Vicontele de Bragelonne

— Ei bine, aici vă înşelaţi, sire, şi chiar foarte mult. Da, îmi pare rău c am tras spada atunci, din pricina rezultatelor la care a dus fapta mea; acei bieţi oameni care au pierit, sire, nu erau nici duşmanii voştri, nici ai mei, şi ei nu se puteau apăra.

Regele păstră un moment de tăcere.

— Dar însoţitorul dumitale, domnule d'Artagnan, se căieşte şi el?

— Însoţitorul meu?

— Da. Nu erai singur, pe cât mi se pare.

— Singur? Unde?

— În Piaţa Grevei.

— Nu, sire, nu – răspunse d'Artagnan, roşindu se la gândul că regele ar fi putut bănui că el, d'Artagnan, ar voi să culeagă numai pentru sine gloria ce i se cuvenea şi lui Raoul. Nu, la dracu! Bine zice maiestatea voastră, aveam un însoţitor, şi încă unul foarte brav.

— Un tânăr, nu i aşa?

— Da, sire, un tânăr. Oh, dar se cuvine să aduc laude maiestăţii voastre pentru că e atât de bine informată şi asupra faptelor şi asupra oamenilor. Domnul Colbert e acela care i face regelui rapoarte atât de amănunţite?

— Domnul Colbert nu mi a vorbit decât de bine despre dumneata, domnule d'Artagnan, şi n ar fi fost ascultat dacă ar fi vorbit altfel.

— Ah, ce fericire!

— Dar el l a vorbit de bine şi pe acel tânăr.

— Şi pe drept cuvânt – zise muşchetarul.

— În sfârşit, se pare că acel tânăr e un viteaz – spuse Ludovic al XIV lea, ca să aţâţe în celălalt un simţământ pe care el îl lua drept ciudă.

— Un viteaz, da, sire – răspunse d'Artagnan, încântat, la rândul lui, de a i stârni regelui interesul pentru Raoul.

— Îi ştii cumva numele?

— Dar cred că...

— Aşadar, îl cunoşti?

— Da, de aproape douăzeci şi cinci de ani, sire.

— Dar abia are douăzeci şi cinci de ani! exclamă regele.

— Ei bine, sire, îl cunosc de când s a născut, iată totul.

— Vorbeşti adevărat?

— Sire – zise d'Artagnan – maiestatea voastră îmi pune întrebări cu o neîncredere ce nu intra în caracterul vostru. Domnul Colbert, care v a încunoştinţat atât de bine, a uitat oare să vă spună că acest tânăr este fiul celui mai bun prieten al meu?

— Vicontele de Bragelonne?

— Da, el însuşi, sire; vicontele de Bragelonne îl are ca tată pe domnul conte de La Fère, care a contribuit atât de mult la restauraţia regelui Carol al II lea. Oh, Bragelonne se trage dintr o rasă de viteji, sire!

— Prin urmare, e fiul acelui senior care a venit la mine, sau mai bine zis care a venit la domnul de Mazarin, din partea regelui Carol al II lea, pentru a ne oferi alianţa lui?

— Întocmai.

— Şi spui că acest conte de La Fère e un viteaz?

— Sire, e un om care a tras spada pentru regele, părin­tele vostru, de un număr de ori mai mare decât numărul de azi al zilelor preafericitei vieţi a maiestăţii voastre.

De data asta fu rândul lui Ludovic al XIV lea să şi muşte buzele.

— Bine, domnule d'Artagnan, bine! Şi domnul conte de La Fère e prietenul dumitale?

— Se vor împlini în curând patruzeci de ani de când suntem prieteni, sire. Maiestatea voastră vede dar că nu i vorbesc despre lucruri petrecute ieri, alaltăieri.

— Ţi ar părea bine dacă l ai revedea pe acest tânăr, domnule d'Artagnan?

— Aş fi încântat, sire.

Ludovic bătu într un talger. Un camerier îşi făcu apariţia.

— Cheamă l pe domnul de Bragelonne – îi spuse regele.

— Ah, ah! E aici? se miră d'Artagnan.

— E de gardă astăzi, la Luvru, împreună cu compania de gentilomi ai domnului de Condé.

