Vicontele de Bragelonne

— Cine i această Montalais? întreba de Wardes. Cine i această La Vallière? Ce i cu provincia asta care ne ia cu asalt?

— Pe Montalais – răspunse cavalerul de Lorraine – o cunosc bine: e o fată straşnică, ce va înveseli curtea, La Vallière e o şchioapă foarte drăguţă.

— Vai, rău am ajuns! făcu de Wardes.

— Nu râde, de Wardes; despre şchioape există nişte axiome latineşti foarte ingenioase şi îndeosebi foarte carac­teristice.

— Domnilor, domnilor – le atrase atenţia de Guiche, privind cu nelinişte spre Raoul – puţină măsură în cuvinte, vă rog!

Dar îngrijorarea contelui, cel puţin în aparenţă, nu şi avea nici un rost: Raoul îşi păstrase cea mai desăvârşită şi cea mai netulburată nepăsare, cu toate că nu scăpase nici o vorbă din cele ce se spuseseră acolo. Se părea că însemnează pe răboj necuviinţele şi obrăzniciile celor doi provocatori, pentru a se răfui cu ei la timpul potrivit. Ca şi cum i ar fi ghicit gândurile, de Wardes stărui:

— Şi cine sunt amanţii acestor domnişoare?

— Al lui Montalais? întrebă cavalerul.

— Da, al lui Montalais, mai întâi.

— Ei bine, tu, eu, de Guiche, cine o vrea, la naiba!

— Şi al celeilalte?

— Al domnişoarei de La Vallière?

— Da.

— Luaţi seama, domnilor – le şopti Guiche, spre a l împiedica pe de Wardes să afle răspunsul cerut – luaţi seama, DOAMNA ascultă.

Raoul îşi vârî mâna până la încheietură sub deschizătura hainei şi şi frământă amarnic pieptul şi dantelele. Dar toc­mai această neruşinare pe care o vedea îndreptându se îm­potriva bietelor femei îl făcu să ia o hotărâre nestrămutată. "Dacă Louise a venit aici – îşi spuse el în sinea lui – n a putut o face decât într un scop onorabil şi sub o ocrotire onorabilă; trebuie să cunosc însă acest scop, trebuie să aflu cine o protejează." Şi, procedând la fel ca Malicorne mai îna­inte, se retrase încetul cu încetul spre grupul domnişoarelor de onoare.

Curând, prezentările se terminară. Regele, care tot timpul nu încetase s o privească şi s o admire pe DOAMNA, părăsi sala de recepţie însoţit de cele două regine. Cavalerul de Lorraine îşi reluă locul lângă DOMNUL şi, în timp ce se re­trăgeau împreună, îi strecurară la ureche câteva picături din otrava pe care o strânsese în el în decurs de un ceas, cât pri­vise noile fete şi se gândise la cei ce aveau să se bucure de ele. Regele, ieşind, trăsese după sine o parte din asistenţă, iar acei curteni care ţineau să se arate independenţi sau galanţi începură să se apropie de doamne. Domnul de Condé îi spuse câteva cuvinte măgulitoare domnişoarei de Tonnay Charente. Buckingham îi făcea curte doamnei de Chalais şi doamnei de Lafayette, pe care DOAMNA le privise cu plăcere de la început şi şi le apropiase. Cât despre contele de Guiche, părăsindu l pe DOMNUL de îndată ce se putuse apropia singur de DOAMNA, se întreţinea foarte voios cu doamna de Valentinois, sora lui, şi cu domnişoarele de Créquy şi de Châtillon.

În mijlocul tuturor acestor interese politice sau amoroase, Malicorne voia să rămână şi el singur cu Montalais, dar aceasta prefera să stea de vorbă cu Raoul, fie şi numai spre a face haz de toate întrebările şi nedumeririle lui. Raoul se îndreptase direct către domnişoara de La Vallière şi o salu­tase cu cel mai profund respect, lucru care o făcu pe Louise să se îmbujoreze la faţă şi să se bâlbâie; dar Montalais se grăbi să i sară în ajutor.

— Ei bine – zise ea – iată ne, domnule viconte.

