

— Dovezi?

— Nici una.

— Bine; mă duc la DOAMNA.

Şi regele începu să şi privească, în oglindă, costumul bogat şi faţa care i strălucea ca diamantele de pe el.

— Aşadar, DOMNUL e ţinut la distanţă? zise el.

— Oh, focul şi apa nu se gonesc cu mai multă înverşunare!

De ajuns, mamă, îţi sărut mâinile... cele mai fru­moase mâini din Franţa.

— Izbuteşte, sire... Fii împăciuitorul acestei căsnicii.

— Nu mă folosesc de ambasador – răspunse regele. Prin asta vreau să ţi spun că voi izbândi.

Şi ieşi râzând, scuturându şi cu multă atenţie îmbrăcămin­tea, în timp ce se îndrepta spre apartamentul Prinţesei.


XXXVII


MEDIATORUL
Când regele apăru la DOAMNA, toţi curtenii, pe care vestea unei scene conjugale îi împrăştiase prin jurul apar­tamentelor, începură să se simtă pradă celor mai mari nelinişti. Chiar se şi stârni în această privinţă o furtună pe care cavalerul de Lorraine, în mijlocul grupurilor, o discuta cu bucurie în toate elementele ei, îngroşându le pe cele mai slabe şi manevrându le, conform planurilor lui răutăcioase, pe cele mai tari, cu scopul de a produce efec­tele cele mai rele cu putinţă.

Aşa după cum prevăzuse Ana de Austria, prezenţa re­gelui dădu un caracter solemn evenimentului. Nu era un lucru mărunt, în 1662, nemulţumirea DOMNULUI din pricina DOAMNEI şi amestecul regelui în treburile parti­culare ale DOMNULUI. De aceea se văzu cum cei mai îndrăzneţi bărbaţi, care l înconjurau pe contele de Guiche încă din primele momente, se depărtau acum de el cu un fel de groază; contele însuşi, cuprins de panica celorlalţi, se retrase la el, singur.

Regele intră la DOAMNA salutând, aşa cum avea obi­ceiul să facă totdeauna. Doamnele de onoare erau înşirate la rând în galerie, la trecerea sa. Oricât de preocupat ar fi fost maiestatea sa, îşi aruncă totuşi ochiul de stăpân asupra acestor două rânduri de tinere şi încântătoare femei ce şi lăsau cu modestie feţele în jos. Toate se înroşiseră sim­ţind privirea regelui aţintită asupra lor. Una singură, al cărei păr lung cădea în bucle mătăsoase pe cei mai frumoşi umeri din lume, una singură era palidă şi abia îşi stăpânea emoţia, cu toate că prietena ei o îmboldea necon­tenit cu cotul. Aceasta era La Vallière, căreia Montalais se străduia să i insufle, prin semne şi priviri, curajul care ei nu i lipsea niciodată. Regele nu se putu stăpâni să nu în­toarcă faţa. Toate frunţile, ce abia se ridicaseră, se plecară din nou; numai capul acela blond rămase nemişcat, ca şi cum n ar mai fi avut nici o putere şi nici o voinţă.

Intrând la DOAMNA, Ludovic o găsi pe cumnata lui întinsă pe jumătate peste pernele din camera ei. Aceasta se ridică numaidecât şi făcu o reverenţă adâncă, îngăimând câteva cuvinte de mulţumire pentru cinstea ce i se arăta. Apoi se aşeză din nou, învinsă de o slăbiciune, prefăcută, fără îndoială, căci un colorit fermecător îi îmbujora obrajii, iar ochii, din pricina câtorva lacrimi pe care abia şi le şter­sese, aveau parcă şi mai multă strălucire.

Regele se aşeză, fără a i fi scăpat, datorită acelui spirit de observaţie ce l caracteriza, nici dezordinea din cameră, nici aceea, tot atât de vădită, de pe chipul DOAMNEI, şi luă un aer de voioşie.

— Sora mea – zise el – la ce oră vrei să repetăm astăzi figurile de balet?

— Ah, sire – răspunse ea clătinându şi încet şi trist capul fermecător – binevoiţi şi iertaţi mă pentru astăzi; tocmai aveam de gând să previn pe maiestatea voastră că astăzi nu voi putea lua parte la repetiţie.