Regele abia termină, Raoul se înfăţişă în cabinet. Când îl văzu pe d'Artagnan, îi zâmbi cu acel zâmbet fermecător ce nu se întâlneşte decât pe buzele oamenilor tineri.

— Haide, haide – i se adresă d'Artagnan cu familiari­tate lui Raoul – regele îngăduie să mă îmbrăţişezi; dar spune i mai întâi că i mulţumeşti.

Raoul se înclină cu atâta graţie, încât regele, căruia toate firile nobile îi erau pe plac atâta vreme cât n o umbreau pe a sa, admiră această frumuseţe, această forţă şi această modestie.

— Domnule – spuse monarhul adresându se lui Raoul – am cerut domnului prinţ de Condé să aibă bunăvoinţa de a te lăsa să treci în garda mea. Am primit răspunsul său; începând deci din această dimineaţă, eşti al meu. Domnul prinţ de Condé e un stăpân bun; sper însă că nu vei fi în pierdere, schimbându l.

— Da, da, Raoul, fii liniştit, regele are o inimă mi­nunată – zise d'Artagnan, care cunoştea acum firea lui Ludovic şi se juca oarecum cu amorul lui propriu, până la un anumit punct, bineînţeles, respectând totdeauna conve­nienţele şi măgulind, chiar atunci când părea că ia în derâdere pe cineva.

— Sire – răspunse Bragelonne cu voce blândă şi plină de farmec, cu acea intonaţie firească şi melodioasă pe care o moştenise de la tatăl său – sire, nu numai din această dimineaţă sunt al maiestăţii voastre.

— Oh, ştiu asta – zise regele – şi vrei să vorbeşti despre întâmplarea din Piaţa Grevei. În ziua aceea, într adevăr, ai fost cu totul al meu, domnule.

— Sire, nici aceea nu este ziua la care mă gândesc; nu mi ar sta bine să amintesc de un serviciu atât de mărunt făcut alături de un om ca domnul d'Artagnan. Vreau să vorbesc de o împrejurare care a făcut epocă în viaţa mea şi care m a consacrat, de la vârsta de şaisprezece ani, în serviciul devotat al maiestăţii voastre.

— Ah, ah! exclamă regele. Şi care este acea împrejurare? Spune, domnule.

— Iat o... Când am pornit în prima mea campanie, adică atunci când am intrat în serviciul domnului prinţ de Condé, domnul conte de La Fère m a condus până la Saint Denis, unde rămăşiţele pământeşti ale regelui Ludovic al XIII lea aşteptau, pe ultimele trepte ale lăcaşului funebru, un urmaş pe care Dumnezeu nu i l trimite, sper, decât peste mulţi ani de zile. Acolo, el m a pus să jur pe cenuşa stăpânilor noştri că voi servi regalitatea, reprezentată prin maiestatea voastră, încarnată de maiestatea voastră, că o voi sluji cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Am jurat, iar Dumnezeu şi morţii mi au primit jurământul. De zece ani, sire, n am avut, atât de des pe cât aş fi dorit, prilejul să mi dovedesc credinţa: sunt un soldat al maiestăţii voastre, nimic altceva, şi chemându mă alături de voi, sire, nu înseamnă că îmi schimb stăpânul, ci îmi schimb numai garnizoana.

Raoul tăcu şi se înclină. Dar, deşi el sfârşise, Ludovic al XIV lea îl asculta încă.

— La dracu! strigă d'Artagnan. A vorbit frumos, nu i aşa, maiestate? Bun neam, sire, neam mare!

— Da – murmură regele mişcat, fără a îndrăzni totuşi să şi exprime tulburarea, întrucât ea n avea altă cauză decât prezenţa unui om înzestrat cu o minunată nobleţe. Da, domnule, ai spus adevărul: oriunde te ai aflat, ai aparţinut regelui. Totuşi, schimbând garnizoana, vei găsi, crede mă, o înălţare în rang de care eşti vrednic.

Raoul înţelese că aici se oprea ceea ce regele avea să i spună lui. Şi, cu tactul desăvârşit ce caracteriza firea sa aleasă, se înclină şi ieşi.