— Vă văd – zise Raoul zâmbind – şi tocmai în legă­tură cu prezenţa dumneavoastră aici am venit să vă cer o mică lămurire.

Malicorne se apropie de ei cu cel mai fermecător surâs.

— Retrage te puţin, domnule Malicorne – îl înlătură Montalais. Într adevăr, ai devenit foarte indiscret.

Malicorne îşi muşcă buzele şi făcu doi paşi înapoi, fără a spune un singur cuvânt. Numai că surâsul lui îşi schimba dintr o dată expresia şi, din senin cum era, deveni răutăcios.

— Vrei o lămurire, domnule Raoul? întrebă Montalais.

— De buna seamă, şi cred că întâmplarea asta merită una: domnişoara de La Vallière, domnişoară de onoare a DOAMNEI!

— Pentru ce n ar fi şi ea domnişoară de onoare, la fel ca şi mine? făcu Montalais.

— Primiţi felicitările mele, domnişoară – zise Raoul, căruia i se părea că ele nu vor să i răspundă direct la în­trebare.

— Spui asta cu un aer foarte ceremonios, domnule viconte.

— Eu?

— Doamne! S o întrebăm şi pe Louise.

— Domnul de Bragelonne socoteşte poate că locul e mai presus de rangul meu – zise Louise, foarte tulburată.

— Oh, nu, domnişoară – răspunse cu vioiciune Raoul – ştii foarte bine că nu asta este părerea mea; nu m aş mira chiar dacă ai ocupa locul unei regine, cu atât mai puţin pe acesta de aici. Singurul lucru care mă uimeşte este că am aflat totul abia azi şi numai din întâmplare.

— Ah, e adevărat – răspunse Montalais fără să stea prea mult pe gânduri, aşa cum îi e obiceiul. Tu nu pricepi nimic din toate astea, Louise, şi, într adevăr, nici nu ai cum să pricepi ceva. Domnul de Bragelonne ţi a trimis patru scri­sori, dar la Blois rămăsese numai mama ta; trebuia să ne ferim ca acele scrisori sa cadă în mâna ei; le am primit eu şi i le am trimis înapoi domnului Raoul, care te credea ta Blois când tu erai la Paris, fără ca dumnealui să ştie măcar că fuseseşi ridicată în demnitate.

— Dar cum, nu l ai prevenit pe domnul Raoul, aşa cum te rugasem eu? strigă Louise.

— Asta mai trebuia! Să facă pe supăratul, sa înceapă cu mustrările, să strice tot ceea ce noi ne am străduit atât de mult să facem? Ah, nu, fireşte!

— Aşadar, sunt un om aspru? zise Raoul.

— De altfel – adăugă Montalais – aşa mi s a părut că e mai bine. Eu plecam la Paris, dumneata nu erai acolo, Louise plângea cu lacrimi fierbinţi; credeţi ce v o plăcea, dar l am rugat atunci pe protectorul meu, acela care a că­pătat un brevet pentru mine, să mai ceară unul pentru Louise; şi brevetul a venit. Louise a plecat să şi comande rochiile; eu am rămas în urmă, dat fiind că îmi făcusem rochiile mai înainte; am primit scrisorile dumitale, ţi le am trimis înapoi, adăugând un cuvânt care îţi făgăduia o sur­priză. Şi surpriza, scumpe domn, iat o; mi se pare frumoasă, nu mai cere alte lămuriri... Haide, domnule Malicorne, e timpul să i lăsăm pe aceşti tineri împreună; au sa şi spună o mulţime de lucruri. Dă mi braţul! Sper ca prin asta ţi se face o mare cinste, domnule Malicorne.

— Iartă mă, domnişoară – zise Raoul, oprind o pe nebunatica fată şi dând cuvintelor lui o intonaţie a cărei gravitate contrasta cu tonul glumeţ al lui Montalais – iartă mă, dar aş putea să ştiu şi eu numele acelui protector? Căci dacă cineva te protejează pe dumneata, domnişoară, şi în virtutea unor anumite motive... Raoul se înclină, apoi îşi încheie gândul: Nu e nevoie de aceleaşi motive pentru ca domnişoara de La Vallière să fie protejată.

