Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI
Yüklə 1,97 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- LUNĂ DOGMATICĂ
LUMINA MORILOR DE VÂNTMulte nu mă înfăţişează chiar mie însumi, multe nu mă reprezintă ca persoană aso- ciată în această lume a pâinii; trec prin tot ce-mi rămâne, distanţa şi-ambianţa
ca o fabrică ce produce ciment acum produce din cele trei timpuri numai prezent în prezent ca învârtirea aripilor morilor de vânt angajate să producă simbolic vârtejul rotundului ce adună-ntre aripi vuitul timpului şi-l combină ca aspectul abstract al trecerii lui ca o ener- gie divină într-o lumină ce se propune şi mă opresc prin aşteptări resemnate ca niş- te prafuri de drumuri multiple la gări neidentificate şi totul ia forma unor explicaţii de tot ordinare, ba foarte banale,
rare, alteori simplă mirare, mă înduioşează că pe lângă toate controversele absen- ţelor epocale şi create, pline sau goale, mai sunt şi reale , vânturile toamnelor gonesc pe calea ferată a vântului şi din urma lor se mişcă şi scârţâie cinic toate traversele cu care Euclid paraboliza expresia neordinară-a pământului. * * *
cum scrie nonsensuri străine în fraze şi mai străine şi mă fac şi mai străin decât mine în comparaţie cu mine şi laud străinătatea asta de reprezentare reciprocă de inspiraţie inocentă când lupii se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mieii sortiţi departelui; mina aceasta scrie precum o cometă întinde o parabolă nesfârşită pe cer; are în vârful peniţei un punct şi când punctul acesta e pus în mişcare, naşte linii întrerupte special ca să le poată reînnoda şi în aria totdeauna deschisă să circumscrie închisul unui adevăr neprobant – futuristică târzie rămasă de la Marinetti şi Hlebni- kov cu descoperirea unor sensuri ce sunt mereu de prisos,
costă scump, plătit cu-aşteptarea de şoc. Un poem scris pe-aşteptarea de pauză. ***
ideea se răscoală ca o gintă care îşi cere dreptul la egalitate cu sine însăşi; totul se combină, dar totul şi se combate printr-o negare ce-şi răscumpără temporalitatea şi forma inversă a unui firesc ne- confirmat; se confirmă ideea tre- cerii adevărului desculţ ca un copil care aleargă după flu- turi şi jocul acesta capătă for- ma şi inocenţa pură a copilului;
încearcă distanţa dintre aspect şi prospect;
mate cu tot ce se ţine de însăşi problema succesului cuvintelor exprimate ca text şi pretext ca dez- nodământ între fire şi expresia asamblată din di- versitatea gândirii şi goana după cer a furtunii. *** Rezult, rezult din acest moment – vântură-lume, dar nu sunt rezultatul, ci nedumerirea, starea de foc a înadinsului. Rezult, rezult. Demult exist. Insist. Dar este un suport în toate? Am călcat cu dreptul pe piatra din albia râuleţului de munte şi simt cum se clatină în gura râuleţului ca un dinte de lapte în gura copilului. O scot şi-o arunc îndărăt pesta casa imaginară şi în locul pietrei creşte alta, dar şi aceasta se clatină şi eu păşesc înainte şi până la celălalt mal nu mai pot ajunge, dar nici îndărăt nu mă pot întoarce. În urma mea a crescut un munte nou cât ceahlăul de pe care aş vedea toată depărtarea din mine. ***
două înaintez peste câmpuri şi cineva strigă în mine:
şi pădurea toată repetă : nu plouă, nu plouă, nu plouă! Ciudată eroare, desprindere, lipsa, eclipsa din mine constată între- pătrunderea în axul aşteptării posibile, imposibile vreri şi din toate se desprin- de-un orgoliu al neamului nostru de
continuu desculţ prin praful fierbinte al căderii noastre în mine şi tremură zarea aprinsă-n iscoada privirii domestice a unui cal ce se adapă din apa morţi- lor jucăuşă pe fierbinţeala zilei, e grea sărbătoarea duminicii albe şi toată pictura naturii îmi rezervă-n pupile extazul unei aşteptări dobândite pe frontul nevăzut dintre aici şi într-o pădure,
mierle, privighetori care-şi cântă stăpânirea locului în care
Astru le botează puii în cristelniţa albastră şi deodată undeva tună, e marea veste a ploii de vară şi plouă
fericit, prin duminica asta fierbinte, alerg ca un ieşit din minte, strig gesti- culând cu mâinile-amândouă, plouă şi sfârâi ca un bulgăr uscat, dar uscat, de pământ şi cineva hăuleşte prin mine:
se conjugă verbul din mine ca o diminea- ţă împovărată de rouă şi deodată mă în- spăimânt: plouă? Dar dacă nu plouă?