— Mai ai ceva să mi comunici, domnule? întrebă regele după ce rămase singur cu d'Artagnan.

— Da, sire, şi am lăsat anume această veste la urmă fiindcă ea e tristă şi va îmbrăca în doliu regalitatea europeană.

— Dar ce spui, domnule?

— Sire, trecând prin Blois, un cuvânt, un cuvânt trist, ecou al palatului, mi a lovit auzul.

— Într adevăr, mă înspăimântaţi, domnule d'Artagnan.

— Sire, acest cuvânt era rostit de un vestitor care purta doliu la braţ.

— Unchiul meu, Gaston de Orléans, te pomeneşti?

— Sire, şi a dat ultima suflare.

— Şi nimeni nu mi a spus! strigă Ludovic, a cărui susceptibilitate regală vedea o jignire în tăinuirea acestei veşti.

— Oh, nu vă supăraţi, sire! zise d'Artagnan. Nici un curier din Paris şi nici un curier din lume nu aleargă cu iuţeala slujitorului vostru; curierul de la Blois va ajunge aici abia peste două ceasuri, şi aleargă bine, vă asigur de asta, dat fiind că l am întâlnit dincolo de Orléans.

— Unchiul meu Gaston! murmură Ludovic, ducându şi mâna la frunte şi închizând în aceste trei cuvinte toate amintirile neplăcute pe care puteau să i le trezească ele.

— Eh, da, sire, aşa e – rosti ca un filozof d'Artagnan, răspunzând gândului regal – trecutul se duce.

— Ai dreptate, domnule, ai dreptate; dar ne rămâne, slavă Domnului, viitorul; şi ne vom strădui să nu l facem prea posomorât.

— Pentru asta, mă las în seama maiestăţii voastre – zise muşchetarul, înclinându se. Şi acum...

— Da, aşa e, domnule, uitasem cele o sută zece leghe pe care le ai străbătut. Du te, domnule, îngrijeşte te ca unul din cei mai buni soldaţi ai mei, şi când vei fi pe deplin odihnit, vino să te pui la dispoziţia mea.

— Sire, de faţă fiind sau în lipsă, sunt totdeauna al maiestăţii voastre!

D'Artagnan se înclină şi ieşi. Apoi, ca şi cum ar fi venit doar de la Fontainebleau, începu să cutreiere Luvrul spre a l întâlni pe Bragelonne.

VII

UN ÎNDRĂGOSTIT ŞI O STĂPÂNĂ
În timp ce la castelul din Blois lumânările ardeau în jurul trupului neînsufleţit al lui Gaston de Orléans, care reprezenta trecutul, în timp ce burghezii din oraş îi în­tocmeau epitaful, care era departe de a fi un panegiric, în timp ce DOAMNA, văduva moştenitoare, uitând că în anii tinereţii ei iubise atât de mult acest cadavru înţepenit încât fugise din castelul părintesc ca să l urmeze, făcea, la douăzeci de paşi de sala funebră, socoteala averii, fără a mai ţine seama de orgoliul rangului, alte socoteli şi alte orgolii se înfruntau în toate celelalte unghere ale castelului unde sălăşluia vreo fiinţă omenească.