— Pentru Dumnezeu, domnule Raoul – spuse cu nevi­novăţie Louise – lucrul e foarte simplu şi nu văd pentru ce nu ţi aş spune eu singură totul... Protectorul meu e domnul Malicorne.

Raoul rămase o clipă ca trăsnit, întrebându se dacă nu şi bate cumva joc de el; pe urmă se întoarse să l întrebe pe Malicorne. Dar acesta se depărtase, tras de mână de Mon­talais. Domnişoara de La Vallière făcu o mişcare s o urmeze pe prietena ei, însă Raoul o reţinu cu un fel de blândă autoritate.

— Te rog, Louise – zise el – un cuvânt.

— Dar, domnule Raoul – rosti fata roşindu se – am rămas singuri. Toată lumea s a retras... Au să ne caute, ce vor spune?

— Nu ţi fie teamă – răspunse tânărul surâzând – nu suntem, nici unul, nici altul, personaje atât de importante, încât să se bage de seama lipsa noastră.

— Dar serviciul meu, domnule Raoul?

— Fii liniştită, domnişoară, eu cunosc obiceiurile de la curte: serviciul dumitale va începe abia de mâine; îţi mai rămân deci câteva minute de răgaz, în cursul cărora poate vei binevoi să mi dai desluşirile pe care am avut onoarea să ţi le cer.

— Cât eşti de serios, domnule Raoul! murmură Louise, neliniştită.

— Din pricină ca împrejurarea e serioasă, domnişoară. Vrei să mă asculţi?

— Te ascult; dar, domnule, îţi repet, am rămas singuri.

— Ai dreptate – zise Raoul.

Şi, oferindu i braţul, o conduse pe tânăra fată în galeria vecină cu sala de recepţie, ale cărei ferestre dădeau în piaţă. Toată lumea se îngrămădea la fereastra din mijloc, care avea un balcon în afară, de unde se puteau vedea în toată amănun­ţimea tacticoasele pregătiri de plecare. Raoul deschise una din ferestrele laterale, şi acolo, singur cu domnişoara de La Vallière, îi vorbi:

— Louise, ştii că, încă din copilărie, te am iubit ca pe o soră şi ţi am împărtăşit toate necazurile mele, ţi am în­credinţat toate speranţele ce mi luminau sufletul.

— Da – răspunse ea încet – da, domnule Raoul, ştiu asta.

— Aveai obiceiul, la rându ţi să mi mărturiseşti aceeaşi prietenie, aceeaşi încredere. De ce, în întâlnirea de azi, nu te ai arătat ca o prietenă? De ce te fereşti de mine?

La Vallière nu răspunse.

— Credeam că mă iubeşti – zise Raoul, al cărui glas de­venea din ce în ce mai tremurător – credeam că ai con­simţit la toate planurile făcute împreună pentru fericirea noastră, atunci când ne plimbam amândoi pe marile alei de la Cour Cheverny şi pe sub plopii şoselei care duce la Blois. Nu mi răspunzi, Louise? Şi se întrerupse. Taci oare – o întrebă el apoi, cu răsuflarea întretăiată – fiindcă nu mă mai iubeşti?

— Nu spun asta – răspunse Louise aproape în şoaptă.

— Oh, spune mi adevărul, te rog! Mi am pus toată nădejdea vieţii mele în tine, te am ales pentru purtările tale blânde şi simple. Nu te lăsa orbită, Louise, acum te afli în mijlocul curţii, unde tot ce e curat se întinează, unde tot ce e tânar se veştejeşte repede. Louise, astupă ţi urechile ca să n auzi ce se vorbeşte, închide ţi ochii ca să nu vezi ce se petrece în juru ţi, strânge ţi buzele ca să nu respiri miazmele corupătorilor. Fără minciuni, fără ascunzişuri, Louise, să cred oare cuvintele pe care le a spus domnişoara de Montalais? Louise, ai venit la Paris pentru că eu nu mai eram la Blois?

La Vallière se înroşi şi şi ascunse faţa în palme.