— Cum – făcu regele cu o surprindere stăpânită – sora mea, eşti cumva indispusă?

— Da, sire.

— Atunci să trimit după medicii alteţei tale.

— Nu, căci medicii nu mi pot alina cu nimic răul de care sufăr.

— Mă înspăimânţi!

— Sire, vreau să cer maiestăţii voastre îngăduinţa de a mă reîntoarce în Anglia.

Regele făcu o mişcare.

— În Anglia? Spune limpede ceea ce vrei să spui, doamnă.

— O spun fără tragere de inimă, sire – răspunse cu hotărâre nepoata lui Henric al IV lea. Şi frumoşii ei ochi negri scânteiară aprinşi. Da, îmi pare rău că trebuie să i fac maiestăţii voastre mărturisiri de acest fel, dar mă simt prea nefericită la curtea maiestăţii voastre şi vreau să mă întorc în familia mea.

— Doamnă, Doamnă!

Şi regele se apropie.

— Ascultaţi mă, sire – continuă tânăra femeie, recăpătând asupra interlocutorului ei puterea de dominare pe care i o dădeau frumuseţea şi firea sa nestăpânită – eu sunt obişnuită cu suferinţa. De tânără încă am fost umilită, am fost dispreţuită. Oh, să nu spuneţi că nu i aşa, sire! adăugă ea cu un surâs.

Regele se înroşi.

— Atunci, vă spun, eram gata să cred că Dumnezeu mă adusese pe lume pentru asta, pe mine, fiica unui rege puternic; dar, fiindcă i zdrobise tatălui meu viaţa, mie putea să mi zdrobească numai mândria. Am suferit mult, am făcut o să sufere şi pe mama; am jurat însă că dacă vreodată Dumnezeu mă va ajuta să mi duc zilele în li­bertate, fie chiar şi ca o lucrătoare din popor care şi câştigă pâinea prin truda sa, nu voi mai îndura nici cea mai mică umilire. Şi ruga mi a fost ascultată: am recă­pătat bogăţia cuvenită rangului meu, naşterii mele; am urcat până la treptele tronului; am crezut că, aliindu mă cu un principe francez, voi găsi în el o rudă, un prieten, un egal; dar constat că n am găsit decât un stăpân, şi asta mă revoltă. Mama nu va afla nimic, iar maies­tatea voastră, pe care o respect şi... o iubesc...

Regele tresări: nici un glas nu i sunase încă atât de plăcut în urechi.

— Maiestatea voastră, spun, sire, care ştiţi totul, fiindcă aţi venit aici, poate că mă veţi înţelege. Dacă nu mi aţi fi trecut pragul, veneam eu să vă caut. Nu vreau decât libertatea de a putea să plec fără îngrădire. Las în seama maiestăţii voastre, pe care vă consider un om nobil şi delicat, grija de a mă dezvinovăţi şi a mă apăra.

— Sora mea, sora mea – bâigui regele, copleşit de acest atac atât de direct – te ai gândit bine la enorma răspundere a planului pe care ţi l ai făurit?

— Sire, eu nu stau să mă gândesc, eu simt. Lovită, resping din instinct lovitura – iată totul!

— Dar ce ţi s a făcut? Să vedem!

Prinţesa, se vedea bine, voia ca prin această ma­nevră de care se folosesc totdeauna femeile, să înlăture orice mustrare şi să arunce ea una mai gravă; din acu­zată, să devină acuzatoare. E semnul neîndoios al vinovă­ţiei; dar prin această întorsătură vădită, femeile, chiar cele mai puţin dibace, ştiu să iasă de fiecare dată învingă­toare. Regele nu băgă de seamă că venise la ea ca s o întrebe: "Ce i ai făcut fratelui meu?" şi că se rezumase doar a spune: "Ce ţi s a făcut?"

— Ce mi s a făcut? răspunse DOAMNA. Oh, tre­buie să fii femeie ca să înţelegi, sire: m a făcut să plâng.

Şi cu un deget alb sidefiu, care nu şi găsea perechea ca fineţe, îşi arătă ochii înlăcrimaţi şi începu din nou să plângă.