Nici dangătul lugubru al clopotelor, nici glasurile tără­gănate ale cântăreţilor, nici strălucirea făcliilor răsfrântă în vitralii, nici pregătirile de înmormântare nu aveau puterea să tulbure două persoane aşezate în dreptul unei ferestre din curtea interioară, fereastră pe care noi o cunoaştem şi care lumina o odaie ce făcea parte din ceea ce se numea pe atunci micile apartamente. De altminteri, o rază jucăuşă de soare, care soarelui părea că nici nu i pasă de pierderea pe care o îndura Franţa, o rază de soare, spuneam, cădea asupra lor, răscolind miresmele florilor din apropiere şi însufleţind până şi zidurile dimprejur. Aceste două persoane atât de preocupate, nu de moartea ducelui, ci de convorbirea ce se înfiripase între ele cu prilejul acestei morţi, erau o tânără fată şi un june bărbat. Acesta din urmă, un flăcău între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de ani cel mult, cu o înfăţişare când foarte deschisă, când prefăcută, făcând să i joace în cap doi ochi mari, umbriţi de nişte gene lungi, era mărunt şi oacheş la chip; râdea cu o gură largă, dar împo­dobită cu dinţi frumoşi, iar bărbia lui ascuţită, care părea să se bucure de o mlădiere pe care natura n o imprimă de regulă acestei părţi a feţei, se lungea uneori într un chip foarte drăgăstos către interlocutoarea sa, care, se cuvine s o spunem, nu se retrăgea totdeauna cu iuţeala pe care cerinţele unei bune creşteri aveau dreptul să i o impună. Tânăra fată, pe care o cunoaştem, căci am mai văzut o o dată la aceeaşi fereastră, în lumina aceluiaşi soare, tânăra fată oferea un amestec ciudat de sensibilitate şi îngândurare: era fermecătoare când râdea, frumoasă când se posomora; totuşi, să ne grăbim a o spune, cel mai adesea era mai degrabă fermecătoare, decât frumoasă.

Cele două persoane păreau a fi atins punctul culminant al unei convorbiri pe jumătate glumeaţă, pe jumătate gravă.

— Haide, domnule Malicorne – spunea tânăra fată – vrei să vorbim, în sfârşit, serios?

— Crezi că i uşor, domnişoară Aure – răspunse tânărul – să faci ceea ce ai vrea, când nu poţi face ceea ce ai putea...

— Bun! Iată l că se încurcă în propriile lui fraze.

— Eu?

— Da, dumneata; hai, renunţă la logica asta de pro­curor, dragul meu.

— Încă ceva cu neputinţă. Sunt secretar de procuror, domnişoară de Montalais.

— Iar eu sunt domnişoară, domnule Malicorne.

— Vai, o ştiu prea bine, şi mă chinuieşti prin această depărtare; de aceea, nu ţi voi mai spune nimic.

— Ba nu, nu te chinuiesc; spune mi ceea ce ai să mi spui, haide, ţi o cer!

— Ei bine, mă supun.

— Ah, într adevăr, ce fericire!

— DOMNUL a murit.

— Ei, poftim veste! Dar de unde vii ca să ne spui asta?

— Vin din Orléans, domnişoară.

— Şi asta i singura veste pe care o aduci?

— O, nu!... Vin să anunţ că doamna Henriette a Angliei e pe cale de a sosi pentru a se căsători cu fratele maiestăţii sale.

— Într adevăr, Malicorne, eşti nesuferit cu veştile astea din veacul celălalt! Să ştii, dacă nu te laşi de obiceiul acesta urât de a mă lua peste picior, voi pune să fii dat afară.

— Oh!

— Da, fiindcă mă scoţi din sărite.

— Ei, ei, răbdare, domnişoară.

— Vrei să mă superi cu tot dinadinsul. Şi ştiu de ce te porţi aşa, lasă...

— De ce? Spune, şi ţi voi răspunde fără înconjur dacă e adevărat sau nu.

— Ştii că aştept cu nerăbdare răspunsul la rugămintea, pe care am avut nesăbuinţa de a ţi o face, să pui o vorbă bună ca să fiu domnişoară de onoare, şi nu vrei să ţi pui în joc trecerea.

— Eu?

Malicorne coborî pleoapele, îşi încrucişă braţele şi îşi reluă aerul său prefăcut.

— Şi ce trecere ar putea să aibă un biet ajutor de pro­curor, spune mi, rogu te?

— Tatăl dumitale n are degeaba un venit de douăzeci de mii de livre, domnule Malicorne.

— Avere de om din provincie, domnişoara de Montalais.

— Tatăl dumitale nu degeaba cunoaşte toate tainele domnului prinţ de Condé.

— Favoare care se mărgineşte la a i împrumuta bani monseniorului.

— Pe scurt, dumneata însuţi nu eşti degeaba cea mai şireată cutră de provincie.

— Mă măguleşti.

— Eu?

— Da, dumneata.

— Cum asta?