— Da, aşa este – strigă Raoul în culmea fericirii – da, de aceea ai venit! Oh, te iubesc cum nu te am iubit încă nici­odată! Îţi mulţumesc, Louise, pentru acest devotament. Dar trebuie să iau măsuri pentru a te pune la adăpost de orice jignire, pentru a te feri de orice pată. Louise, o domnişoară de onoare, la curtea unei Prinţese tinere, în aceste vremuri de moravuri uşoare şi de nestatornicie în dragoste, o dom­nişoară de onoare e ţinta tuturor atacurilor, fără să fie apărată de nimeni, şi această situaţie nu poate să ţi con­vină. Trebuie să te măriţi ca să fii respectată.

— Să mă mărit?

— Da.

— Dumnezeule!

— Iată mâna mea, Louise; dă mi o pe a ta.

— Dar tatăl dumitale?

— Tatăl meu nu se mai amestecă.

— Totuşi...

— Îţi înţeleg această îndoială, Louise; voi vorbi cu tatăl meu.

— Oh, domnule Raoul, mai gândeşte te, mai aşteaptă.

— Să mai aştept, e cu neputinţă; să mai stau pe gânduri, când e vorba de tine, ar însemna să te jignesc. Dă mi mâna, scumpa Louise, sunt stăpân pe mine însumi; tatăl meu va spune da, ţi o făgăduiesc. Dă mi mâna, nu mă face să aştept astfel, răspunde mi repede un cuvânt, unul singur, altfel voi crede că, pentru a te fi schimbat într atâta, a fost de ajuns un singur pas în acest palat, o singură suflare a strălucirii, un singur surâs al reginelor, o singură privire a regelui.

Raoul abia apucă să rostească acest din urmă cuvânt, că La Vallière deveni palidă ca moartea, fără îndoială din teama pe care o încerca văzându l pe tânăr vorbindu i cu atâta însufleţire. De aceea, printr o mişcare mai iute ca gândul, îşi lăsă amândouă mâinile să cadă în palmele lui Raoul. Apoi o rupse la fugă fără a mai rosti o silabă şi dispăru fără a se fi mai uitat nici o clipă înapoi.

Raoul îşi simţi tot trupul tremurând la atingerea mâinilor ei. Primi jurământul, ca un jurământ solemn pe care dragostea îl smulge feciorelnicei sfiiciuni.

XX

CONSIMŢĂMÂNTUL LUI ATHOS

Raoul ieşise din Palatul Regal cu o hotărâre ce nu îngăduia nici o amânare în îndeplinirea ei. Încălecă deci pe cal chiar în curtea palatului şi apucă drumul spre Blois, în timp ce nunta DOMNULUI şi a Principesei Angliei se desfăşura în urma lui, în marea veselie a curtenilor şi spre şi mai marea întristare a lui de Guiche şi a lui Bukingham.

Raoul îşi văzu de treaba lui: în optsprezece ceasuri ajunse la Blois. Îşi pregătise pe drum cele mai tari argumente. Febra este şi ea un argument fără replică, şi Raoul avea febră.

Athos se afla în cabinetul lui, sporind cu câteva pagini memoriile sale, când Raoul intra pe uşă, condus de Grimaud. Clarvăzătorul gentilom nu avu nevoie decât de o aruncaseră de ochi pentru a vedea că ceva cu totul ne­obişnuit se petrecea în sufletul fiului său.

— Îmi pari a fi venit pentru o afacere importantă – spuse el arătându i un scaun lui Raoul, după ce l îmbrăţişase.

— Da, domnule – răspunse tânărul – şi te rog să mă asculţi cu aceeaşi binevoitoare atenţie de care nu m ai lipsit niciodată.

— Vorbeşte, Raoul.

— Domnule, iată faptele dezbrăcate de orice vorbe de prisos, pe care le aş socoti nedemne faţa de un bărbat ca domnia ta: domnişoara de La Vallière se află la Paris, în calitate de domnişoară de onoare a DOAMNEI. Am stat şi am chibzuit mult; o iubesc pe domnişoara de La Vallière mai presus de orice şi nu mi îngăduie cugetul să o las într un post unde bunul ei renume, virtutea ei chiar pot să fie ameninţate. Doresc deci să mă însor cu ea şi de aceea, domnule, am venit să ţi cer consimţămnitul pentru această căsătorie.