— Sora mea, te rog! zise regele apropiindu se şi mai mult, pentru a i lua o mâna pe care ea şi o lăsă umedă şi tremurătoare.

— Sire, am fost mai întâi lipsită de prezenţa unui prieten al fratelui meu. Milordul de Buckingham era pentru mine un oaspe plăcut, voios, un compatriot care mi cunoştea obiceiurile, aş spune aproape un însoţitor de a lungul vieţii, căci am petrecut multe zile împreună, alături de ceilalţi prieteni ai noştri, în frumosul parc de la Saint James.

— Dar, sora mea, Villiers era îndrăgostit de dumneata!

— Pretext! Şi ce dacă domnul de Buckingham ar fi fost sau nu îndrăgostit de mine? zise ea cu un aer foarte serios. Să fie oare un pericol pentru mine un bărbat îndră­gostit?... Ah, sire, nu e de ajuns ca cineva să te iubească.

Şi zâmbi cu atâta drăgălăşenie, cu atâta fineţe, că regele simţi inima bătându i tare, gata să i se spargă în piept.

— În sfârşit, şi dacă fratele meu ar fi gelos? o între­rupse el.

— Bine, consimt asta, iată un motiv. Dar domnul de Buckingham a fost alungat.

— Alungat?... Oh, nu!

— Expulzat, respins, trimis înapoi, dacă vă place mai mult, sire. Unul dintre primii gentilomi ai Europei s a văzut silit să părăsească în pripă curtea regelui Franţei, a lui Lu­dovic al XIV lea, ca un om de rând, din pricina unei priviri sau a unui buchet de flori. Nu e o laudă pentru curtea cea mai galantă... Iertare, sire, uitam că, vorbind astfel, lovesc în puterea voastră suverană.

— Vai de mine! Nu, sora mea, nu eu l am trimis înapoi pe domnul de Buckingham!... Îmi plăcea foarte mult!

— Nu? făcu DOAMNA cu şiretenie. Ah, atunci cu atât mai bine!

Şi accentuă acest cu atât mai bine ca şi cum în locul aces­tor cuvinte ar fi rostit cu atât mai rău. Urmă o tăcere de câteva clipe. Prinţesa reluă:

— Domnul de Buckingham plecat... ştiu acum pentru ce şi prin cine... credeam că mi voi recăpăta liniştea... Dar nu... Iată că DOMNUL găseşte alt pretext; iată că...

— Iată că apare altul – zise regele cu voioşie. Şi e firesc: eşti frumoasă, doamnă, vei fi iubită totdeauna.

— Atunci – strigă Prinţesa – voi fi înconjurată de singurătate! Oh, asta vor, asta mi se pregăteşte! Dar nu, prefer să mă întorc la Londra. Acolo sunt cunoscută, sunt apreciată. Voi avea prietenii mei, fără a mă teme că unii şi alţii vor cuteza să spună că îmi sunt amanţi. La naiba, urâtă bănuială, mai ales din partea unui gentilom! Ah, DOMNUL a scăzut mult în ochii mei de când am văzut, de când am constatat că se poartă cu mine ca un tiran.

— Ei, ei, fratele meu nu e vinovat de altceva decât că te iubeşte.

— Mă iubeşte! DOMNUL mă iubeşte? Ah, sire... Şi începu să râdă cu hohote. DOMNUL nu va iubi niciodată o femeie – continuă ea – fiindcă se iubeşte prea mult pe sine; da, din nenorocire pentru mine, DOMNUL face parte din speţa cea mai rea de geloşi: e gelos fără a iubi.

— Mărturiseşte totuşi – zise regele, care începea să se pasioneze de această convorbire aprinsă, vioaie – mărturi­seşte că Guiche te iubeşte.

— Ah, sire, eu nu ştiu nimic!

— Ar trebui să vezi. Un bărbat care iubeşte se trădează.

— Domnul de Guiche nu s a trădat.

— Sora mea, sora mea, îl aperi pe domnul de Guiche!

— Eu? Nici nu mă gândesc! Oh, sire, atât i ar mai lipsi nefericirii mele, o bănuială din partea voastră!