ar răspunde pădurea toată din mine, la o margine de zi şi de noapte, ar răs- punde boarea jucăuşă de vânt la mij- loc de ogor pe care soarele nu uită să-l vadă în fiece dimineaţă ca pe-un vecin, ca pe-o cascadă în fierberea ei rece că- zândă într-o adâncime de nor; ar răspunde copilăria-mi flămândă şi întâmplarea, chiar şi toamna ca o expresie blândă dintr-un cântec uitat de cineva pe drumul prăfuit şi-ndărătnic ce vrea ca să poarte ceva, să deschidă scârţâind poarta cu urmele care vin până la ea să bată, totdeauna cineva să-i deschidă, ar răspunde miriştea din picioarele me- le şi pălămida şi cana rămasă uitată de cineva pe colacul de piatră-al fân- tânii din care toată iarna nu mai bea nimeni apă din ea, ar răspunde prima stea răsărită în fiece seară când tăcerea ca o fiară gonită-n câmpie se-ascunde, ar răspunde mereu, dar încă cine-ar răspunde într-o clipă supremă, dar… asta e altă problemă. *** Îmi scarpin ambiguitatea, e-o retrocedare dualismului şi e şi, caleidoscopic hatâr, impresie de moment străduindu-se să-mi reprezinte starea de-a fi concomitent şi aici şi acolo ca efigia unui împărat pe două monede în care argintul sau aurul sunt nişte presupuneri verbale, forţa unei condui- te ce se exprimă ca o nevoie de a fi tu însuţi cu ale tale în timp ce ştii că nu poţi fi şi totuşi îndrăzneşti. În dimineţile sacre, viscolite încă fără de nici o urmă alerg şi gust euforia unui început imaginar necrucificat pe tălpile cuiva
şi semne, senzaţii de tranzit a unei vremi intersectate de vreme ca două drumuri de ţară cu colbul mirosind a pită de secară şi-un arbitru intangibil îmi măsoară indiscreţia şi eu cu uimire aflu că în timpul acesta viscoleşte prin mine şi cineva mă cheamă prin viscol şi acest cineva, nu ştiu de ce, seamănă cu mine. OM TURNAT DIN CERNEALĂ Sunt om turnat din cerneală, augurul din simţ mi-l recomand ca pe-o distincţie erotică ingrată, atrăgătoarea recon- fortare m-a trezit şi ca un căţel al pămân- tului bucolic mă latră;
timpului răscolit ca un îndemn dintr-o centrifugă de astronaut risipit între repaos şi fugă; o, cerule-cer, epurarea unui mister din alt mister pentru a recunoaşte senza- ţia ce mă străpunge cu vârful ei de floretă ca strigătul de aramă dintr-o trompetă; văzduhul, o, idol de idilă îndoliată de marama neagră a nopţii de toamnă suspectă, fluviu de umbre ce plutesc şi se respectă autoironic;
din antichitate prin stâlpii caselor noastre ascunse în obstrucţia colonizatoare a postromantismului camuflat.
