Vicontele de Bragelonne

Aramis, la rândul lui, fire plăpândă şi nervoasă, înarmată însă cu mult curaj, voia să înfrunte oboseala şi să dea o mână de ajutor lui Gourville şi Pellisson; dar adormi în curând pe scaunul pe care se încăpăţânase să rămână. Îl ridi­cară şi l duseră într o cameră învecinată, unde odihna într un pat bun nu întârzie să i potolească zbuciumul din dosul frunţii.

V

DOMNUL FOUQUET NU SE DĂ BĂTUT

În acest timp, Fouquet gonea spre Luvru în galopul cai­lor lui englezeşti.

Regele lucra cu Colbert. Deodată, suveranul rămase pe gânduri. Cele două osândiri la moarte pe care le semnase de bine ce se urcase pe tron îi reveneau necontenit în minte.

Erau două pete îndoliate pe care le vedea cu ochii deschişi; două pete de sânge pe care le vedea cu ochii închişi.

— Domnule – îi spuse el pe neaşteptate intendentului – mie mi se pare adesea că cei doi oameni pe care dumneata i ai condamnat nu erau nişte vinovaţi chiar atât de mari.

— Sire, au fost aleşi din turma de jecmănitori, care trebuia să fie ciuntită.

— Aleşi de cine?

— De nevoie, sire – răspunse Colbert cu răceală.

— Nevoie! murmură tânărul rege. Mare cuvânt!

— Mare zeiţă, sire.

— Erau prieteni foarte buni ai intendentului superior, nu i aşa?

— Da, sire, prieteni ce şi ar fi dat viaţa pentru domnul Fouquet.

— Şi au şi dat o, domnule – zise regele.

— E adevărat, dar, din fericire, în zadar, ceea ce nu era în voinţa lor.

— Câţi bani au sfeterisit aceşti oameni?

— Poate şi zece milioane, dintre care şase le au fost confiscate.

— Şi acest bănet se află acum în vistieria mea? în­trebă regele cu un anumit sentiment de dezgust.

— Se află, sire; numai că această confiscare ce l ame­ninţa pe domnul Fouquet însuşi, pe dânsul nu l a atins câtuşi de puţin.

— Ce vrei să spui, domnule Colbert?

— Că dacă domnul Fouquet a ridicat împotriva maies­tăţii voastre o haită de răzvrătiţi pentru a şi scăpa prietenii de la osândă, va fi în stare să ridice o armată atunci când se va pune problema să se apere pe sine de pedeapsă.

Regele aruncă asupra sfetnicului său una din acele pri­viri ce seamănă cu ţâşnirea întunecată a unui fulger în furtună, una din acele priviri ce pătrund beznele din cele mai adânci cugete.

— Mă miră – rosti el – că, având despre domnul Fouquet asemenea păreri, nu mi ai dat până acum nici un sfat.

— Ce sfat, sire?

— Spune mi mai întâi limpede şi hotărât: ce crezi dumneata, domnule Colbert?

— Cu privire la ce?

— Cu privire la purtările domnului Fouquet.

— Cred, sire, că domnul Fouquet nu se mulţumeşte nu­mai să strângă bani pentru sine, aşa cum făcea domnul de Mazarin, şi să lipsească pe maiestatea voastră de o parte din putere, dar vrea să se înconjoare de toţi acei oameni care iubesc viaţa uşoară şi plăcerile, de tot ceea ce trândavii numesc poezie, iar oamenii politici corupţie; cred că, atrăgându i cu bani pe supuşii maiestăţii voastre, încalcă prerogativele regale şi, dacă va continua astfel, nu va întârzia să aşeze pe maiestatea voastră în rândul celor slabi şi neînsemnaţi.

— Cum pot fi socotite asemenea planuri, domnule Colbert?

— Planurile domnului Fouquet, sire?

— Da.

— Ele se numesc crime de lezmajestate.

— Şi ce se întâmplă cu criminalii de lezmajestate?

— Sunt arestaţi, judecaţi, pedepsiţi.

— Eşti sigur că domnul Fouquet s a gândit la crima de care l învinuieşti?