— Nu, doamnă, nu – se grăbi să răspundă regele. Nu te mâhni în zadar. Oh, plângi! Te conjur, linişteşte te!

Ea plângea însă de a binelea; lacrimi mari îi curgeau pe mâini. Regele îi apucă o mână şi i sorbi una din aceste lacrimi. Ea îl privi cu atâta tristeţe şi cu atâta duioşie, încât el îşi simţi inima răpusă.

— Nu ai nimic cu Guiche? întrebă regele mai neli­niştit decât s ar fi cuvenit să fie în rolul său de mediator.

— Dar nimic, nimic!

— Atunci pot să l îmbunez pe fratele meu.

— Eh, sire, nimic nu l va îmbuna. Să nu credeţi că e numai gelos. DOMNUL a fost rău povăţuit, şi e o fire bănuitoare.

— Oricine poate să fie aşa, când e vorba de dumneata.

DOAMNA îşi lăsă ochii în jos şi tăcu. Regele făcu la fel, ţinându i însă mereu mâna într a lui. Această tăcere de o clipă dăinui un veac. DOAMNA îşi retrase încet mâna. Acum era sigură de izbândă. Cucerise câmpul de bătălie.

— DOMNUL se plânge – spuse regele cu sfială – că în loc să stai cu el, în locul societăţii lui preferi alte cercuri particulare.

— Sire, DOMNUL îşi petrece vremea privindu se mereu în oglindă şi punând la cale tot felul de răutăţi împotriva femeilor, împreună cu domnul cavaler de Lorraine.

— Oh, mergi, mi se pare, prea departe!

— Spun ceea ce este. Observaţi! Veţi vedea, sire, dacă am dreptate.

— Voi observa. Dar, până atunci, ce satisfacţie i am putea da fratelui meu?

— Plecarea mea.

— Iar repeţi acest cuvânt? strigă regele puţin iritat, ca şi cum ar fi crezut că în zece minute se produsese o asemenea schimbare, încât DOAMNA ar fi renunţat la ideile ei de mai înainte.

— Sire, nu mai pot să fiu fericită aici – zise ea. Domnul de Guiche îl stânjeneşte pe DOMNUL. Va fi oare îndepărtat şi el?

— Dacă va fi nevoie, de ce nu? răspunse zâmbind Ludovic al XlV lea.

— Ei bine, şi după domnul de Guiche?... Pe care l voi regreta de altfel, vă previn, sire.

— Ah, îl vei regreta?

— Fără îndoială! E binevoitor, se poartă cu mine ca un prieten, mă distrează.

— Ah, dacă te ar auzi DOMNUL! rosti regele, nemul­ţumit. Să ştii că nu mă voi mai însărcina să vă împac, şi nici nu voi mai încerca s o fac!

— Sire, în momentul de faţă credeţi că l aţi putea îm­piedica pe DOMNUL să fie gelos pe primul venit? Iar eu ştiu foarte bine că domnul de Guiche nu e primul venit.

— Iarăşi! Te previn că, în calitate de frate, voi începe să l urăsc pe domnul de Guichè.

— Ah, sire – zise DOAMNA – nu vă însuşiţi, vă rog, nici simpatiile, nici duşmăniile DOMNULUI. Rămâneţi rege: va fi mai bine pentru maiestatea voastră şi pentru toată lumea.

— Eşti o adorabilă zeflemistă, doamnă, şi înţeleg de ce chiar şi cei pe care i batjocoreşti te adoră.

— De aceea, sire, voi, pe care l socoteam apărătorul meu, treceţi acum de partea celor care mă asupresc – răs­punse DOAMNA.

— Eu asupritorul dumitale? Ferit a sfântul!

— Atunci – stărui ea cu un aer rugător – încuviinţaţi cererea mea.

— Dar ce mi ai cerut?

— Să mă reîntorc în Anglia.

— Oh, asta nu, niciodată! strigă Ludovic al XlV lea.

— Sunt, prin urmare, prizonieră?

— În Franţa, da.

— Şi atunci, ce trebuie să fac?

— Ei bine, sora mea, uite, am să ţi spun.

— Ascult pe maiestatea voastră ca o slugă umilă.