ginturi de geruri suflat într-o neîntre- cută şi neînţeleasă simbrie;
risc periodic dintr-un spectacol cu dansul antropomor- fic cu timp şi sigur, şi mixt; sunt însăşi cerneala fierbândă în semne, curg din stilou pe hârtie şi asta mă face să cred că exist. ***
tat de profesie, de vocaţie dintr-un instinct primordial; când plouă stau cu mâinile amândouă întinse spre ploaie,
mânt, cerşetorul din mine strigă în mine: - Sunt mai mult decât sunt, sunt purtătorul nopţilor bipolare, sunt arabescul prezent dintr-o pictură mu- rală, sunt cerşetorul de pâine şi şcoală, cerşetorul de soare şi vânt, până şi vântul strigă din mine cu toate cu- vintele sale neproduse încă, necrescute încă precum iarba necrescută pe proas- pătul mormânt şi cineva mormăie în mine cu toată siguranţa şi nesiguranţa: - Sunt, oh, sunt, dar mi-amintesc de Descartes şi acel cineva din mine, continuă să strige: - Fraţilor, sunt dacă sunt, dar mă-ndoiesc dacă sunt şi totuşi sunt cerşe- tor de neguri albastre, de toamne pierdute prin neguri împreună cu mine, împreună cu liniştea şi neliniş- tea mea efemere,
regăsită sub ruina oaselor mele bă- trâne, care pleznesc de calcar uzat şi acuma disperă; sunt cuvântul nepronunţat pe care-l cerşesc cu toată nedumerirea, sunt stri- gătul pe care l-a abandonat omenirea, cuvântul-cuvânt, insolitele nopţi frecventând;
ie ce plouă şi nu plouă în mine şi toate pacostele acestea
***
prin simpla adunare ce fac două; pe un- deva prin suflet încă plouă şi gliile din noi încă-nsetate, beau ploaia
înserării muls; peisajul rustic ca un car neuns, mai scârţâie la deal când drumurile urcă prin vii ce dorm în verdea lor uitare şi spânzurate avioanele de zare, legate strâns cu sfori,
şi-o cumpănă-n mijloc de câmp, arhaic îşi deplânge soarta, dar supra- vieţuieşte ca o hartă într-un război dezlănţuit între giganţi; gândirea mea arhaică vetustă din ploaia suf- letului gustă prin molcomirea ei represia umană din care se desparte absenţa de prigoană. ***
punsul ce s-aşteaptă porneşte ca un centru cunoscător de creşteri, născut şi vede pen- tru-aceeaşi grea problemă în care rezolvarea
rea se-aprobă, dezaprobă în noi aceeaşi piesă ce încă se mai joacă şi tu, persoana simplă în mod particular rezolvi inter- pretarea, tăcutele procese ce se petrec în suf- let şi sufletul pătrunde, încearcă să pă- trundă aceleaşi înţelesuri crescând în in- terese când Daimonul şopteşte, propune, dar impune prin nobila-ncercare de-a în- cerca cercatul promis de întâmplare când s-a iscat iscatul, aceleaşi controverse pe care le pricepi mai mult sau mai puţin; tu, care mă auzi cu ochi de-albastru uzi prinzi formele inverse a unui dedesubt găsit între senzaţii pe care tu le-ai supt cu laptele naturii; îl treci prin anii grei; din ce experienţă lăuntrică te vrei când tu fiind lăuntrul lăuntric să-ţi concepi laboratorul intim pe care-ţi este miza,
rămâi până la urmă cu scară şi sur- priza urcării-n sus în căutarea a ce-ai pierdut într-un fatal conflict cu toată firea când vremea te-a născut din naştere afară ca bobul dintr-un pai, ca un Adam şi-o Evă afară daţi din Rai pentru ispita veche prin care-au început ceva ce nu se-ncepe fiind deja-nceput… * * * Alerg printre oameni, caut drumul spre cimitir să văd cum a-nflorit liliacul… ***
Mai apăs o dată soneria, dar șovăie: să-mi deschidă sau nu. Deci identificarea mea încă nu s-a produs. Există temerea că eu nu sunt eu şi e o temere întemeiată. Undeva în adâncul sufletului (şi la mine, nu al meu) şovăie noţiunea abstractă (convenţională) a eului. Cât de eu este acest eu și dacă nu de fiece dată este aruncat după folosire cu scara lui Wittgenstein sau plasa de prins peşte a budismului zen.