Athos păstrase, în timpul acestei declaraţii, o tăcere şi o rezervă neclintite. Raoul îşi începuse cuvântarea sa căutând să pară condus de cel mai deplin sânge rece, dar o sfârşi prin a lăsa să se vadă la fiecare cuvânt o tulburare dintre cele mai vii. Athos îl învălui pe Bragelonne cu privirea lui adâncă, umbrită de o uşoară tristeţe.

— Aşadar, zici că te ai gândit bine? întrebă el.

— Da, domnule.

— Mi se pare că ţi am împărtăşit sentimentele mele în legătură cu această alianţă.

— Ştiu, domnule – răspunse Raoul destul de încet – dar mi ai dat a înţelege că dacă aş stărui...

— Şi stăruieşti?

Bragelonne bâigui un da aproape neînţeles.

— Probabil, domnule – reluă Athos foarte liniştit – că pasiunea dumitale trebuie să fie, într adevăr, foarte pu­ternică, de vreme ce, în ciuda împotrivirii mele faţă de această unire, nu te poţi hotărî să renunţi la ea.

Raoul îşi trecu peste frunte o mână tremurătoare, ştergând astfel sudoarea care l năpădise. Athos îl privi înde­aproape pe fiul său şi simţi că inima i se umple de milă. Se ridică în picioare.

— Prea bine – zise el – sentimentele mele personale nu înseamnă nimic, pentru că e vorba de ale tale; ai venit să mă rogi ceva, îţi stau la dispoziţie. De fapt, să vedem, ce doreşti de la mine?

— Oh, bunăvoinţa dumitale, domnule, bunăvoinţa dumitale mai întâi – zise Raoul apucându i mâinile.

— Te înşeli asupra sentimentelor ce ţi le nutresc, Raoul; în inima mea ai să găseşti ceva mai mult decât bunăvoinţă – replică Athos.

Raoul sărută apăsat mâna pe care o strângea, aşa cum ar fi făcut îndrăgostitul cel mai pătimaş.

— Haide, haide – reluă contele – spune, Raoul, sunt gata pentru orice; ce trebuie să semnez?

— Oh, nimic, domnule, nimic; te aş ruga numai să ţi dai osteneala de a i scrie regelui, cerând pentru mine maies­tăţii sale, căruia îi aparţin, îngăduinţa de a mă căsători cu domnişoara de La Vallière.

— Bine, iată o idee chibzuită, Raoul. Într adevăr, după mine, sau mai degrabă înaintea mea, ai un stăpân; acest stăpân e regele; te supui deci unei îndoite încercări, aşa e loial.

— Oh, domnule!

— Îţi voi îndeplini fără zăbavă dorinţa, Raoul.

Contele se apropie de fereastra şi, aplecându se puţin în afară, strigă:

— Grimaud!

Grimaud îşi arătă capul de după o tufă de iasomie pe care o curăţa de uscături.

— Caii! îi spuse contele.

— Ce înseamnă ordinul ăsta? întrebă Raoul.

— Că vom pleca peste două ceasuri.

— Unde?

— La Paris.

— Cum la Paris! Vii la Paris?

— Regele nu e la Paris?

— Fără îndoială.

— Ei bine, ai uitat că trebuie să mergem împreună acolo?

— Dar, domnule – zise Raoul aproape cutremurat de atâta bunătate părintească – eu nu ţi cer să te oboseşti în felul acesta, ci să faci doar o scrisoare...

— Raoul, te înşeli şi asupra trecerii mele; nu se cade ca un simplu gentilom ca mine să i scrie regelui său. Vreau, şi se cuvine, să i vorbesc în faţă regelui. O voi face. Vom pleca împreună, Raoul.

— Oh, câtă bunăvoinţă, domnule!

— În ce dispoziţii crezi că se află maiestatea sa?

— Faţa de mine?

— Da.

— Oh, foarte bune.

— Ţi a spus o cumva?

— Cu propria sa gură.

— În ce împrejurare?