— Voi spune mai multe, sire: a început chiar să treacă la fapte.

— Ei bine, revin la ceea ce spuneam, domnule Golbert.

— Ce spuneaţi, sire?

— Să mi dai o povaţă.

— Ieriaţi, sire, dar înainte de asta aş mai avea să adaug ceva.

— Spune.

— O dovadă limpede, pipăibilă, neîndoioasă de trădare.

— Care?

— Am aflat că domnul Fouquet a pus să se fortifice Belle Isle en Mer.

— Ah, adevărat?

— Da, sire.

— Eşti sigur?

— Întru totul. Ştiţi, sire, câţi soldaţi se află la Belle Isle?

— Nu, pe cuvânt; dumneata ştii?

— Nu ştiu, sire; tocmai de aceea voiam să îndemn pe maiestatea voastră să trimită pe cineva la Belle Isle.

— Pe cine?

— Pe mine, bunăoară...

— Ce ai putea face dumneata, la Belle Isle?

— Aş căuta să aflu dacă e adevărat că, asemenea vechi­lor seniori feudali, domnul Fouquet a pus să i se împânzească zidurile cu creneluri.

— În ce scop ar face el asta?

— În scopul de a se apăra într o zi împotriva regelui său.

— Dar dacă i aşa, domnule Colbert – se pronunţă Ludovic – atunci trebuie să se facă îndată ceea ce spui dumneata: domnul Fouquet trebuie arestat.

— Cu neputinţă!

— Socoteam a ţi fi arătat, domnule, că am şters acest cuvânt din regulile serviciului meu.

— Serviciul maiestăţii voastre nu l poate împiedica pe domnul Fouquet să fie intendent superior al statului.

— Ei bine?

— Şi, prin urmare, deţinând acest rang, el are de partea lui întregul parlament, după cum are întreaga armată, prin dărnicia lui, întreaga literatură, prin bunăvoinţa lui, toată nobilimea, prin favorurile sale.

— Ceea ce înseamnă că eu nu pot nimic împotriva dom­nului Fouquet?

— Absolut nimic, cel puţin deocamdată, sire.

— Eşti un sfetnic sterp, domnule Colbert.

— O, nu, sire, căci nu mă voi mărgini să arăt maiestăţii voastre numai primejdia.

— Atunci, spune, cum să răsturnăm colosul? Ia să vedem!

Şi regele începu să râdă cu amărăciune.

— S a înălţat prin bani, ucideţi l prin bani, sire.

— Dacă i aş ridica însărcinarea pe care o are?

— Nu i un mijloc potrivit.

— Şi care i cel mai bun, spune?

— Ruinaţi l, sire, ăsta e sfatul meu.

— Dar în ce fel?

— Prilejurile nu vor lipsi, căutaţi numai să vă folo­siţi de ele.

— Arătă mi le şi mie.

— Iată unul, pentru început. Alteţa sa regală DOMNUL urmează să se căsătorească; nunta ar trebui să fie cât mai strălucitoare. E un bun prilej pentru maiestatea voastră de a i cere un milion domnului Fouquet; domnul Fouquet, care plăteşte dintr un condei douăzeci de mii de livre atunci când nu datorează decât cinci mii, va găsi cu uşurinţă acest milion la cererea maiestăţii voastre.

— Ei bine, am să i cer – rosti Ludovic al XIV lea.

— Dacă maiestatea voastră vrea să semneze ordonanţa, banii îi pot încasa eu însumi.

Şi Colbert întinse în faţa regelui o hârtie, punându i în mână o pană.

În acea clipă, camerierul deschise uşa şi l anunţă pe domnul intendent superior. Ludovic păli. Colbert lăsă pana să i cadă şi se depărtă de rege, asupra căruia îşi întindea aripa sa neagră de înger necruţător.

Intendentul superior îşi făcu intrarea ca om de curte, căruia o singură aruncătură de ochi îi e de ajuns să înţe­leagă totul. Ceea ce văzu însă nu era liniştitor pentru Fouquet, oricât de puternic s ar fi simţit el. Micul ochi negru al lui Colbert, mărit din pricina invidiei, şi ochiul limpede al lui Ludovic al XIV lea, înflăcărat de mânie, arătau o primejdie imediată.

