Vicontele de Bragelonne

— Te duci la burghezi sau la magistraţi? întrebă doamna de Saint Rémy cu dispreţ.

— Aflaţi, doamnă – răspunse Montalais – că nu sunt eu aceea care să slujesc o burgheză sau o soţie de magistrat şi că, părăsind această biată curte unde lâncezeşte persoana dumneavoastră, mă voi duce să stau la o curte aproape regală.

— Auzi, auzi! O curte regală! rosti doamna de Saint Rémy, străduindu se să râdă. O curte regală! Ce zici de asta, fiica mea?

Şi se întoarse către domnişoara de La Vallière, pe care voia cu tot dinadinsul s o îndepărteze de Montalais şi care, în loc să se supună dorinţei doamnei de Saint Rémy, privea cu frumoşii ei ochi împăciuitori când spre mama sa, când spre Montalais.

— N am spus o curte regală, doamnă – răspunse Montalais – fiindcă doamna Henriette a Angliei, care va deveni soţia alteţei sale regale DOMNUL, nu e regină. Am spus aproape regală, şi m am exprimat bine, deoarece ea va fi cumnata regelui.

Dacă un trăsnet ar fi căzut pe castelul de la Blois, n ar fi uimit o pe doamna de Saint Rémy aşa cum o uimi această ultimă frază rostită de Montalais.

— Ce tot vorbeşti acolo de alteţa sa regală Doamna Henriette? bâigui bătrâna femeie.

— Spun că voi intra în serviciul ei ca domnişoară de onoare; asta am spus.

— Ca domnişoară de onoare? exclamară în acelaşi timp doamna de Saint Rémy cu deznădejde şi domnişoara de La Vallière cu bucurie.

— Da, doamnă, ca domnişoară de onoare.

Bătrâna femeie îşi lăsă capul în jos, ca şi cum lovitura ar fi fost prea puternică pentru ea. Totuşi, aproape numaidecât, ridică iarăşi faţa, pentru a da o ultimă ripostă adversarei sale:

— Oh, oh! zise ea. Multe făgăduieli de acest fel se fac fără nici un temei! Te îmbeţi adesea cu speranţe frumoase, pentru ca, la urmă, când e vorba ca aceste făgăduieli să fie împlinite, ca aceste speranţe să fie înfăptuite, te trezeşti că toate aşteptările pe care te bizuiai se destramă ca fumul.

— O, doamnă, trecerea de care se bucură ocrotitorul meu nu poate fi pusă la îndoială, şi făgăduielile lui sunt ca şi fapte împlinite.

— Şi acest ocrotitor atât de puternic aş fi prea curioasă dacă aş vrea să i aflu numele?

— O, Doamne, nu! E domnul de aici – răspunse Montalais, arătând spre Malicorne, care, în tot timpul acestei scene, îşi păstrase cel mai netulburat sânge rece şi cea mai hazlie demnitate.

— Dumnealui! strigă doamna de Saint Rémy cu o explo­zie de hohote. Dumnealui e sprijinitorul dumitale! Omul a cărui trecere nu poate fi pusă la îndoială, ale cărui făgă­duinţe sunt ca şi fapte împlinite este domnul Malicorne!

Malicorne făcu o plecăciune. Cât despre Montalais, drept orice răspuns, ea scoase hârtia din buzunar şi i o arătă bătrânei doamne.

— Iată brevetul – spuse.

Asta le puse vârf la toate. De îndată ce şi aruncă privirea peste binecuvântatul pergament, bătrâna doamnă îşi încrucişă braţele, o nedefinită expresie de invidie şi deznădejde îi împietri obrazul şi trebui să se aşeze pe un scaun ca să nu leşine. Montalais nu era însă atât de rea pentru a se bucura peste măsură de victoria ei şi pentru a şi copleşi duşmanul, mai ales când acest duşman era mama prietenei sale; se bucură, dar nu sări în sus de fericire că învinsese. Malicorne, în schimb, fu mai puţin generos; el îşi luă aere de nobil în jilţul său, întinzându şi picioarele cu o familiaritate care, cu două ceasuri mai înainte, i ar fi atras lovituri de baston.