— În loc de a prefera anumite intimităţi oarecum nepo­trivite, în loc să ne creezi îngrijorări cu izolarea dumitale, arată te în mijlocul nostru mereu, nu ne mai părăsi; să trăim în familie. De bună seamă, domnul de Guiche e un om curtenitor; dar, în sfârşit, dacă noi n avem spiritul său...

— Oh, sire, ştiţi bine că faceţi pe modestul!

— Nu, ţi o jur. Poţi fi rege, şi să simţi totuşi că ai mai puţin noroc de a plăcea decât cutare sau cutare gentilom.

— Jur că nu credeţi un singur cuvânt din ceea ce spuneţi, sire.

Regele o privi pe DOAMNA cu multă tandreţe.

— Vrei să mi făgăduieşti un lucru? zise el.

— Care?

— Să nu ţi mai pierzi în apartamentul dumitale, îm­preună cu străinii, timpul pe care ni l datorezi nouă. Vrei să facem împotriva duşmanului comun o alianţă ofensivă şi defensivă?



— O alianţă cu maiestatea voastră, sire?

— De ce nu? Oare nu eşti o putere?

— Dar, sire, sunteţi un aliat credincios?

— Vei vedea, doamnă.

— Şi din ce zi va începe această alianţă?

— De astăzi.

— Voi întocmi eu tratatul?

— Foarte bine!

— Şi maiestatea voastră îl va semna?

— Orbeşte.

— Oh, atunci, sire, vă făgăduiesc minuni; sunteţi astrul curţii şi când veţi apărea în faţa mea...

Ei bine?


— Totul va străluci.

— Oh, doamnă, doamnă – zise Ludovic al XIV lea – ştii foarte bine că întreaga lumină vine de la dumneata şi că dacă eu am ales soarele ca deviză, asta e numai o emblemă.

— Sire, vă măguliţi prea mult aliata; asta înseamnă că vreţi s o amăgiţi – zise DOAMNA ameninţându l pe rege cu degetul ei, mustrător.

— Cum, crezi că vreau să te amăgesc atunci când te încredinţez de întreaga mea afecţiune?

— Da.

— Şi ce te face să te îndoieşti?



— Un lucru.

— Unul singur?

— Da.

— Care? Aş fi tare nefericit dacă m aş vedea învins de un singur lucru.



— Acest lucru nu stă în puterea voastră, sire, şi nici chiar în puterea lui Dumnezeu.

— Şi care e acest lucru?

— Trecutul.

— Doamnă, nu înţeleg – zise regele, care înţelesese totuşi foarte bine.

Prinţesa îi luă mâna.

— Sire – spuse ea – am avut nenorocirea de a va displace vreme atât de îndelungată, încât am aproape drep­tul să mă întreb astăzi cum de aţi putut îngădui să vă fiu cumnată.

— Să mi displaci? Mi ai displăcut, dumneata?

— Haide, nu tăgăduiţi.

— Dă mi voie...

— Nu, nu, mi aduc aminte bine.

— Alianţa noastră începe de astăzi – rosti regele cu o însufleţire ce nu era prefăcută. Nu ţi mai aduce aminte, deci, de trecut, aşa cum nu mi mai amintesc nici eu; mă gândesc numai la prezent. Îl am sub ochi, iată l, priveşte!

Şi o trase pe Prinţesă în faţa unei oglinzi, în care ea se văzu îmbujorată şi frumoasă, atât de frumoasă că ar fi fost în stare să sucească şi minţile unui sfânt.

— Asta n are importanţă – zise ea – asta nu poate fi chezăşia unei alianţe trainice.

— E nevoie să jur? întrebă regele, ameţit de întorsă­tura plină de vrajă pe care o luase această convorbire.

— Oh, nu refuz niciodată un jurământ sincer! zise DOAMNA. E un temei pentru a avea încredere.

Regele îngenunche pe un covoraş şi luă mâna DOAM­NEI. Ea, cu un surâs pe care un pictor nu l ar putea nici­odată reda, iar un poet nu l ar putea decât imagina, îi dădu amândouă mâinile, în care el îşi ascunse fruntea înfierbântată. Nici unul, nici altul nu putură găsi un cuvânt.