Curtenii sunt, când e vorba de frământările de la curte, ca soldaţii bătrâni care desluşesc, în vâjâitul vântului şi în foşnetul frunzelor, zvonul îndepărtat al înaintării unei trupe înarmate; ei pot aproape să spună, după ce au tras cu urechea, câţi oameni mărşăluiesc, câte arme zăngănesc, câte tunuri sunt trase pe roţi.

Fouquet nu avu deci decât să scruteze liniştea ce se lă­sase la ivirea lui; o găsi plină de prevestiri ameninţătoare.

Regele îi dădu răgazul să înainteze până în mijlocul ca­binetului. Sfiala de adolescent îl îndemna să şi înfrâneze pornirile, cel puţin în primele momente. Fouquet simţi asta şi se folosi din plin de împrejurare.

— Sire – zise el – eram nerăbdător să văd pe maies­tatea voastră.

— Şi pentru ce? întrebă Ludovic al XIV lea.

— Pentru a i aduce o veste bună.

Colbert, mai puţin măreţ ca persoană, mai puţin larg la inimă, semăna totuşi în multe privinţe cu Fouquet. Aceeaşi putere de pătrundere, aceeaşi cunoaştere a oamenilor. Pe deasupra, avea acea tărie de a se stăpâni care lasă ipocriţilor timpul de a chibzui şi de a se pregăti pentru atac. Ghici că Fouquet căuta să o ia înaintea loviturii pe care voia să i o dea, şi ochii îi scânteiară.

— Ce veste? întrebă regele.

Fouquet depuse un sul de hârtie pe masă.

— Maiestatea voastră să binevoiască a şi arunca ochii peste această lucrare – zise el.

Regele desfăşură încet sulul.

— Planuri?

— Da, sire.

— Şi ce reprezintă aceste planuri?

— O nouă fortificaţie, sire.

— Ah, ah – făcu regele – dumneata te ocupi deci de tactică şi strategie, domnule Fouquet?

— Mă ocup cu tot ceea ce poate fi de folos domniei maiestăţii voastre – replică Fouquet.

— Frumoase lucruri! zise regele privind desenul.

— Maiestatea voastră pricepe, fără îndoială – explică Fouquet aplecându se deasupra hârtiei. Aici e centura de ziduri, dincolo sunt forturile, dincolo lucrările înaintate.

— Dar aici ce văd, domnule?

— Marea.

— Marea de jur împrejur?

— Da, sire.

— Şi care e locul acesta al cărui plan mi l arăţi?

— Sire, e Belle Isle en Mer – răspunse Fouquet cu simplitate.

La acest cuvânt, la acest nume, Colbert făcu o mişcare atât de pronunţată, încât regele se întoarse către el, impunându i stăpânire de sine. Fouquet nu păru câtuşi de puţin surprins nici de mişcarea lui Colbert, nici de semnul regelui.

— Domnule – reluă regele – ai pus aşadar să se fortifice Relie Isle?

— Da, sire, şi am adus devizele şi conturile pentru a fi văzute de maiestatea voastră – răspunse Fouquet. Am cheltuit un milion şase sute de mii de livre cu lucrare.

— Şi în ce scop? întrebă cu răceală Ludovic, care se simţi încurajat de o privire haină a lui Colbert.

— Pentru un scop uşor de înţeles – răspunse Fouquet. Maiestatea voastră nu se are prea bine cu Marea Britanie.

— Da; dar după restauraţia lui Carol al II lea, am făcut alianţă cu ea.

— Asta de o lună, sire, după cum bine zice maiestatea voastră; fortificaţiile de la Belle Isle au început însă de aproape şase luni.

— Atunci au devenit de prisos.

— Sire, fortificaţiile nu sunt niciodată de prisos. Am fortificat Belle Isle contra domnilor Monck şi Lambert şi a tuturor burghezilor din Londra care se jucau de a soldaţii. Belle Isle va fi fortificată împotriva olandezilor, cărora An­glia sau maiestatea voastră tot le va declara război într o zi.