— Domnişoară de onoare la tânăra DOAMNĂ! murmură doamna de Saint Rémy, încă nevenindu i să creadă.

— Da, doamnă, şi, culmea, datorită sprijinului domnului Malicorne!

— De necrezut! repetă bătrâna doamnă. Nu i aşa, Louise, ca e de necrezut?

Dar Louise nu răspunse; stătea cu capul în jos, îngândurată, aproape mâhnită. Îşi duse gingaş mâna la frunte şi oftă.

— Şi, mă rog, domnule – spuse deodată doamna de Saint Rémy – cum ai făcut de ai obţinut această însărcinare?

— Am cerut o, doamnă.

— Cui?

— Unuia din prietenii mei.

— Ai dumneata prieteni cu atâta trecere la curte, încât să ţi poată îndeplini o asemenea cerere?

— Doamnă, aşa se pare.

— Şi se poate şti numele acestor prieteni?

— N am spus că aş avea mai mulţi prieteni, doamnă, am spus un prieten.

— Şi cum se numeşte acest prieten?

— La naiba, prea multe vreţi să ştiţi, doamnă! Când ai un prieten atât de puternic ca al meu, nu l dai în vileag cu una cu două, ca să ţi l fure te miri cine.

— Ai dreptate, domnule, să nu i spui numele, căci mă tem că ţi ar fi greu să l născoceşti.

— În tot cazul – interveni Montalais – dacă prietenul nu există, brevetul există, şi asta lămureşte totul.

— Atunci – zise doamna de Saint Rémy cu zâmbetul graţios al pisicii care vrea să zgârie – atunci înseamnă că, adineauri, când l am găsit pe domnul la dumneata...

— Ei bine?

— Îţi aducea brevetul.

— Chiar aşa e, doamnă, aţi ghicit.

— În cazul acesta, totul e foarte cuviincios.

— Cred şi eu, doamnă.

— Şi am greşit, pe cât se pare, făcându ţi aspre mustrări, domnişoară.

— Foarte mult, doamnă; dar sunt aşa de obişnuită cu mustrările dumneavoastră, încât vi le iert.

— Dacă i aşa, să mergem, Louise; nu ne rămâne decât să ne retragem. M auzi?

— Doamnă – rosti La Vallière tresărind – ai spus ceva?

— Dar nu m ai auzit, copila mea?

— Nu, doamnă, mă gândeam.

— La ce?

— La o mie de lucruri.

— Sper că nu eşti supărată pe mine, Louise! zisa Montalais, strângându i mâna.

— Dar pentru ce aş fi supărată pe tine, scumpa mea Aure? răspunse tânăra fată cu glasul ei dulce ca un cântec.

— Doamne – adaugă doamna de Saint Rémy – chiar dacă ar fi puţin supărată pe dumneata, biata copilă, ar avea şi de ce.

— Dar pentru ce, Doamne sfinte, să se supere pe mine?

— Mi se pare că e de familie tot atât de bună şi e tot atât de frumoasă ca şi dumneata.

— Mamă! strigă Louise.

— De o sută de ori mai frumoasă, doamnă, da; dintr o familie mai bună, însă, nu; dar asta nu mi spune de loc pentru ce ar fi Louise supărată pe mine.

— Crezi oare că e o plăcere pentru ea să se înmormânteze la Blois, în timp ce dumneata vei străluci la Paris?

— Dar, doamnă, nu eu sunt aceea care o împiedică pe Louise de a mă urma la Paris; dimpotrivă, aş fi foarte fericită să vină şi ea acolo.

— Numai că domnul Malicorne, care e atotputernic la curte...

— Ce să i faci, doamnă – rosti Malicorne – fiecare cum poate pe această biată lume.

— Malicorne! îi strigă Montalais. Apoi, aplecându se către tânăr: Ţine o de vorbă pe doamna de Saint Rémy, fie certându te, fie împăcându te cu ea; trebuie să i vorbesc Louisei.