— Cu prilejul unei recomandări a domnului d'Artagnan, mi se pare, şi în legătură cu o întâmplare din Piaţa Grevei, unde am avut cinstea să trag spada pentru maiestatea sa. Am deci motive să mă socotesc, fără deşartă mândrie, destul de înălţat în ochii maiestăţii sale.

— Cu atât mai bine!

— Dar, te rog din suflet – continuă Raoul – nu păstra faţă de mine această seriozitate şi acest aer de taină, nu mă face să regret că am ascultat de un simţământ mai puternic ca orice.

— E a doua oară când îmi spui asta, Raoul, şi nu era nevoie; vrei o formalitate pentru consimţământul meu, pe care ţi l dau, e lucru hotărât, şi să nu mai vorbim despre asta. Vino să mi vezi noile plantaţii, Raoul.

Tânărul ştia că, după ce contele îşi manifesta voinţa, nu mai putea fi loc pentru controversă. Lăsă capul în jos şi l urmă pe tatăl său în grădină. Athos îi arătă, pe îndelete, altoiurile, răsadniţele şi pepinierele. Această linişte a contelui îl nedumerea din ce în ce mai mult pe Raoul; dragostea ce i umplea inima i se părea atât de mare, încât lumea întreagă abia dacă o putea cuprinde. Cum se făcea atunci că inima lui Athos rămânea goală şi închisă în faţa nemărginitei lui iubiri? De aceea, Bragelonne, adunându şi toate puterile, strigă dintr o dată:

— Domnule, e cu neputinţă ca dumneata să n ai un motiv de a o respinge pe domnişoara de La Vallière, care e atât de bună, atât de blândă, atât de curată, încât spiritul domniei tale, înzestrat cu o mare înţelepciune, ar trebui să o preţuiască aşa precum merită. În numele cerului, să fie oare între dom­nia ta şi familia ei vreo tainică duşmănie, sau vreo ură păs­trată din părinţi?

— Uite, Raoul, ce brazdă frumoasă de lăcrămioare – zise Athos – vezi ce bine le prieşte umbra şi umezeala, mai ales umbra frunzelor de sicomor, printre care se stre­coară căldura, ferindu le de arşiţa soarelui?

Raoul se opri în loc, îşi muşcă buzele, apoi, simţind că sângele îi năvăleşte spre tâmple, zise plin de cutezanţă:

— Domnule, dă mi te rog, o explicaţie; nu poţi uita că fiul dumitale e şi el un om.

— Atunci – răspunse Athos ridicându se încruntat – dovedeşte mi ca eşti un om, căci un fiu nu mi dovedeşti prin nimic că eşti. Te am rugat să aştepţi momentul unei alianţe ilustre; ţi aş fi găsit o soţie în primele rânduri ale nobilimii bogate; voiam să poţi străluci prin această îndoită sclipire pe care o dau gloria şi averea, căci nobleţea o ai prin sânge.

— Domnule – strigă Raoul împins de o pornire nestăpânită – acum două zile mi s a adus ocara că nu mi cunosc mama.

Athos păli; apoi, încruntându şi sprânceana ca zeul suprem al antichităţii, întrebă cu foarte multă maiestate:

— Aş dori să ştiu ce ai răspuns, domnule.

— Oh, iartă mă... iartă mă! murmură tânărul, prăbuşindu se din înălţimea exaltării sale.

— Ce ai răspuns, domnule? repetă contele, bătând din picior.

— Domnule, aveam spada în mână, iar cel care mă jignea astfel era în gardă; i am smuls spada şi i am aruncat o peste un şanţ, unde l am zvârlit apoi şi pe el, să şi o culeagă de pe jos.

— Şi pentru ce nu l ai ucis?

— Maiestatea sa opreşte duelul, şi în momentul acela eram ambasador al maiestăţii sale.

— Prea bine – rosti Athos – iată un motiv în plus spre a mă duce să i vorbesc regelui.

— Ce ai de gând să i ceri, domnule?

— Permisiunea de a trage spada împotriva aceluia care ne a făcut această jignire.

— Domnule, dacă nu m am purtat aşa cum ar fi trebuit să mă port, te rog sa mă ierţi.

— Cine îţi aduce vreo mustrare, Raoul?