Regele simţi că DOAMNA îşi retrage palmele, atingându i uşor obrajii. Se ridică numaidecât şi ieşi din apartament. Curtenii îi observă roşeaţa din obraji şi deduseră că scena fusese furtunoasă. Dar cavalerul de Lorraine se grăbi să spună:

— Oh, nu, domnilor, fiţi pe pace! Când maiestatea sa e furios, se îngălbeneşte.


XXXVIII


SFĂTUITORII
Regele o părăsi pe DOAMNA într o stare de mare tulburare, pe care abia el însuşi şi o putea explica.

Este cu neputinţă, într adevăr, să se explice jocul tainic al acestor simpatii ciudate, care se aprind dintr o dată şi fără vreun motiv întemeiat, după mulţi ani petrecuţi în cea mai netulburată linişte, în cea mai desăvârşită nepăsare a două inimi sortite să se iubească. De ce Ludovic al XIV lea o dispreţuise, aproape o urâse altădată pe DOAMNA? De ce acum o găsea, pe aceeaşi femeie, atât de frumoasă, atât de ispititoare, şi pentru ce, nu numai că se gândea la ea, dar era obsedat de dânsa? Pentru ce, la rândul ei, DOAMNA, ai cărei ochi şi al cărei spirit erau atrase în altă parte, arăta, de opt zile, faţă de rege, un fel de favoare ce te ducea cu gândul la cele mai strânse intimităţi?

Nu trebuie să se creadă că Ludovic îşi făurise vreun plan de seducere: legătura care o unea pe DOAMNA cu fratele său era, sau cel puţin i se părea, o barieră de netre­cut; era chiar încă prea departe de această barieră ca să şi dea seama că ea există. Dar pe panta pasiunilor ce cuprind inima şi spre care tinereţea ne împinge totdeauna cu putere, nimeni nu poate spune unde se va opri, nici măcar acela care a cântărit bine, dinainte, toţi sorţii de izbândă sau de înfrângere. Cât despre DOAMNA, înclinarea ei către rege poate fi explicată uşor: era tânără, cochetă şi dornică să stârnească admiraţia. Era una din acele naturi cu porniri nestăvilite care, la un teatru, ar fi în stare să sară peste cărbuni aprinşi numai pentru a smulge spectatorilor un ropot de aplauze. Nu era deci surprinzător că, odată por­nită pe treptele acestui urcuş, după ce fusese adorată de Buckingham, trecuse la de Guiche, care îi era superior lui Buckingham, fie numai şi prin acest merit care se bucură de multă trecere în ochii femeilor, noutatea; nu era deci de mirare, spunem, ca Prinţesa să şi fi înălţat ambiţia până la a fi admirată de rege, care era nu numai cel dintâi din regat, dar şi unul dintre bărbaţii cei mai frumoşi şi mai spirituali. Cât despre subita pasiune a lui Ludovic pentru cumnata lui, fiziologia nu ne ar putea da decât nişte expli­caţii banale, iar natura ne ar duce la unele din afinităţile ei misterioase. DOAMNA avea cei mai frumoşi ochi negri, Ludovic cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. DOAMNA era veselă şi zburdalnică, Ludovic melancolic şi potolit. Menite să se întâlnească pentru întâia oară pe terenul unui interes şi al unei curiozităţi comune, aceste două naturi opuse între ele se aprinseseră prin atingerea asperităţilor lor reciproce. Ludovic, întorcându se la el, îşi dădu seama că DOAMNA era femeia cea mai seducătoare de la curte. DOAMNA, rămânând singură, se gândea, cu plăcere, că produsese asupra regelui o impresie puternică. Dar acest sentiment, la ea trebuia să fie pasiv, în timp ce la rege nu putea fi împiedicat de a izbucni cu toată puterea firească spiritului unui tânăr bărbat, mai ales al unui tânăr care nu are decât să voiască pentru a şi vedea împlinite toate do­rinţele.