Şi o caldă strângere de mână îl răsplăti în aceeaşi clipă pe Malicorne pentru supunerea de care avea să dea dovadă. Malicorne se apropie îmbufnat de doamna de Saint Rémy, în timp ce Montalais îi şoptea prietenei sale, cuprinzând o cu braţul pe după gât:

— Ce ai, spune? E adevărat că n ai să mă mai iubeşti fiindcă voi străluci acolo, aşa cum zice mama ta?

— Oh, nu! răspunse tânăra fata, abia stăpânindu şi lacrimile. Dimpotrivă, mă bucur de norocul tău.

— Te bucuri! Şi eşti gata să plângi.

— Plângi oare numai de invidie?

— Ah, da, înţeleg, mă duc la Paris, şi acest cuvânt, Paris, îţi reaminteşte de un anume cavaler.

— Aure!

— Un anume cavaler care se afla cândva la Blois, iar astăzi se află la Paris.

— Nu ştiu, în adevăr, ce am, dar simt că mă înăbuş.

— Atunci plângi, dacă nu poţi să mi zâmbeşti.

Louise îşi ridică faţa atât de frumoasă, pe care lacrimile, picurând una câte una, o iluminau ca nişte diamante.

— Haide, mărturiseşte – zise Montalais.

— Ce vrei să mărturisesc?

— Pricina care te face să plângi; nimeni nu plânge fără motiv. Sunt prietena ta; tot ceea ce vrei să fac, voi face. Malicorne e mai puternic decât s ar crede, să ştii! Vrei să vii la Paris?

— Vai! oftă Louise.

— Vrei să vii la Paris?

— Să rămân singură aici, în acest castel mohorât, eu care mă obişnuisem să ţi ascult cântecele, să ţi strâng mâna, să alerg cu tine prin parc! Oh, cât o să mi fie de urât, ce repede am să mor!

— Vrei să vii la Paris?

Louise oftă din nou.

— Nu vrei să mi răspunzi, prin urmare.

— Dar ce să ţi răspund?

— Da sau nu; nu i atât de greu, mi se pare.

— Oh, tu eşti fericită, Montalais!

— Spune, asta înseamnă că ai vrea să fii în locul meu?

Louise tăcu.

— Mică încăpăţânată! rosti Montalais. S a mai văzut oare vreodată ca cineva să se ascundă de prietena ei? Haide, mărturiseşte că ai vrea să vii la Paris, mărturiseşte că mori de dorul de a l revedea pe Raoul!

— Nu pot să mărturisesc asta.

— Şi rău faci.

— De ce?

— Pentru că... vezi acest brevet?

— Fireşte că l văd.

— Ei bine, aş putea face să ai unul la fel.

— Prin cine?

— Prin Malicorne.

— Aure, vorbeşti adevărat? Ar fi cu putinţă?

— Doamne, Malicorne e aici; ceea ce a făcut pentru mine, va trebui să facă şi pentru tine.

Malicorne auzi rostindu se de două ori numele lui; fu încântat că avea prilejul să scape de doamna Saint Rémy şi se întoarse numaidecât către ele.

— Ce s a întâmplat, domnişoară?

— Vino încoace, Malicorne – făcu Montalais cu un gest poruncitor.

Malicorne se supuse.

— Un brevet la fel – zise Montalais.

— Cum adică?

— Un brevet la fel cu ăsta! E limpede?

— Dar...

— Îmi trebuie!

— Oh, oh, îţi trebuie?

— Da.

— E cu neputinţă, nu i aşa, domnule Malicorne? zise Louise cu glasul ei dulce.

— Doamne! Dacă e pentru dumneata, domnişoară...

— Pentru mine. Da, domnule Malicorne, va fi pen­tru mine.

— Şi dacă domnişoara de Montalais îl cere o dată cu dumneata...

— Domnişoara de Montalais nu l cere, ţi l ordonă!

— Ei bine, voi căuta să mă supun, domnişoară.

— Şi vei face să fie numită?

— Vom încerca.

— Fără răspunsuri în doi peri. Louise de La Vallière va fi domnişoară de onoare a doamnei Henriette până în opt zile.

— Ce grăbită eşti!

— Până în opt zile; dacă nu...

— Ei bine?