Regele tăcu iarăşi o clipă, uitându se pe sub gene la Colbert.

— Belle Isle – zise apoi Ludovic – e a dumitale, pe cât cred, domnule Fouquet, nu i aşa?

— Nu, sire.

— Atunci a cui e?

— A maiestăţii voastre.

Colbert se îngrozi, ca şi cum o prăpastie s ar fi deschis sub picioarele lui. Ludovic tresări de admiraţie, fie pentru geniul, fie pentru devotamentul lui Fouquet.

— Explică te, domnule – zise el.

— Nimic mai uşor, sire. Belle Isle e un domeniu al meu şi l am fortificat cu banii mei. Dar cum nimic în lume nu se poate împotrivi ca un supus să facă regelui său un dar cât de neînsemnat, dăruiesc maiestăţii voastre proprietatea asupra acestei insule, al cărei uzufruct îmi va rămâne mie. Belle Isle, ca punct strategic, se cuvine să aparţină regelui. Maiestatea voastră va putea, de acum încolo, să întreţină aici o garnizoană de temei.

Colbert era cât pe aci să şi piardă echilibrul şi să alunece pe parchet. Ca să nu cadă, trebui să se ţină de un stâlp al lemnăriei în care era îmbrăcat cabinetul.

— E o destoinicie de om de război în ceea ce ai spus acum, domnule – zise Ludovic al XÎV lea.

— Sire, iniţiativa n a pornit de la mine – răspunse Fouquet. Ea mi a fost inspirată de mai mulţi ofiţeri. Pla­nurile însele au fost întocmite de unul dintre cei mai buni ingineri.

— Numele lui?

— Domnul du Vallon.

— Domnul du Vallon? repetă regele. N am auzit de el. E o greşeala, domnule Colbert – adăugă apoi – că nu cunosc numele oamenilor de talent care cinstesc domnia mea.

Şi, rostind această frază, se întoarse către Colbert. Acesta se simţea zdrobit; sudoarea îi năpădi fruntea, pe buze nu i veni nici un cuvânt; era pradă unui chin îngrozitor.

— Vei reţine acest nume – îi spuse Ludovic al XIV lea.

Colbert se înclină, mai alb la faţă decât manşetele i de dantelă de Flandra.

Fouquet reluă:

— Zidăriile sunt date cu clei roman, compus de arhitecţi, la cererea mea, după meşteşugul celor din vechime.

— Şi tunurile? întrebă Ludovic.

— O, sire, asta priveşte pe maiestatea voastră; nu mi puteam îngădui să pun tunuri la mine, înainte ca maiestatea voastră să mi fi spus că primeşte să fie stăpân acolo.

Ludovic începea să se clatine nehotărât între ura pe care i o stârnea acest om atât de puternic şi mila pe care i o făcea celălalt om din faţa lui, învinsul, ce i se părea o contra­facere a celui dintâi. Dar conştiinţa îndatoririi de rege îl îndemnă să treacă peste simţămintele omeneşti din el. În­tinse degetul asupra hârtiei.

— Aceste planuri te au costat, fără îndoială, mulţi bani până au fost întocmite? zise el.

— Am avut onoarea de a spune cifra maiestăţii voastre.

— Mai spune o o dată, am uitat o.

— Un milion şase sute de mii de livre.

— Un milion şase sute de mii de livre! Dar eşti foarte bogat, domnule Fouquet!

— Maiestatea voastră este bogată, sire – răspunse mi­nistrul – întrucât Belle Isle îi aparţine.

— Da, mulţumesc; însă oricât aş fi de bogat, domnule Fouquet...

Regele se întrerupse.

— Ei bine, sire? întrebă marele vistiernic.

— Prevăd momentul când îmi vor lipsi banii.

— Vouă, sire?

— Da, mie.

— Şi când va fi momentul acela?

— Mâine, de pildă.

— Rog pe maiestatea voastră să mi facă cinstea a mă lamuri.