— Fiindcă în timp ce eu vreau să ţi arăt că n am nici un fel de trecere, dumneata mă faci să cred că aş avea una.

— În sfârşit, ce i cu rugămintea mea?

— Ei bine, rugămintea dumitale...

— Voi avea sau nu voi avea răspunsul?

— Îl vei avea.

— Când?

— Oricând vei dori.

— Unde e?

— În buzunarul meu.

— Cum, în buzunarul dumitale?

— Da.

Şi, într adevăr, cu un surâs de pişicher, Malicorne scoase din buzunar o scrisoare, pe care Montalais i o smulse din mână ca pe o pradă şi o citi dintr o răsuflare. Pe măsură ce citea, se însenina la chip.

— Malicorne! strigă ea după ce termină de citit. Orice s ar spune, eşti un băiat bun.

— De ce, domnişoară?

— Fiindcă ai fi putut cere să fii răsplătit pentru acest lucru, şi n ai făcut o.

Şi izbucni într un hohot de râs, crezând că astfel îl zăpăceşte pe ajutorul de procuror. Dar Malicorne înfruntă cu bărbăţie atacul.

— Nu înţeleg ce vrei să spui – zise el.

De astă dată, Montalais era aceea care părea încurcată.

— Ţi am dezvăluit sentimentele mele – continuă Mali­corne. Mi ai spus de trei ori, râzând, că nu mă iubeşti: m ai sărutat o singură dată, fără să râzi, şi cu asta mă declar mulţumit, e tot ce mi trebuie.

— Tot? făcu mândra şi cocheta Montalais pe un ton în care se simţea orgoliul rănit.

— Absolut tot, domnişoară – răspunse Malicorne.

— Ah!

Această exclamaţie monosilabică exprima atâta mânie câtă recunoştinţă ar fi avut dreptul să aştepte tânărul. El clătină liniştit din cap.

— Ascultă, Montalais, să nu mai vorbim despre asta – spuse, fără a se îngriji dacă această familiaritate era sau nu în vederile iubitei sale.

— Pentru ce?

— Pentru că, de un an de zile de când te cunosc, mi ai fi arătat de douăzeci de ori uşa, dacă nu ţi aş fi fost pe plac.

— Ei ,nu mai spune! Şi pentru care motiv ţi aş fi putut arăta uşa?

— Fiindcă am fost destul de neobrăzat ca s o merit.

— Oh, asta e adevărat.

— Vezi dar că eşti silită s o recunoşti – zise Malicorne.

— Domnule Malicorne.

— Să nu ne supărăm; aşadar, dacă nu m ai dat afară, nu e fără temei.

— Să nu ţi închipui cumva că te iubesc! strigă Montalais.

— Prea bine. Ţi aş spune chiar că în clipa de faţă sunt sigur că mă urăşti.

— Oh, niciodată n ai spus ceva mai adevărat!

— Fie. Nici eu nu te pot suferi.

— Ah, iau act!

— Ia. Mă găseşti grosolan şi prost; eu te găsesc, la rândul meu, cu glasul înăsprit şi cu faţa sluţită de mânie. În clipa aceasta, ai fi în stare să te arunci mai bine pe fereastră, decât să mă laşi să ţi sărut vârful degetelor; iar eu m aş prăvăli mai curând din vârful clopotniţei, decât să ţi ating poala rochiei. Dar peste cinci minute, dumneata mă vei iubi, iar eu te voi adora. Oh, aşa e!

— Mă îndoiesc.

— Iar eu îţi jur că aşa este!

— Înfumuratule!

— Şi nu e numai atât; ai nevoie de mine, Aure, iar eu am nevoie de dumneata. Când vrei să fii veselă, te fac să râzi; când îmi place să fiu îndrăgostit, te privesc. Ţi am adus răspunsul pe care l doreai la rugămintea de a fi doamnă de onoare; dumneata îmi vei da numaidecât lucrul pe care l voi dori.

— Eu?

— Dumneata! Dar în clipa de faţă, scumpa mea Aure, îţi declar că nu doresc nimic; aşa că, fii liniştită.

— Eşti un om odios, Malicorne; eram pe cale să mă bucur de vestea pe care mi ai adus o, dar iată că mi spulberi orice bucurie.

— Bine, nu i încă timpul pierdut, te vei bucura după ce voi pleca eu.

— Atunci pleacă, hai...

— Fie; dar, mai întâi, un sfat...

— Care?

— Reia ţi buna dispoziţie; te urâţeşti când faci pe supărata.

— Mojicule!

— Aşa, să ne spunem tot ce gândim, de vreme ce am ajuns aici!

— O, Malicorne! O, inimă plină de răutate!

— O, Montalais! Fiinţă ingrată!

Şi tânărul se sprijini în coate pe marginea ferestrei.

Montalais luă o carte şi o deschise. Malicorne se ridică, îşi şterse pălăria cu mâneca hainei şi îşi scutură cu dosul mâinii vestonul negru. Montalais, prefăcându se că citeşte, îl urmărea cu coada ochiului.

— Bun! rosti ea furioasă. Iată l că şi ia aerul lui respec­tuos. O să stea bosumflat opt zile de aici încolo.

— Cincisprezece, domnişoară – zise Malicorne, înclinându se.

Montalais îşi ridică asupra lui pumnul strâns.

— Monstrule! strigă ea. Oh, dacă aş fi bărbat!

— Ce mi ai face?

— Te aş strânge de gât!

— Ah, foarte bine – zise Malicorne – acum mi se pare că încep să doresc ceva.

— Şi ce doreşti, domnule demon? Să mi pierd sufletul de furie?

Malicorne învârtea respectuos pălăria între degete; dar deodată lăsă pălăria să i cadă din mâini, o prinse pe fată de amândoi umerii, o trase spre el şi şi apăsă pe buzele ei buzele sale prea învăpăiate pentru un bărbat ce voia să arate că ar fi atât de nepăsător. Aure voi să scoată un ţipăt, dar ţipătul acesta fu înăbuşit în focul sărutării. Întărâtată şi mânioasă, fata îl îmbrânci pe tânăr în zid.

— Bun! rosti pe un ton filozofic Malicorne. Asta mi ajunge pentru şase săptămâni. Adio, domnişoară! Primeşte umilul meu salut!

Şi făcu trei paşi spre uşă.

— Ei bine, nu, nu vei pleca! strigă Montalais, bătând din picior. Rămâi, îţi poruncesc!

— Îmi porunceşti, dumneata?

— Da; nu sunt eu stăpâna?

— Pe sufletul şi pe gândurile mele, da, fără îndoială.

— Frumoasă proprietate, n am ce zice! Un suflet slut şi un cap sec.

— Ia seama, Montalais, te cunosc – zise Malicorne. Ai să te îndrăgosteşti de servitorul dumitale.

— Ei bine, da – răspunse ea, agăţându se de gâtul său mai mult cu o nepăsare copilărească, decât cu o voluptoasă delăsare – ei bine, da, căci trebuie să ţi mulţumesc, la urma urmelor.

— Pentru ce?

— Pentru serviciul pe care mi l ai făcut. Nu e oare în joc viitorul meu?

— Ba şi al meu.

Montalais îl privi ţintă.

— E îngrozitor – zise – că nu pot niciodată să ghicesc dacă vorbeşti serios sau nu.

— Cum nu se poate mai serios; mă duc la Paris, vei merge şi dumneata, vom merge împreună.

— Atunci, numai pentru asta m ai ajutat, egoistule?

— Ce vrei, Aure, nu mă pot lipsi de dumneata.

— Ei bine, într adevăr, şi eu la fel; totuşi, trebuie să recunoşti că eşti un suflet rău.

— Aure, scumpa mea Aure, ia seama! Dacă începi iar cu ocările, ştii ce urmează, şi am să te ador.

Şi, spunând aceste cuvinte, Malicorne o trase pentru a doua oară pe fată spre el. Dar în aceeaşi clipă se auziră paşi pe scări. Cei doi tineri erau atât de aproape, încât ar fi fost surprinşi unul în braţele celuilalt, dacă Montalais nu l ar fi repezit dintr o dată pe Malicorne cu spatele spre uşa ce se deschise tocmai în momentul acela. Un strigăt puternic, urmat de aspre dojeni, răsună numaidecât. Aceea care scotea acest strigăt şi rostea acele ameninţări era doamna de Saint Rémy; nenorocitul de Malicorne o prinsese între perete şi uşa pe care ea abia o întredeschisese.