— Această permisiune pe care vrei să i o ceri regelui.

— Raoul, voi ruga pe maiestatea să să ţi semneze contractul de căsătorie.

— Domnule...

— Dar cu o condiţie.

— Mai e nevoie să mi pui condiţii, dumneata, mie? Po­runceşte, domnule, mă voi supune.

— Cu condiţia – urmă Athos – că îmi vei spune numele celui care a vorbit astfel despre mama ta.

— Dar, domnule, ce nevoie ai să cunoşti acest nume? Jig­nirea mi a fost adusă mie, şi odată permisiunea obţinută din partea maiestăţii sale, răzbunarea mă priveşte numai pe mine.

— Numele lui, domnule!

— Nu pot îngădui să te expui unei primejdii!

— Mă iei drept un Don Diego? Numele lui!

— Îl ceri cu tot dinadinsul?

— Vreau să l ştiu.

— Vicontele de Wardes.

— Ah, făcu liniştit Athos. Foarte bine, îl cunosc. Dar caii noştri sunt gata, domnule; în loc să plecăm peste două ceasuri, vom pleca chiar acum. În şa, domnule, în şa!

XXI

PRINŢUL E GELOS PE DUCELE DE BUCKINGHAM

În timp ce domnul conte de La Fère se îndrepta spre Paris, însoţit de Raoul, Palatul Regal era teatrul unei scene pe care Molière ar fi numit o de bună comedie.

Trecuseră patru zile de la căsătorie. DOMNUL, după ce mâncase în mare grabă, trecu în anticamerele sale, cu buzele strânse, cu sprânceana încruntată. Masa nu fusese veselă. DOAMNA ceruse să fie servită în apartamentul ei. Prinţul luase deci prânzul în cerc restrâns. Cavalerul de Lorraine şi Manicamp fuseseră singurii prezenţi la acest dejun, care ţi­nuse doar trei sferturi de ceas, fără să se scoată o vorbă.

Manicamp, mai puţin introdus în intimitatea alteţei sale regale decât cavalerul de Lorraine, încerca în zadar să citească în ochii Prinţului motivul pentru care avea o mină atât de posomorâtă. Cavalerul de Lorraine, care n avea nevoie să ghicească nimic, fiindcă ştia totul, se ospăta cu acea poftă extraordinară pe care o avea atunci când îi vedea pe alţii mâhniţi, şi se bucura în aceeaşi măsură de supărarea Prinţului, ca şi tulburarea lui Manicamp. Îi făcea plăcere să l ţină la masă, în timp ce el mânca fără întrerupere, pe Prinţul ne­răbdător, care ardea de dorinţa de a se ridica de pe scaun.

De multe ori, Prinţul se căia că i dăduse cavalerului de Lorraine libertatea de a şi lua nasul la purtare, ceea ce l făcea să treacă peste orice etichetă. Acum, DOMNUL se afla într o asemenea stare de spirit; dar se temea de cavaler în aceeaşi măsură în care l iubea, astfel că se mulţumi să şi înăbuşe năduful în piept. Din timp în timp, Prinţul ridica ochii în tavan, apoi şi i cobora la feliile de ficat pe care cavalerul le ataca fără încetare; pentru ca, în cele din urmă, neîndrăznind să şi dea drumul, să înceapă a juca o pantomimă de care însuşi Arlechin ar fi fost gelos. În sfârşit, Prinţul nu se mai putu stăpâni şi, la fructe, se ridică, încruntat, aşa precum am spus, şi l lăsă pe cavalerul de Lorraine să şi termine dejunul după pofta stomacului său. Văzând că Prinţul se ridică, Manicamp se ridică şi el, ţeapăn, cu şervetul în mână.

Prinţul alerga mai curând decât mergea spre anticameră şi întâlnind un valet de uşă, îi dădu în şoaptă un ordin scurt. Apoi, schimbând direcţia, ca să nu mai treacă prin sala de mâncare, străbătu cabinetele sale, cu gândul de a se duce s o întâlnească pe regina mamă în camera ei de rugăciune, unde bătrâna suverană avea obiceiul să şi petreacă cea mai mare parte a timpului.