— Fratele meu se căsătoreşte cu o principesă a Angliei.

— Ei bine, sire?

— Ei bine, trebuie să i fac tinerei prinţese o primire demnă de o nepoată a lui Henric al lV lea.

— Nimic mai îndreptăţit, sire.

— Pentru asta am nevoie de bani.

— Fără îndoială.

— Şi mi ar trebui...

Ludovic al XIV lea stătea în cumpăna. Suma pe care voia s o ceară era tocmai aceea pe care fusese silit să i o refuze lui Carol al II lea. Se întoarse spre Colbert pentru ca el să dea lovitura.

— Mi ar trebui, mâine... – repetă regele uitându se la Colbert.

— Un milion – trânti acesta, încântat că avea prilejul să se răzbune.

Fouquet îi întoarse spatele intendentului, pentru a l asculta pe rege. Nu făcu nici o mişcare şi aşteptă ca regele să repete, sau mai degrabă să murmure:

— Un milion.

— Oh, sire – răspunse cu dispreţ Fouquet – un mi­lion! Ce să facă maiestatea voastră cu un milion?

— Mi se pare, totuşi... – şovăi Ludovic al XIV lea.

— Atâta se cheltuieşte doar la nunta celui mai mic prin­cipe din Germania.

— Domnule...

— Maiestatea voastră are nevoie de două milioane cel puţin. Numai caii vor costa cinci sute de mii de livre. Voi avea cinstea să trimit chiar astă seară maiestăţii voastre un milion şase sute de mii de livre.

— Cum – zise regele – un milion şase sute de mii de livre!

— Aşteptaţi, sire – răspunse Fouquet, fără să ţină seama de Colbert – ştiu că lipsesc patru sute de mii de livre. Dar acest domn de la vistierie (şi arătă cu degetul, peste umăr, spre Colbert, care se făcu alb ca varul la spa­tele lui), dar acest domn de la vistierie... are în tezaurul său nouă sute de mii de livre ale mele.

Regele îşi îndreptă privirea către Colbert.

— Dar... – bâigui acesta.

— Domnul – adăugă Fouquet, continuând să i vorbească indirect lui Colbert – domnul a primit acum opt zile un milion şase sute de mii de livre; a plătit o sută de mii de livre gărzilor, şaptezeci şi cinci de mii spitalelor, douăzeci şi cinci de mii elveţienilor, o sută treizeci de mii pentru apro­vizionări, o mie pentru arme, zece mii pentru cheltuieli mă­runte; nu mă înşel, deci, socotind că au mai rămas nouă sute de mii de livre. Apoi, întorcându se pe jumătate spre Colbert, aşa cum face un şef dispreţuitor faţă de subalternul său: Ai grijă, domnule – îi spuse – ca aceste nouă sute de mii de livre să fie vărsate astă seară, în aur, maiestăţii sale.

— Dar – zise regele – atunci înseamnă că vom avea două milioane cinci sute de mii de livre.

— Sire, cele cinci sute de mii de livre în plus vor fi banii de buzunar ai alteţei sale regale. Ai auzit, domnule Colbert, astă seară, înainte de ceasurile opt!

Şi cu aceste cuvinte, salutându l pe rege foarte respectuos, intendentul superior se retrase de a ndaratele şi ieşi din cabinet, fără să l cinstească măcar cu o singură privire pe invidiosul căruia, dintr o dată, îi răsese pe jumătate capul. Colbert, de ciudă, îşi sfâşie dantela albă de Flandra şi îşi muşcă buzele până la sânge.

Fouquet abia păşi pragul, că în aceeaşi clipă camerierul, trecând pe lângă el, strigă:

— Un curier din Bretania pentru maiestatea sa!

— Domnul d'Herblay avea dreptate – murmură Fou­quet, scoţându şi ceasul din buzunar. O oră şi cincizeci şi cinci de minute. Era tocmai timpul.

VI

D'ARTAGNAN SFÂRŞEŞTE PRIN

A CĂPĂTA BREVETUL DE CĂPITAN
Cititorul ştie dinainte pe cine anunţa cameristul când vestea sosirea unui mesager din Bretania. Acest mesager putea fi recunoscut fără nici o greutate. Era d'Artagnan, prăfuit de sus până jos, cu faţa umflată, cu părul năclăit de sudoare într un chip dezgustător, cu picioarele înţepenite, încât abia îşi mai putea ridica tălpile ca să păşească de pe o treaptă pe alta, cu pintenii de la cizme plini de sânge. În clipa când intra pe uşă, îl zări în prag pe intendentul su­perior. Fouquet îi aruncă un zâmbet, din treacăt, aceluia care, cu un ceas mai devreme, i ar fi adus ruina sau moartea. D'Artagnan găsi, în bunătatea lui sufletească şi în nesecata lui tărie trupească, destulă prezenţă de spirit pentru a şi reaminti frumoasa primire pe care i o făcuse acest om; îl salută deci la rândul lui, mai mult cu bunăvoinţă şi compăti­mire, decât cu respect. Simţea că i flutură pe buze acest cuvânt ce fusese zvârlit de atâtea ori în faţa ducelui de Guise: "Fugi!" Dar, rostind acest cuvânt, acum, în urechea lui Fou­quct, ar fi însemnat să trădeze o cauză; pronunţând acest cuvânt în cabinetul regelui şi de faţă cu un camerier, ar fi însemnat să se nenorocească degeaba, fără să fi fost de folos nimănui. D'Artagnan se mulţumi deci să i răspundă cu un simplu salut ministrului, fără a i spune nici un cuvânt, şi intră la rege.

În acel moment, suveranul plutea între surprinderea în care îl aruncaseră ultimele cuvinte ale lui Fouquet şi plăcerea de a l vedea reîntors pe d'Artagnan.

Fără a fi curtean, muşchetarul avea privirea tot atât de sigură şi de ageră, ca şi cum ar fi fost curtean. De cum intră, citi umilinţa sfâşietoare întipărită pe fruntea lui Colbert. Auzi chiar aceste cuvinte pe care i le spunea regele:

— Ah, domnule Colbert, prin urmare ai nouă sute de mii de livre în vistierie?

Colbert, înăbuşit, se înclină fără să răspundă.

Toată această scenă pătrunse în mintea lui d'Artagnan prin ochi şi prin urechi, în acelaşi timp.

Cel dintâi cuvânt al lui Ludovic al XIV lea către muşche­tarul său, ca şi cum ar fi vrut să acopere ceea ce spusese cu o clipă mai înainte, fu un bună ziua plin de bunăvoinţă. Al doilea îi era adresat lui Colbert, cum că putea să plece. Acesta ieşi din cabinetul regelui galben la faţă şi împleticindu se, în timp ce d'Artagnan îşi răsucea agale sfârcul mustăţilor.

— Îmi place să privesc în neorânduiala asta pe unul din slujitorii mei – zise regele, admirând impunătoarea mur­dărie a veşmintelor trimisului său.

— În adevăr, sire – răspunse d'Artagnan – am socotit că prezenţa mea e atât de grabnică la Luvru, încât mi am îngăduit să mă înfăţişez în această ţinută înaintea maiestăţii voastre.

— Îmi aduci, aşadar, veşti mari, domnule? întrebă re­gele zâmbind.

— Sire, iată totul în două cuvinte: Belle Isle e fortifi­cată; şi foarte bine fortificată; insula are o centură dublă de ziduri, o cetate, două forturi despărţite; în port se află trei corăbii înarmate, iar bateriile de coastă nu şi aşteaptă decât tunurile.

— Ştiu toate astea, domnule – răspunse regele.

— Ah, maiestatea voastră ştie totul? făcu muşchetarul cu uimire.

— Am si planul fortificaţiilor de la Belle Isle – adăugă regele.

— Maiestatea voastră are planul?...

— Iată l.

— Într adevăr, sire – bâigui d'Artagnan – acesta este. Am văzut unul la fel şi acolo. Fruntea muşchetarului se întunecă. Ah, înţeleg, maiestatea voastră n a avut încredere numai în mine şi a mai trimis pe cineva – rosti el pe un ton plin de mustrare.