— Îl vei lua şi pe al meu înapoi, domnule Malicorne: nu mi părăsesc prietena.

— Scumpă Montalais!

— Prea bine, păstrează ţi brevetul; domnişoara de La Vallière va fi domnişoară de onoare.

— Adevărat?

— Adevărat.

— Aşadar, pot nădăjdui că voi merge la Paris?

— Te poţi bizui pe mine.

— Oh, domnule Malicorne, câtă recunoştinţă! strigă Louise împreunându şi mâinile şi sărind în sus de bucurie.

— Mică prefăcută! zâmbi Montalais. Încearcă de a mă mai face să cred că nu eşti îndrăgostită de Raoul.

Louise se înroşi ca trandafirul de mai; dar în loc să răspundă, se duse s o îmbrăţişeze pe mama sa.

— Domnul Malicorne e un prinţ deghizat! zise bătrâna doamnă. Totul îi stă în putinţă.

— Vreţi să fiţi şi dumneavoastră domnişoară de onoare? o întrebă Malicorne pe doamna de Saint Rémy. Atâta timp cât pot, să numesc barem pe toată lumea!

Şi, cu acestea, ieşi, lăsând o pe biata doamnă despotcovită, cum ar spune Tallemant des Réaux.

— Fie ce o fi! murmură Malicorne coborând scara. Treaba asta o să mă coste încă o mie de livre, dar n am încotro; prietenul meu Manicamp nu face nimic pe degeaba.

IX

MALICORNE ŞI MANICAMP

Introducerea acestor două noi personaje în istorisirea de faţă şi misterioasa lor asemănare de nume şi de simţăminte merită oarecare atenţie din partea povestitorului, cât şi a cititorului. Vom căuta deci să dăm câteva amănunte despre domnul Malicorne şi despre domnul Manicamp.

Malicorne, se ştie, fusese de curând la Orléans ca să capete brevetul acela pentru domnişoara de Montalais, iar sosirea lui făcuse o mare vâlvă la castelul din Blois. Şi asta pentru că la Orléans se afla în vremea aceea domnul de Manicamp. Ciudat personaj mai era şi acest domn de Manicamp! Băiat cu mult spirit, totdeauna fără un ban, totdeauna la ananghie, cu toate că se înfrupta după voie din punga domnului conte de Guiche, una dintre cele mai bine garnisite pungi ale epocii. Şi asta pentru că domnul conte de Guiche copilărise împreună cu domnul de Manicamp, biet boiernaş vasal, născut din nea­mul Grammont. Şi pentru că, în sfârşit, domnul de Manicamp, cu spiritul lui ager, îşi crease un venit în bogata familie a mareşalului.

Încă din copilărie, dintr un calcul foarte bine întocmit pentru vârsta lui îşi împrumutase numele şi tăcerea tuturor nebuniilor contelui de Guiche. Nobilul său prieten şterpelea o fructă adusă pentru doamna mareşal, spărgea o oglindă, scotea ochiul unui câine, de Manicamp era totdeauna gata să ia asupră şi crima şi primea pedeapsa cuvenită, care nu era mai puţin aspră pentru faptul că se abătea asupra unui nevinovat. În schimb, acest sistem de abnegaţie îi era răsplătit. În loc să umble în hainele sărăcăcioase din care situaţia pă­rintească îi făcuse un fel de lege, putea să apară strălucitor, mândru, ca un tânar senior cu un venit de cincizeci de mii de livre. Asta nu înseamnă că avea un caracter josnic sau ca era un spirit ploconit; nu, era filozof, sau mai degrabă arăta acea nepăsare, moliciune şi visare ce fac pe un om să treacă peste orice simţământ al ierarhiilor lumeşti. Singura lui ambiţie era să cheltuiască repede şi cât mai mulţi bani. Dar, sub acest raport, domnul de Manicamp era un sac fără fund. De trei sau patru ori pe an, cu regularitate, îl sleia de bani pe contele de Guiche, şi când vedea că acesta este cu adevărat sleit, întorcându şi buzunarele şi punga pe dos şi spunând că i ar trebui cel puţin cincisprezece zile până când dărnicia părintească să i umple din nou punga şi buzu­narele, de Manicamp pierdea orice vlagă, se culca, stătea lungit în pat, nu mai mânca nimic şi vindea frumoasele lui veşminte sub motiv că, stând culcat în pat, nu mai are nevoie de ele. În timpul acestei amorţiri a trupului şi a spiritului, punga contelui de Guiche se umplea iarăşi şi, odată plină, se revărsa în cea a lui de Manicamp, care îşi cumpăra alte haine noi, se dichisea încă o dată şi reîncepea aceeaşi viaţă de mai înainte. Această manie de a şi vinde hainele noi pe un sfert din preţul lor adevărat îl făcuse pe eroul nostru de pomină în Orléans, oraş unde, ne am simţi foarte încurcaţi să spunem de ce, venea să şi petreacă, de obicei, zilele lui de pocăinţă. Toţi stricaţii provinciali, toţi neisprăviţii cu şase sute de livre pe an se repezeau să culeagă firimiturile îndestulării sale. Printre admiratorii acelor strălucite costume se distingea amicul nostru Malicorne, fiul unui sindic al oraşului, de la care domnul prinţ de Condé, totdeauna strâmtorat, ca orice Condé, împrumuta adesea bani cu camătă mare. Domnul Malicorne ţinea cheile de la lada cu bani a părinţilor săi. Vrem să spunem că, în acele timpuri de mo­ralitate uşoară, el îşi agonisea, de partea lui, urmând exemplul tatălui şi dând bani cu camătă pe termene scurte, un venit de o mie opt sute de livre, fără a mai pune la socoteală alte şase sute de livre ce proveneau de la generozitatea sindicului, astfel încât Malicorne tânărul era regele rafinaţilor din Orléans, dispunând de două mii patru sute de livre, pe care le putea mânui, cheltui, risipi în tot felul de nebunii. Dar, spre deosebire de Manicamp, Malicorne era nemaipomenit de ambiţios. Iubea din ambiţie, arunca banii din ambiţie, s ar fi putut ruina din ambiţie.

Malicorne se hotărâse să parvină cu orice preţ; şi pentru asta, fără a ţine seama de nimic, îşi alesese o iubită şi un prieten. Iubita, domnişoara de Montalais, era crudă cu el în privinţa desfătărilor dragostei, dar era o fată de neam nobil, şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. Prietenul nu ţinea la prietenie, dar era favoritul contelui de Guiche, prieten el însuşi cu DOMNUL, fratele regelui, şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. În schimb, la capitolul cheltuielilor, domnişoara de Montalais îl costa pe an – panglici, mănuşi şi dulciuri – o mie de livre. De Manicamp îl costa – bani daţi cu împrumut şi nerestituiţi – de la o mie două sute la o mie cinci sute de livre pe an. Aşa încât lui Malicorne nu i mai rămânea nimic. A, ba nu, ne înşelăm: îi mai rămânea lada cu bani a tatălui său. Şi căuta să se folosească de ea printr un procedeu asupra căruia păstra cea mai mare taină şi care consta din a şi însuşi singur, din banii părinteşti, suma necesară pe vreo şase ani înainte, adică circa cincispre­zece mii de livre, jurându se, bineînţeles faţă de el însuşi, de a pune la loc această datorie de îndată ce se va ivi prilejul. Prilejul trebuia să fie primirea unei frumoase în­sărcinări pe lângă curtea DOMNULUI, atunci când această curte se va alcătui cu prilejul căsătoriei Prinţului. Această vreme sosise, într adevăr, şi curtea DOMNULUI începea să fie înjghebată. O atribuţie bună pe lângă un prinţ de sânge, primită prin girul şi recomandarea unui prieten de rangul contelui de Guiche, însemna cel puţin douăsprezece mii de livre pe an, şi, punând în practică sistemul pe care l adoptase Malicorne de a şi spori veniturile, douăsprezece mii de livre se puteau urca uşor la douăzeci de mii. Pe urmă, odată intrat în această atribuţie, Malicorne se va însura cu domni­şoara de Montalais; domnişoara de Montalais, aparţinând unei familii în care nobleţea se transmitea prin pântec, nu numai că avea să fie dotată, dar îl va înnobila şi pe Malicorne. Dar pentru ca domnişoara de Montalais, care nu avea prea multă avere, deşi era singură la părinţi, să poată fi înzestrată convenabil, trebuia să aparţină unei principese pe atât de largă la mână, pe cât de avară era DOAMNA, văduva moştenitoare. Şi pentru ca soţia să nu fie cu nimic mai prejos decât soţul, situaţie ce ar prezenta mari neajunsuri, mai cu seamă când e vorba de nişte caractere cum erau cele ale viitorilor căsătoriţi, Malicorne se gândi să facă din însăşi curtea DOMNULUI, fratele regelui, punctul central al unirii lor. Montalais va fi domnişoară de onoare a DOAMNEI, iar Malicorne va fi ofiţer al DOMNULUI. De unde se vede că planul pornea dintr un cap chibzuit şi că purcese a fi adus la îndeplinire cu multă hotărâre. Malicorne îl rugase pe Manicamp să i ceară contelui de Guiche un brevet de domnişoară de onoare. Iar contele de Guiche îi ceruse acest brevet DOMNULUI, care îl şi semnase fără şovăire.

Planul acesta chibzuit al lui Malicorne, căci e de la sine înţeles că socotelile unui spirit atât de activ ca al său nu se mărgineau numai la prezent, ci se întindeau şi în viitor, planul lui Malicorne, spuneam, era următorul:

Să facă să intre în serviciul doamnei Henriette o femeie îndatorată lui, spirituală, tânără, frumoasă şi pricepută la intrigi; să afle, cu ajutorul acestei femei, toate tainele fe­meieşti ale acestei tinere căsnicii, în timp ce el, Malicorne, şi prietenul său Manicamp vor afla, la rândul lor, toate mis­terele bărbăteşti ale tinerilor căsătoriţi. Numai folosind astfel de mijloace se poate ajunge la o avere frumoasă şi totodată înjghebată într un timp scurt.

Malicorne era un nume de rând, iar cel care l purta avea prea mult spirit ca să şi ascundă acest adevăr; dar îşi va cumpăra o proprietate şi atunci Malicorne de ceva, sau chiar Malicorne scurt va suna foarte nobil în ureche. Şi n ar fi cu totul nefiresc să se poată găsi numelui de Malicorne o obârşie dintre cele mai aristocratice. Într adevăr, n ar putea, oare, să coboare din vreun domeniu unde un taur cu mari coarne ucigătoare va fi pricinuit cândva o năpastă cuiva şi va fi botezat pământul acela cu sângele pe care l va fi făcut să curgă acolo?

Fireşte, acest plan era înţesat de multe greutăţi; dar cea mai mare dintre toate era domnişoara de Montalais însăşi. Capricioasă, nestatornică, bănuitoare, nechibzuită, uşuratică, pretenţioasă, fecioară înarmată cu gheare, Erigonă⁶ mânjită cu suc de struguri, ea răsturna uneori, cu o singură mişcare a degetelor sale albe sau cu o singură suflare a buzelor ei zâmbitoare, edificiul pe care răbdarea lui Malicorne se stră­duise să l înalţe în decurs de o lună.

Lăsând la o parte dragostea, Malicorne era fericit; însă această dragoste, pe care nu se putea împiedica să n o resimtă, el avea tăria de a şi o ascunde cu grijă, încredinţat că la cea mai mică slăbire a legăturilor prin care ţinea strâns acest Proteu⁷ feminin, demonul îl va trânti la pământ şi şi va bate fără cruţare joc de dânsul. Îşi umilea iubita, dispreţuind o.

Arzând de patimă atunci când ea se apropia de el plină de ispite, cunoştea arta de a rămâne rece ca gheaţa, de teamă că, de îndată ce ar întinde braţele s o cuprindă, fata ar rupe o la fugă, râzându i în nas.

În ceea ce o privea, Montalais credea că nu l iubeşte pe Malicorne, şi, cu totul dimpotrivă, îl iubea. Dar Malicorne repeta faţă de ea atât de des reproşurile că este nepăsătoare, încât fata sfârşea de multe ori prin a crede că acesta era adevărul, şi atunci îşi spunea că l urăşte. Iar de voia să l cucerească prin cochetărie, Malicorne devenea şi mai mofturos decât ea. Dar ceea ce o făcea pe Montalais să ţină la Malicorne într un chip ce n o mai putea despărţi de el era că Malicorne venea mereu încărcat de veşti proaspete de la curte şi din oraş, că el aducea de fiecare dată la Blois o modă, o taină, un parfum, că nu cerea niciodată o întâlnire, ba, dimpotrivă, se lăsa rugat să primească un favor, după care lui îi crăpa totdeauna buza. La rândul ei, Montalais nu era zgârcită cu veştile. Prin ea, Malicorne ştia tot ce se petrecea la DOAMNA, văduva moştenitoare, şi îi povestea lui Manicamp întâmplări care te făceau să mori de râs, iar acesta, leneş cum era, i le ducea pregătite de a gata contelui de Guiche, care le împărtăşea apoi DOMNULUI.

Iată, pe scurt, care era urzeala micilor interese şi a micilor conspiraţii ce făceau legătura între Blois şi Orléans, şi între Orléans şi Paris, şi care aveau s o aducă în acest din urmă oraş, unde va stârni o adevărată revoluţie, pe biata domnişoară de La Vallière, care nici pe departe nu bănuia, în clipa când se întorcea din camera de sus, bucuroasă, la braţul mamei sale, viitorul ciudat căruia îi era hărăzită.

Cât despre cumsecadele Malicorne, vrem să l numim pe sin­dicul din Orléans, el vedea tot atât de puţin limpede în prezent, pe cât vedeau ceilalţi în viitor, şi nici prin cap nu i trecea, în timp ce se plimba singur, în fiecare zi, între ceasurile trei şi cinci, după ce lua masa, prin piaţa Sfânta Caterina, îmbrăcat în haina lui cenuşie, croită pe vremea lui Ludovic al XIII lea, şi cu papucii lui de postav legaţi cu ciucuri mari, că el era acela care plătea toate hohotele de râs, toate sărutările fugare, toate şuşotelile, toată risipa de panglici şi toată zămislirea de planuri ce formau un lanţ neîntrerupt de patruzeci şi cinci de leghe de la castelul din Blois până la Palatul Regal.

X

MANICAMP ŞI MALICORNE

Aşadar, Malicorne plecă, după cum am spus, şi se duse să l caute pe prietenul său Manicamp, retras în momentul acela la Orléans. Era tocmai în perioada când acest tânăr senior umbla să şi vândă ultimul costum mai curăţel ce i mai rămăsese la îndemână. Cu cincisprezece zile mai înainte obţinuse de la con­tele de Guiche o sută de pistoli, singurii bani cu care putea porni la drum, pentru a se duce s o întâmpine pe DOAMNA, care avea să sosească la Le Havre. Cu trei zile mai înainte smulsese şi de la Malicorne cincizeci de pistoli, preţul breve­tului obţinut pentru Montalais. Acum, deci, nu mai avea de unde să ciupească nimic, epuizându şi toate resursele, şi nu i rămânea decât să şi vândă frumosul costum de stofă şi mătase, brodat şi cusut cu aur, care stârnise admiraţia întregii curţi. Dar, pentru a fi în măsură să vândă acest costum, ultimul ce i mai rămăsese, după cum am fost siliţi să i destăinuim citito­rului, Manicamp a trebuit să se culce iarăşi în patul său. Nici foc în casă, nici bani de buzunar, nici bani pentru plimbare, nimic altceva decât somnul, care trebuia să i ţină loc şi de mâncare, şi de petreceri, şi de baluri. S a spus: "Dormitul ţine loc de mâncare", dar nu s a spus niciodată: "Cine doarme, petrece", sau; "Cine doarme, dansează". Manicamp, redus la neputinţa de a nu mai petrece şi de a nu mai dansa de opt zile cel puţin, era deci foarte posomorât. Aştepta un cămătar şi l văzu intrând pe Malicorne. Un strigăt de deznădejde îi scăpă de pe buze.