* * *
la mine. Eram punctul de sprijin al lui Arhimede, eram platforma tristeţii umane de pe care vedeam cum timpul se vede, tautologie ca expresie şi conţinut, în formele cerului bat conţinuturi strivite sub un mare, un mare trecut. * * * Era adânc la stat şi din cauza asta nu se auzea cum bate vântul. În schimb, se vedea cum se îndoiau copacii. Frunzele care se desprindeau din vârful ramurilor parcă ieşeau din ele ca nişte picuri de apă din mânecile unor cămăşi puse la uscat. * * *
Într-un fel, suntem virtuali. Purtăm cu noi probabilitatea de a fi, deci am putea fi calificaţi drept un cuplu existenţial: suntem + nu suntem, sunt… Deci nu sunt eu, ci gândurile acestui eu care eşti tu, cum spunea Nichita Stănescu, şi nu numai el (Pesoa: eu este un altul, sau Borges: fiecare om este toţi oamenii), eu sunt el, rezultatul cuplului yin + yang, în ultimă instanţă, sunt o Unire de sine care în fiece zi se naşte din propria sa amintire, în rest, sunt omul care merge spre cimitir, dacă nu chiar prin cimitirul albastru, minunându-se cum înfloreşte liliacul. * * *
Interesul poartă fesul. Doamne, câtă minte a avut cel care a spus prima dată! * * * El trecea de la casă la casă, bătea în geamuri şi se deschideau în folclor uşile. Făcea una şi ieşea alta. Singurul lucru care îi făcea plăcere. * * * Ego intră în conflict cu toată lumea când nu-i convine situaţia creată. Mai departe. Mai în noi. Aş vrea să mă pierd ca într-un lan de grâu gata-gata să dea în pârg, dar mai întârzie în lumea sa verde-albastră mişcătoare. Mai în adânc. Mai în binele acestui colectiv debarasat în caz că ar putea fi ca subconştientul colectiv al lui Jung – totul e presupunere? Premisele sunt puse în funcţie în afara logicii? Lipseşte cauzalitatea? Dar poate numai cauzalitatea există între două extreme ale lui “a fi” şi “a fi”, sau - cum se crede acum – o anumită stare de raporturi care conţin lucrurile şi fenomenele simetric bazate pe aceste raporturi de egalitate. Este un cineva în afara noastră care mereu îl are în vedere. Are menirea chemării. Ocupaţia lui de bază este chemarea. O strămutare a lui aici şi acum în altă parte într-un undeva indefinit în care sălăşluim noi, cei ce fiind azi, mai puţin fiind şi mâine. * * *
altul, decât prin dialogul din noi, el ne-adună, ne pune faţă în faţă, ca pe două exerciţii de lună autumnală în care parantezele sună şi ciudat ne şuieră vântul prin oase, ca sunetele prin tuburile de orgă, prin gânduri rămase încă de la cei de până la noi, trezindu-mi cele cinci simţuri care cunosc lu- mea-ne-lumea şi-o cântă laudă clipei sonore, laudă, laudă clipei fiinde ca un întreg ce-abia se-adună: urmele mele prin ploaie răsună şi strălucesc la expresia momentană a fulguitului în persoana ce se convinge că lumea asta pe sine se-nvinge şi de frumuseţea sa naturală se convinge în risipă tenebroasă că este, se naşte această austeritate inexplicabilă-a culorilor nelimitate-n nuanţe şi punctele diame- trale, semnele de punctuaţie în care, între mine şi tine aleargă, distanţele mele spre distanţele tale, parcă s-ar grăbi la primele manifestării autumnale.