— Ce importanţă mai are, domnule, modul cum am aflat ceea ce ştiu, de vreme ce ştiu totul?

— Prea bine, sire – vorbi muşchetarul, fără a căuta să şi mai ascundă nemulţumirea. Îmi îngădui numai să spun maiestăţii voastre că în cazul acesta nu mai era nevoie să mă pună să gonesc atâta cale, pentru a mă afla în primejdie să mi zdrobesc de douăzeci de ori oasele, ca să fiu primit la întoarcere cu o astfel de veste. Sire, când cineva nu are încredere în oamenii săi ori îi socoteşte netrebnici, nu se foloseşte de ei.

Şi d'Artagnan, într o mişcare militărească, izbi cu talpa în podea, făcând să se scuture pe parchet un nouraş de pulbere de sânge închegat.

Regele îl privea în tăcere, bucurându se în sinea lui de primul său triumf.

— Domnule – spuse apoi după o clipă – nu numai că Belle Isle mi e cunoscută, dar Belle Isle e a mea!

— Prea bine, prea bine, sire; nu vă mai cer nimic altceva – răspunse d'Artagnan – decât să fiu concediat!

— Cum concediat, domnule?

— Chiar aşa. Sunt prea mândru ca să mănânc pâinea regelui fără a o câştiga, sau mai degrabă câştigând o prost. Daţi mi drumul, sire.

— Oh, oh!

— Daţi mi drumul, sau plec singur.

— Te ai supărat, domnule?

— Am şi de ce, la dracu! Stau cocoţat în şa treizeci şi două de ceasuri, gonesc ziua şi noaptea, alerg ca un nebun, ajung aici ţeapăn ca un spânzurat, şi altul mi o ia totuşi înainte! Ce mai, sunt un neghiob. Daţi mi drumul sire!

— Domnule d'Artagnan – zise Ludovic al XIV lea punându şi mâna albă pe braţul prăfuit al muşchetarului – ceea ce ţi am spus acum nu poate ştirbi cu nimic ceea ce ţi am făgăduit mai înainte. Cuvântul dat nu se mai retrage! Şi tânărul rege, ducându se drept la masa lui, deschise un sertar şi scoase din el o bucată de hârtie împăturită în patru. Iată ţi brevetul de căpitan de muşchetari. L ai câştigat pe merit, domnule d'Artagnan.

D'Artagnan desfăcu nerăbdător hârtia şi o privi de două ori. Nu i venea să şi creadă ochilor.

— Şi acest brevet – adăugă regele – îţi este dat nu numai pentru călătoria dumitale la Belle Isle, dar şi pentru curajoasa dumitale faptă din Piaţa Grevei. Acolo, într adevăr, m ai slujit cu toată vitejia.

— Ah, ah! făcu d'Artagnan, fără a putea ori, cu toată stăpânirea de sine, o anumită roşeaţă ce i se urca în obraji. Şi asta o ştiţi, sire?

— Da, o ştiu.

Regele avea privirea pătrunzătoare şi judecata sa nu dădea niciodată greş, când era vorba să citească în cugetul cuiva.

— Vrei să spui ceva – îl îndemnă el pe muşchetar – vrei să spui ceva şi nu îndrăzneşti. Haide, vorbeşte deschis, domnule; ştii doar că ţi am spus, odată pentru totdeauna, să n ai nici o reţinere faţă de mine.

— Ei bine, sire, ceea ce vreau să spun este că mi ar fi făcut mai multă plăcere dacă aş fi fost numit căpitan de muşchetari pentru că aş fi redus la tăcere o baterie sau pentru că aş fi cucerit un oraş, în fruntea companiei mele, decât pentru a fi ajutat să fie spânzuraţi doi nenorociţi.

— Să fie un adevăr ceea ce spui?

— Dar întreb pe maiestatea voastră: pentru ce m ar bănui de prefăcătorie?

— Pentru că, dacă te cunosc bine, domnule, nu pot crede că te căieşti de a fi tras spada pentru mine.