Regele îl anunţă mai întâi pe DOMNUL că lucrurile s au împăcat, că DOAMNA avea pentru el cel mai mare respect, cea mai sinceră afecţiune, dar că era o fire mândră, temătoare chiar, şi ale cărei susceptibilităţi trebuiau trecute cu vederea. DOMNUL replică, pe tonul acela dulce acru pe care l folosea de obicei faţă de fratele său, că el nu putea înţelege susceptibilităţile unei femei ale cărei purtări meritau, după părerea lui, să fie supuse unei anumite cen­zuri şi că, dacă cineva are dreptul să se considere rănit, acela este el, DOMNUL, căruia nu i se poate contesta acest drept. Dar atunci regele îi răspunse pe un ton destul de viu şi care dovedea interesul ce i l purta cumnatei sale:

— DOAMNA e mai presus de orice cenzură, crede mă!

— A altora, da, sunt de acord – zise Prinţul – dar nu şi de a mea, aşa presupun.

— Ei bine – ripostă regele – ţin să ţi spun, frate, că purtările DOAMNEI nu merită cenzura ta. Da, e fără îndoială o femeie tânără, foarte distrată şi foarte ciudată, dar care dă dovadă de cele mai bune sentimente. Caracterul englez nu e totdeauna bine înţeles în Franţa, dragă frate, şi libertatea moravurilor engleze îi uimeşte uneori pe cei care nu ştiu că această libertate e întemeiată chiar pe inocenţă.

— Ah – zise DOMNUL din ce în ce mai nemulţumit – de vreme ce maiestatea ta ia apărarea soţiei mele, pe care eu o acuz, înseamnă că ea e nevinovată, şi atunci nu mai am nimic de spus.

— Frate – se grăbi să reia regele, căruia glasul con­ştiinţei îi şoptea în adâncul inimii că DOMNUL avea întrucâtva dreptate – frate, tot ceea ce spun şi mai ales tot ceea ce fac e numai pentru fericirea ta. Am aflat că te ai plâns de lipsă de încredere sau de lipsă de respect din partea DOAMNEI şi nu vreau de loc ca neliniştile tale să se prelungească prea mult. Intra în datoriile mele să veghez asupra căminului tău, ca şi asupra căminului celui mai umil dintre supuşii mei. Şi am văzut, cu cea mai mare plăcere, că temerile tale n au nici un fundament.

— Dar – stărui DOMNUL pe un ton interogativ şi aţintindu şi ochii asupra fratelui său – ceea ce maiestatea ta a constatat referitor la DOAMNA, şi mă închin în faţa înţelepciunii tale regale, a verificat oare şi în cazul celor ce au pricinuit scandalul de care mă plâng?

— Ai dreptate, frate – zise regele – voi cerceta.

Aceste cuvinte cuprindeau un ordin, în acelaşi timp cu o consolare. Prinţul înţelese asta şi se retrase. Ludovic se duse însă la mama lui; simţea că avea nevoie de o iertare mai deplină decât aceea pe care o smulsese de la fratele său.

Ana de Austria n avea faţă de domnul de Guiche ace­leaşi motive de a fi îngăduitoare ca faţă de Buckingham. Observă, de la cele dintâi cuvinte, că Ludovic nu era dispus să fie aspru; ea însă fu. Era unul din vicleşugurile obişnuite ale bătânei regine de a ajunge să cunoască ade­vărul. Dar şi Ludovic trecuse de vârsta uceniciei: aproape de un an era rege. În acest an avusese destul timp să înveţe să se prefacă. Ascultând o pe Ana de Austria şi lăsând o să şi dezvăluie toate gândurile, făcând doar câte un semn de încuviinţare cu privirea sau cu mâna, se convinse, după anumite jocuri ale ochilor, după anumite aluzii uşoare, că regina, atât de pricepută în materie de galanterii, ghicise, sau cel puţin bănuise slăbiciunea lui pentru DOAMNA. Dintre toţi sfetnicii săi, Ana de Austria trebuia să fie cel mai însemnat; dintre toţi rivalii lui, Ana de Austria putea să fie cel mai periculos. Ludovic schimbă deci tactica. O învinovăţi pe DOAMNA, îl căină pe DOMNUL, ascultă ceea ce mama lui spunea despre de Guiche, aşa cum ascul­tase ceea ce spusese despre Buckingham. Apoi, când simţi că ea se încredinţase că repurtase asupra lui o victorie de­plină, o părăsi.


Yüklə 3,66 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin