Vicontele de Bragelonne

— Ei bine, spune le să plece.

— Peste putinţă! I am chemat să vină de ieri; este con­ducătorul colegiului de iezuiţi şi stareţul dominicanilor.

— Statul tău major. Fie!

— Şi tu ce ai să faci?

— Mă duc să l trezesc pe Porthos şi să aştept în odaia lui până îţi vei încheia tu convorbirile.

Aramis nu făcu nici o mişcare, nu şi încreţi nici o sprân­ceană; îşi stăpâni şi vorba şi gesturile.

— Du te – zise el.

D'Artagnan se îndreptă spre uşă.

— Stai! Ştii care i odaia lui Porthos?

— Nu; dar am să aflu eu.

— Ia o pe coridor şi deschide uşa a doua pe stânga.

— Mulţumesc. La revedere!

Şi d'Artagnan apucă în direcţia arătată de Aramis.

Nu trecură însă nici zece minute şi se întoarse. Îl găsi pe Aramis aşezat între stareţul dominicanilor şi conducătorul colegiului iezuiţilor, exact în aceeaşi situaţie în care dăduse cândva peste el în hanul de la Crèvecoeur. Această tovărăşie nu l tulbură câtuşi de puţin pe muşchetar.

— Ce este? întrebă în linişte Aramis. S ar părea că ai să mi spui ceva, dragă prietene.

— Este – răspunse d'Artagnan privindu l ţintă pe Ara­mis – este că Porthos nu se mai află în camera lui.

— Auzi colo! făcu Aramis cu aceeaşi linişte. Eşti sigur?

— La dracu! Vin doar de acolo.

— Atunci unde poate să fie?

— Asta vreau să ştiu şi eu.

— Şi n ai întrebat pe nimeni?

— Ba da.

— Şi ce ţi s a răspuns?

— Că Porthos, având obiceiul să iasă în zori, fără să spună nimănui, pesemne că a plecat.

— Şi ce ai făcut pe urmă?

— M am dus la grajd – răspunse cu nerăbdare d'Artagnan.

— Ce să faci acolo?

— Să văd dacă Porthos a plecat călare.

— Şi?... Întrebă episcopul.

— Ei bine, lipseşte un cal de la iesle, numărul 5: Goliat.

Tot acest dialog, se înţelege de la sine, nu era lipsit de o anumită iritare din partea muşchetarului şi de o desăvârşită politeţe din partea episcopului.

— Ah, înţeleg ce s a întâmplat – zise Aramis după o clipa de gândire. Porthos a ieşit ca să ne facă o surpriză.

— O surpriză?

— Da. Canalul care duce de la Vannes până la mare e foarte bogat în vânat, mai ales în lişiţe şi becaţe; tocmai vânatul care i place mai mult lui Porthos. Ne va aduce o du­zină de păsări pentru masa de la prânz.

— Crezi? se miră d'Artagnan.

— Sunt sigur. Unde vrei să se fi dus? Pun rămăşag că a luat şi o puşcă.

— Se poate – bâgui d'Artagnan.

— Fă un lucru, dragă prietene: încalecă pe cal şi du te după el.

— Ai dreptate – zise d'Artagnan – mă duc.

— Vrei să te însoţească cineva?

— Nu mulţumesc. Porthos e uşor de recunoscut. Voi în­treba şi i voi da de urmă numaidecât.

— Nu iei o archebuză?

— Nu mulţumesc.

— Pune şaua pe calul care ţi place.

— Îl voi lua pe acela pe care am venit ieri de la Belle Isle.

— Bine. Socoteşte te ca la tine acasă.

Aramis sună şi dădu ordin să fie înşeuat calul pe care l va alege domnul d'Artagnan. Muşchetarul porni în urma servi­torului însărcinat cu îndeplinirea acestui ordin. La uşa, ser­vitorul se trase la o parte, lăsându l pe d'Artagnan să meargă înainte. În acea clipă, privirea lui întâlni privirea stăpânului său. O încruntare din sprâncene făcu pe isteaţa iscoadă să înţeleagă că trebuia să fie cu ochii în patru la tot ce avea să facă d'Artagnan.

D'Artagnan încălecă pe cal; Aramis auzi bocănitul pot­coavelor pe caldarâm. O clipă mai târziu, servitorul se în­torcea în casă.

— Ei bine? întrebă episcopul.

— Monseniore, a pornit de a lungul canalului şi se în­dreaptă spre mare – răspunse servitorul.

— Bine! zise Aramis.

Într adevăr, d'Artagnan, înlăturând orice bănuială, că­lărea spre ocean, sperând să zărească, fie pe câmp, fie la marginea apei, umbra uriaşă a prietenului său Porthos. Şi se încăpăţână să recunoască urme de copită în fiecare gropiţă din mlaştină. Deseori credea că aude detunătura unei arme de foc. Aceasta iluzie ţinu trei ceasuri. În primele două ceasuri, d'Artagnan îl căută pe Porthos. În al treilea, se în­toarse acasă. "Poate că a venit pe alt drum – îşi spuse el – şi am să i găsesc pe amândoi aşteptându mă aici."

D'Artagnan se înşela însă. Nu l găsi pe Porthos la epis­copie, aşa cum nu l găsise nici pe malul canalului.

Aramis îl aştepta în capul scării, cu o înfăţişare dez­nădăjduită.

— Nu te a ajuns nimeni din urmă, dragă d'Artagnan? strigă el de departe, de cum îl zări pe muşchetar.

— Nu. Ai trimis pe cineva după mine?

— Îmi pare rău, scumpe prietene, îmi pare rău că te am făcut să alergi degeaba; dar, la şapte ceasuri, a venit la mine duhovnicul de la Saint Paterne; s a întâlnit cu du Val­lon, care a plecat şi care, nevoind să trezească din somn pe nimeni la episcopie, l a însărcinat să mi spună că, de teamă ca nu cumva domnul Gétard să facă vreo boroboaţă în lipsa lui, a căutat să se folosească de refluxul de dimineaţă pen­tru a se duce să dea o raită la Belle Isle.

— Dar, spune mi, Goliat n a trecut înot cele patru leghe până la insulă, nu i aşa?

— Sunt chiar şase – zise Aramis.

— Atunci, cu atât mai puţin.

— De aceea, scumpe prietene – continuă prelatul cu un zâmbet blând – Goliat e în grajd, la locul lui, foarte mul­ţumit, te încredinţez, că nu l a mai purtat pe Porthos în spinare.

Într adevăr, calul fusese adus de la prima staţie de schimb de poştă prin grija prelatului, căruia nu i scăpa nici un amă­nunt. D'Artagnan păru cum nu se poate mai mulţumit de această explicaţie. Începea să joace un rol de prefăcătorie care se potrivea foarte bine cu bănuielile ce i încolţeau din ce în ce mai mult în minte. Se aşeză la masă între iezuit şi Ara­mis, avându l pe dominican în faţă şi zâmbindu i mai ales dominicanului, al cărui chip mare şi bucalat îl avea mereu înaintea ochilor.

Prânzul fu lung şi îmbelşugat; un minunat vin de Spa­nia, stridii frumoase de Morbihan, peşti de soi de la gurile Loarei, raci mari de Paimboeuf şi vânat proaspăt de câmp fură bunătăţile întinse pe masă. D'Artagnan mâncă mult şi bău puţin. Aramis nu bău de loc, sau, mai bine zis, nu bău decât apă. Apoi, după ce prânziră, d'Artagnan zise:

— Îmi oferiseşi parcă o archebuză!

— Da.

— Vrei să mi o împrumuţi?

— Ai de gând să vânezi?

— Aşteptându l pe Porthos, cred că e lucrul cel mai bun pe care l aş avea de făcut.

— Ia o pe aceea care ţi place, din panoplie.

— Vii şi tu cu mine?

— Vai, prietene scump, aş veni cu mare plăcere, dar vânătoarea e oprită pentru episcopi.

— Ah – făcu d'Artagnan – nu ştiam asta.

— De altminteri – adăugă Aramis – am treabă până la amiază.

— Aşadar, mă duc singur? întrebă d'Artagnan.

— Vai, da. Dar să cauţi să nu întârzii la masă.

— La dracu! Se mănâncă prea bine la tine aici, ca să nu mă grăbesc să vin.

Acestea zise, d'Artagnan îşi părăsi gazda, salută pe cei­lalţi doi oaspeţi, îşi luă archebuza şi plecă. Dar în loc să se ducă la vânătoare, o apucă de a dreptul spre micul port din Vannes. Se uită în zadar să vadă dacă e urmărit; nu văzu pe nimeni şi nimic. Închirie o mică barcă de pescar pentru douăzeci şi cinci de livre şi, la ceasurile unsprezece si jumă­tate, porni în larg, încredinţat că nu l urmărise nimeni.

Nu l urmărise nimeni, e adevărat. Numai că un frate iezuit, cocoţat în vârful clopotniţei bisericii sale, nu pierduse din ochi nici un pas de al lui d'Artagnan, pe care l privea îndeaproape, încă de dimineaţă, cu ajutorul unui ochean. La unsprezece ceasuri şi trei sferturi, Aramis era înştiinţat că d'Artagnan plutea spre Belle Isle.

Călătoria muşchetarului se desfăşura repede; un vânt bun dinspre miazânoapte răsărit îl împingea drept către Belle Isle. Pe măsură ce se apropia, ochii lui scrutau coasta. Căuta să vadă, fie pe ţărm, fie deasupra fortificaţiilor, costumul izbitor al lui Porthos sau marea lui statură profilându se pe un cer uşor înnorat.

D'Artagnan cercetă în zadar; debarcă fără să fi văzut nimic şi află de la primul soldat întrebat că domnul du Vallon nu se întorsese încă de la Vannes. Atunci, fără a mai pierde o singură clipă, îi porunci barcagiului să îndrepte prova către Sarzeau.

Se ştie că vântul se schimbă la anumite ceasuri din zi; acum nu mai bătea de la miazănoapte răsărit, ci sufla dinspre miazăzi răsărit; vântul era deci tot aşa de bun la întoar­cerea spre Sarzeau, precum fusese la venirea în Belle Isle. În trei ceasuri, d'Artagnan atinse continentul; alte două ceasuri îi fură de ajuns ca să ajungă la Vannes.

Cu toată iuţeala acestei curse, măsura în care d'Artagnan era mistuit de nerăbdare şi de ciudă, în timpul traversării, numai barca aceea în care el nu şi găsi locul în răstimpul celor trei ceasuri ar putea s o destăinuiască istoriei.

De la cheiul unde debarcase şi până la palatul episcopal, d'Artagnan nu făcu decât o săritură. Credea c o să l sperie pe Aramis prin graba întoarcerii sale şi voia să l mustre, dar cu blândeţe totuşi, deşi nu fără o anumită ascuţime, pentru făţărnicia lui, făcându l să simtă toate urmările şi smulgându i în acelaşi timp o parte din taina sa. Mai nădăj­duia, în sfârşit, că, luându l repede la rost, lucru care este pentru o taină ceea ce este un atac la baionetă pentru o re­dută, să l silească pe misteriosul Aramis să se dea măcar în parte, pe faţă. Dar în vestibulul palatului se lovi de valetul de cameră, care îi închidea trecerea, zâmbindu i cu un aer plin de cucernicie.

— La monseniorul! zise d'Artagnan, încercând să l dea la o parte cu braţul.

Clintit din loc o clipă, valetul îşi reluă atitudinea lui dârză.

— La monseniorul? întrebă el.

— Ei da, de bună seamă; nu mă mai recunoşti, nătângule?

— Ba da; sunteţi cavalerul d'Artagnan.

— Atunci lasă mă să trec.

— Zadarnic.

— De ce zadarnic?

— Pentru că sfinţia sa nu i acasă!

— Cum, sfinţia sa nu i acasă? Dar unde este?

— A plecat.

— A plecat?

— Da.

— Unde?

— Eu nu ştiu; dar poate ca însuşi sfinţia sa i o va spune cavalerului.

— Cum? Unde? În ce chip?

— În această scrisoare pe care mi a lăsat o pentru dom­nul cavaler.

Şi valetul de cameră scoase o scrisoare din buzunar.

— Hai, dă mi o odată, natărăule! se răsti d'Artagnan, smulgându i o din mână. Oh, da – adăugă el după ce citi primul rând – da, înţeleg.

Şi citi mai departe cu jumătate de gură:

Dragă prietene,

O treabă dintre cele mai grabnice mă cheamă într una din parohiile diocezei mele. Speram să te revăd înainte de a pleca; dar am pierdut această speranţă, gândindu mă că poate o să stai două sau trei zile la Belle Isle împreună cu scumpul nostru Porthos,

Îţi doresc petrecere frumoasă, dar caută să nu te întreci cu el la mâncare; e un sfat pe care i l aş fi dat chiar şi lui Athos, în zilele lui cele mai bune.

Adio, dragă prietene, şi crede mă că mi pare nespus de rău că nu m am bucurat mai mult şi mai pe îndelete de minunata ta companie.
— La dracu! exclamă d'Artagnan. Sunt tras pe sfoară! ah, dobitocul, nemernicul, prostul de mine! Dar va râde mai bine cine va râde la urmă. Oh, păcălit! Păcălit ca maimuţa căreia i se aruncă o coajă de nucă!

Şi, zvârlindu şi pumnul în mutra, ce continua să rânjească, a valetului de cameră, o zbughi pe uşa palatului episcopal.

Nevăstuica, oricât de bun trup ar fi avut, de data asta nu mai putea să fie la înălţimea cerinţelor. D'Artagnan se duse deci la hanul de poştă, şi acolo îşi alese un cal căruia îi dovedi, după ce îl îmboldi cu pintenii şi îl struni din zăbală, că cerbii nu sunt cei mai iuţi gonaci în rândul vieţui­toarelor de pe pământ.

IV

UNDE D'ARTAGNAN GONEŞTE, PORTHOS

SFORĂIE ŞI ARAMIS DĂ POVEŢE
După treizeci sau treizeci şi cinci de ceasuri de la întâmplările pe care le am povestit mai sus, în timp ce domnul Fouquet, după obiceiul său, se zăvorâse şi lucra în cabinetul din casa de la Saint Mandé pe care noi o cunoaştem, o trăsură, la care erau înhămaţi patru cai plini de năduşeală, intră în galop în curte. Această trăsura era aşteptată, de bună seamă, căci trei sau patru lachei se repeziră şi deschi­seră portiera. În timp ce domnul Fouquet se ridică de la biroul său şi dădu fuga la fereastră, un bărbat ieşi cu mare greutate din trăsură, coborî încet cele trei trepte ale scării şi se sprijini de umerii lacheilor. Abia apucă să şi spună numele, că lacheul de umărul căruia nu se rezemase noul venit porni în grabă spre intrare şi dispăru în vestibul. Se ducea să l vestească pe stăpânul său. Dar nu mai avu nevoie să bata la uşă: Fouquet îl aştepta, în picioare, în prag.

— Monseniorul episcop de Vannes! rosti lacheul.

— Bine! îngăimă Fouquet. Apoi, aplecându se peste balustrada scării, pe care Aramis începuse să urce primele trepte, zise: Dumneata, scumpe prieten, dumneata, atât de grăbit.

— Da, eu însumi, domnule; însă trudit, zdrobit, după cum poţi să vezi.

— Oh, dragul meu – murmură Fouquet, întinzându i braţul de care Aramis se agăţă îndată, în timp ce servitorii se retraseră cu respect.

— Lasă, nu i nimic – răspunse Aramis. Principalul era să ajung, şi iată c am ajuns.

— Vorbeşte, spune mi repede – zise Fouquet, închizând uşa cabinetului în urma lui Aramis.

— Suntem singuri?

— Da, numai noi singuri.

— Nu ne ascultă nimeni? Nu ne aude nimeni?

— Fii fără grijă.

— Domnul du Vallon a sosit?

— Da.

— Şi a primit scrisoarea mea?

— Da; lucrurile stau prost, pe cât se pare, de vreme ce e nevoie de prezenţa dumitale la Paris într un moment când ea era mai de folos acolo.

— Ai dreptate: lucrurile stau într adevăr cum nu se poate mai prost.

— Mulţumesc, mulţumesc! Despre ce este vorba? Dar, pentru Dumnezeu, mai întâi răsuflă puţin, scumpul meu prieten; eşti atât de palid, că mă îngrozeşti.

— Nu mă simt bine, e drept, dar nu te îngriji, rogu te, de mine. Domnul du Vallon nu ţi a spus nimic când ţi a dat scrisoarea?

— Nu! Am auzit un tropot de cal, am sărit la fereastră, am văzut în dreptul scărilor un fel de cavaler împietrit, am coborât, el mi a întins scrisoarea, şi calul a căzut mort lângă scară.

— Şi el?

— A căzut o dată cu calul; a fost luat pe braţe şi dus într o cameră; după ce am citit scrisoarea, m am urcat la el, voind să aflu veşti mai amănunţite; dar dormea atât de adânc, încât n a fost chip să mai poată fi trezit. Mi s a făcut milă de el şi am dat ordin să i se scoată cizmele şi să fie lăsat în pace.

— Bine; acum iată despre ce este vorba, monsenioare. L ai văzut pe domnul d'Artagnan la Paris, nu i aşa?

— Fireşte, şi e un om de spirit, ba chiar un om de inimă, cu toate că din pricina lui au fost ucişi cei doi prie­teni ai noştri, d'Eymeris şi Lyodot.

— Vai, da, ştiu; l am întâlnit la Tours pe curierul care îmi aducea scrisoarea lui Gourville şi depeşele lui Pellisson. Te ai gândit bine la întâmplarea aceea, domnule?

— Da.

— Şi ai înţeles că era un atac direct la suveranitatea domniei tale?

— Crezi?

— Oh, da, sunt încredinţat.

— Ei bine, îţi mărturisesc că acest gând negru m a stră­bătut şi pe mine, da.

— Nu te lăsa orbit, domnule, pentru numele cerului Ascultă mă bine... revin la d'Artagnan.

— Ascult.

— În ce împrejurare te ai văzut cu el?

— A venit să ceară bani.

— Cu ce ordonanţă?

— Cu un bon al regelui.

— Direct?

— Semnat de maiestatea sa.

— Ca să vezi! Ei bine, d'Artagnan a venit la Belle Isle; era deghizat, se dădea drept un intendent oarecare, trimis de stăpânul lui să cumpere nişte zăcăminte de sare. Or, d'Artagnan n are alt stăpân în afară de rege; venea deci ca trimis al regelui. S a întâlnit cu Porthos.

— Cine e Porthos?

— Iertare, m am înşelat. S a întâlnit cu domnul du Val­lon la Belle Isle, şi acum ştie, ca domnia ta şi ca mine, că Belle Isle e fortificată.

— Şi crezi ca regele l a trimis? întrebă Fouquet, în­grijorat.

— Fără nici o îndoială.

— Şi d'Artagnan în mâinile regelui e o unealtă pri­mejdioasă?

— Cea mai primejdioasă dintre toate.

— Aşadar, l am judecat eu bine de la prima privire.

— Cum adică?

— Am vrut să l atrag de partea mea.

— Dacă l ai judecat ca pe omul cel mai viteaz, cel mai ager şi cel mai dibaci din Franţa, atunci l ai judecat bine.

— Trebuie deci să mi l atrag cu orice preţ!

— Pe d'Artagnan?

— Nu eşti de aceeaşi părere?

— Ba sunt; dar nu l vei avea.

— Pentru ce?

— Pentru că am lăsat să treacă timpul în zadar. Stătea rău cu curtea, şi trebuia să ne folosim de acest prilej; pe urmă a trecut în Anglia, acolo a contribuit cu toate puterile la restauraţie, după aceea a făcut avere, apoi, în fine, a in­trat în serviciul regelui. Ei bine, dacă a intrat în serviciul regelui, înseamnă că e foarte bine plătit.

— Noi îl vom plăti mai mult, iată totul.

— Oh, domnule, dă mi voie: d'Artagnan e om de cuvânt şi o dată ce şi a dat cuvântul, nu şi l mai calcă.

— Şi ce concluzie tragi din toate astea? întrebă Fouquet cu nelinişte.

— Că, deocamdată, trebuie să parăm o lovitură groaznică.

— Şi cum să o parăm?

— Aşteaptă... D'Artagnan va veni să i dea raportul re­gelui despre misiunea lui.

— Oh, bine că avem măcar timp să ne gândim ce i de făcut!

— Cum adică?

— Bănuiesc că i ai luat o cu mult înainte!

— Cu aproape zece ceasuri...

— Ei!... Păi în zece ceasuri...

Aramis îşi clătină capul palid.

— Vezi norii aceia care aleargă pe cer, rândunelele acelea care spintecă văzduhul? D'Artagnan zboară mai iute ca norii şi ca păsările; d'Artagnan e vântul care le mână pe sus.

— Ei, dă l încolo!

— Îţi spun că e ceva supraomenesc în acest om, dom­nule; e cam de o vârstă cu mine şi l cunosc de treizeci şi cinci de ani.

— Ei, şi?

— Ei bine, ascultă ce socoteală am făcut eu, domnule: l am expediat pe domnul du Vallon încoace la două ceasuri din noapte; domnul du Vallon plecase deci cu opt ceasuri înaintea mea. Când a ajuns domnul du Vallon aici?

— Acum aproape patru ceasuri.

— Vezi dar, eu am făcut patru ceasuri mai puţin decât el; şi trebuie să ştii că Porthos e un călăreţ încercat, a răpus opt cai pe drum, le am văzut hoiturile cu ochii mei. Eu am făcut o poştă de cincizeci de leghe, dar am gută, sufăr de pietre şi de altele, aşa fel că oboseala mă doboară. A trebuit să descalec la Tours; de acolo, venind cu trăsura, pe jumătate mort, pe jumătate treaz, aruncat când într o parte, când în alta, când zvârlit în fundul caleştii, în goana celor patru cai iuţi, am ajuns, în fine, făcând patru ceasuri mai puţin decât Porthos; dar ţine seama că d'Artagnan nu cântăreşte trei sute de livre ca Porthos, nu suferă de gută şi de pietre ca mine: el nu e un călăreţ, ci un centaur; aşa că, ai să vezi, plecând spre Belle Isle atunci când eu porneam spre Paris, cu toate cele zece ceasuri pe care le aveam înain­tea lui, are să ajungă aici numai la două ceasuri după mine.

— Dar mai sunt şi piedici...

— Pentru el nu există piedici...

— Şi dacă nu va găsi cai?

— Va goni mai repede decât caii.

— Ce om, Dumnezeule!

— Da, e un om pe care l iubesc şi pe care l admir; îl iubesc fiindcă e bun, larg la suflet, cinstit; îl admir fiindcă reprezintă pentru mine treapta cea mai înaltă a puterii omeneşti; dar, deşi îl iubesc, deşi îl admir, mă tem de el şi l ocolesc. Aşadar, pe scurt, domnule: în două ceasuri, d'Artagnan va fi aici; ia o înaintea lui, aleargă la Luvru, intră la rege şi vorbeşte i, până nu apare d'Artagnan.

— Ce să i spun regelui?

— Nimic; dăruieşte i Belle Isle.

— Oh, domnule d'Herblay, domnule d'Herblay! strigă Fouquet. Câte planuri măreţe năruite dintr o dată!

— După un plan care a dat greş apare totdeauna alt plan, ce poate merge drept la ţintă! Să nu ne pierdem nădejdea, şi du te, domnule, du te repede!

— Dar această garnizoană, aleasă pe sprânceană, regele are s o schimbe numaidecât.

— Această garnizoană, domnule, era a regelui atunci când a fost dusă la Belle Isle; astăzi este a domniei tale. Acelaşi lucru se va întâmpla cu toate garnizoanele după cincisprezece zile de ocupaţie. Lasă faptele să curgă de la sine, domnule. Te ar stingheri să ai, după un an, o armată întreagă, în loc de un regiment sau două? Nu ţi dai seama că garnizoana de astăzi a domniei tale îţi va face noi partizani în La Rochelle, la Nantes, la Bordeaux, la Toulouse, pretutindeni unde va fi trimisă? Du te la rege, domnule, du te, timpul trece şi, în vreme ce noi ne frământăm în za­dar aici, d'Artagnan zboară ca o săgeată pe drumul cel mare.

— Domnule d'Herblay, ştii foarte bine că orice povaţă a domniei tale e o sămânţă care rodeşte în mintea mea; mă duc la Luvru.

— Chiar în clipa asta, nu i aşa?

— Nu ţi cer decât răgazul să mi schimb costumul.

— Gândeşte te că d'Artagnan n are nevoie să treacă prin Saint Mandé ca să ajungă la Luvru; asta înseamnă că pier­dem un ceas din cele pe care le avem câştigate înaintea lui.

— D'Artagnan poate să aibă orice, în afară de caii mei englezeşti. Voi fi la Luvru în douăzeci şi cinci de minute.

Şi fără a mai zăbovi o secundă, Fouquet porunci ple­carea. Aramis abia avu timp să i spună:

— Întoarce te tot aşa de repede precum pleci, căci te aştept aici cu nerăbdare.

Cinci minute după aceea, intendentul superior zbura spre Paris.

În acest timp, Aramis ceru să i se arate camera unde dormea Porthos. În uşa cabinetului lui Fouquet fu cuprins în braţe de Pellisson, care aflase despre sosirea lui şi şi pă­răsise birourile ca să vină să l vadă. Aramis primi, o dată cu această demnă manifestare de prietenie cu care era atât de obişnuit, şi mângâierile lui Pellisson, pe cât de respectuoase, pe atât de pripite. Dar, oprindu se deodată în faţa uşii, Ara­mis întrebă:

— Ce se aude sus?

Se auzea, într adevăr, un muget surd, asemenea celui al unui tigru flămând sau al unui leu întărâtat.

— Oh, nu i nimic – răspunse Pellisson surâzând.

— Totuşi e ceva...

— E domnul du Vallon care sforăie.

— Aşa i – zise Aramis – numai el e în stare să facă un astfel de zgomot. Îmi dai voie, Pellisson, să văd dacă n are nevoie de ceva?

— Dar dumneavoastră îmi daţi voie să vă însoţesc?

— De ce nu!

Şi amândoi intrară în cameră.

Porthos era întins într un pat, cu faţa mai mult vânătă decât roşie, cu ochii umflaţi, cu gura căscată. Hârâiturile care i ieşeau din cele mai adânci colţişoare ale pieptului făceau să se zguduie ferestrele odăii. Văzându i muşchii în­tinşi, sculptaţi parcă pe chipul lui, părul năclăit de sudoare, tresărirea puternică a bărbiei şi a umerilor, nu te puteai opri să nu l admiri aproape: forţa dusă până la un aseme­nea punct avea ceva zeiesc în ea. Gleznele şi picioarele herculeene ale lui Porthos, umflându se, făcuseră să i ples­nească cizmele de piele; toată greutatea trupului său uriaş se transformase într o încremenire de piatră. Porthos stătea trântit în pat asemenea ciclopului de granit culcat în câmpia de la Agrigente.

La ordinul lui Pellisson, un valet de cameră se apuca să taie cizmele lui Porthos, căci nici o putere din lume nu i le ar fi putut scoate din picioare. Patru lachei încercaseră în zadar să i le scoată, trăgând de ele ca nişte scripeţi, dar nu izbutiseră nici măcar să l trezească din somn pe cel ce sforăia necontenit. Îl descălţară de cizme numai după ce i le prefăcură în fâşii, şi picioarele lui Porthos căzură din nou pe pat; îi tăiară pe urmă îmbrăcămintea, îl duseră la baie, îl lăsară acolo timp de un ceas, apoi îl îmbrăcară din nou în cămaşă alba şi l aşezară într un pat tare, totul cu atâtea sforţări şi chinuri, încât ar fi putut să trezească din nesimţire şi un mort, dar care nu fură în stare să l facă pe Porthos să deschidă un ochi sau să şi întrerupă măcar pen­tru o clipă formidabila orgă a sforţărilor sale.