— Iarăşi haimanaua asta! ţipă bătrâna femeie. Nu mai scăpăm de el!

— Ah, doamnă – răspunse Malicorne cu o voce plină de respect – au trecut opt zile întregi de când n am mai fost pe aici.

VIII

UNDE APARE DIN NOU ADEVĂRATA

EROINĂ A ACESTEI POVESTIRI

În urma doamnei de Saint Rémy urca domnişoara de La Vallière. Ea auzi izbucnirea de mânie maternă şi, ghicindu i cauza, păşi tremurând în odaia unde l zări pe nenorocitul de Malicorne, a cărui fâstâceală nemaipomenită ar fi înduioşat sau ar fi înveselit pe oricine l ar fi putut privi cu sânge rece. Într adevăr, tânărul se retrăsese repede în dosul unui jilţ înalt, ca pentru a se pune la adăpost de primele atacuri ale doamnei de Saint Rémy; nu spera s o poată îndupleca prin cuvinte, căci ei îi turuia gura mai repede decât lui, fără a se mai opri, dar el îşi punea toată nădejdea în elocvenţa gesturilor lui. Bătrâna doamnă însă nu asculta şi nu vedea nimic: de multă vreme, Malicorne era una din antipatiile ei. Totuşi, furia îi era prea mare ca să nu se abată de la Malicorne şi asupra complicei lui. Montalais fu luată la rând.

— Şi dumneata, domnişoară, şi dumneata îţi închipui oare că nu i voi vorbi DOAMNEI despre cele ce se petrec la una din domnişoarele ei de onoare?

— Oh, mamă – se ruga domnişoara de La Vallière – fii bună, iart o...

— Taci, domnişoară, şi nu te obosi degeaba luând partea unor persoane nedemne; că o fată cinstită ca dumneata suferă înrâurirea unei pilde rele e fără îndoială un lucru destul de urât, dar să i mai iei şi apărarea, iată ceea ce nu pot îngădui.

— Nu ştiu, zău, pentru ce sunt tratată atât de aspru – izbucni Montalais, nemaiputându se stăpâni – că doar n am făcut nici un rău, aşa presupun!

— Dar acest pierde vară, domnişoară – i o întoarse doamna de Saint Rémy arătându l pe Malicorne – se află aici ca să facă bine? Te rog să mi răspunzi!

— Nici să facă bine, nici să facă rău, doamnă; a venit să mă vadă, asta i tot.

— Bine, bine – zise doamna de Saint Rémy. Alteţa sa regală va fi încunoştinţată şi va judeca.

— Oricum – răspunse Montalais – nu văd de ce domnul Malicorne n ar avea voie să vină aici, de vreme ce gândurile dumnealui sunt foarte curate.

— Gânduri curate, cu o astfel de mutră! strigă doamna de Saint Rémy.

— Vă mulţumesc în numele mutrei mele, doamnă – rosti Malicorne.

— Vino, copila mea, vino de aici – zise doamna de Saint Rémy. Hai să i spunem DOAMNEI că în clipa când ea îşi plânge soţul, în clipa când noi toţi plângem săvârşirea unui stăpân în acest vechi castel de la Blois, sălaş al durerii, mai sunt primprejur oameni care se bucură şi petrec.

— Oh! făcură într un glas cei doi învinuiţi.

— O domnişoară de onoare! O domnişoară de onoare! se văicări bătrâna doamnă, ridicându şi braţele spre cer.

— Ei bine, de data asta vă înşelaţi, doamnă – zise Montalais, scoasă din răbdări. Nu mai sunt domnişoară de onoare, a DOAMNEI, cel puţin.

— Renunţi la această cinste, domnişoară? Foarte bine, nu pot decât să aplaud o asemenea hotărâre, şi iată c o aplaud.

— Nu renunţ la această cinste, doamnă; trec în serviciul altcuiva, atâta tot.