LUNĂ DOGMATICĂE caracterul decisiv al raportului dintre om şi idee, raport-co-raport, dintre sinteza dintre noapte şi zi; piezişa lumină pe-un zid, pe maree trezită din somn ca un gând poznaş
şi urechi, dar nu toate aud, vechii vechilor vechi – texte în deplina lor conlu- crare, cineva pe toate acestea le are sau poate le-a avut şi-acum nu le mai are, s-au
coclauri, cineva râde sau plânge prin adi- neauri, dar râde sau plânge, totuna
vânat luna dogmatică de pe bolta tomnatică precum ar vâna o raţă sălbatică şi-acum luna stă scufundată în ape, iar trestiile fac semne de agitaţie conven- ţională, totul e-n somn, numai somnul din somn niciodată nu-i somn pe deplin, o gân- dire imparţială împarte adevărul pragmatic la nouă; pajura albastră a cerului într-un cuib de-asfinţit altă lună se ouă, un ou tot atât de dogmatic. ***
şi fapta unui moment de-anvergură – în care tu cuvintele nu le pronunţi până la capăt, rămânându-ţi în gură te deschizi prin închiderea firii prihane, te scufunzi prin ieşiri spre luminiş, spre prospec- tul uniform al hegemoniei tale asupra destinului pe care îl desconsideri;
momentul pe care l-ai pierdut în neant din închiderea prin deschidere, cânţi, cânţi, cânţi reperul ce fel de angoase închid între cele patru laturi misterul opţiunii, para- lelismul inadmisibil, recucerind partea nevăzută a aşteptări – lor prin posibil şi imposibil şi te răs- feţi unanim de aceste totdeauna ga- ta de forţa respingerii, condamni în tăcere orice plângere care s-ar contrapune idealului inoportun.
clopotul din turla sfârşitului de decembrie anunţă, anunţă, anunţă, prin ninsoare, anul cel bun. * * * Tu, care-ţi ai casa clădită din spaţiul real, virtual, care se confundă cu sufletul tău trudit şi total, din graba pe care nicicând n-o observi, ai putea să-ţi faci o harpă cu strune de nervi pentru pământul acesta care n-ar trebui vândut nici la cântar şi nicidecum la hectar; tu, cel care, trăind într-un mediu color din- tre altădată şi mâine, îţi alegi concu- renţa dintre tine şi-acum aşa cum nu te-ai gândit nici visând frumoasă posibilitate de-a te deprinde cu rostul gândirii tale de scrupuloasa revendicare a unui drept la colind deopotrivă cu alternativa pe potriva duratei dintre pâine şi cuţit, eşti împo- triva întinderii şi desprinderii, dar şi a destinderii dintr-o amorţeală cum poate amorţi doar pământul care-şi trăieşte singur transhumanţa, coborând sau urcând din toamnă în iarnă şi din iarnă în primă- vară cu vederea şi-auzul din uzul care-şi personifică adaptarea într-un noian concentric, în care cineva cântă din frunză într-o necunoscută şi grea ambianţă, şi norii, şi norii, şi norii, pornindu-se într-o zonă opusă, îşi continuă peste munţi transhumanţa. ***
* * *
pe toate, dar sunt şi eu, căci lucrul gândit e mai mult decât este, e ceva care, fiind, e o revărsare de altul în altul, prin urmare, ce fac e făcut parcă de alt subiect, e o disproporţie în propor- ţie, o demonstrare a visului: tot despre ce spun e mai mult decât există într-un domeniu de floră spontană pentru scopuri diferite, care se căutau până a se regăsi, deci e o continuare în regăsire prin pierdere, de a-ţi aminti prin uitare o bucurie aidoma unui sceptru pe care nimeni nu l-a ţinut nicio- dată în mâini; sunt obsedat de expresia în expresie, de forma în formă, de metafora în metaforă ca o contrazicere prin care nu sunt, dar mă aflu, afluent al unui fluviu în care se proiectează apodictic destinul cu spaţiul său de noian, sunt un urmaş al lui Odiseu, unul din cei ce se întorc din Războiul Troian.
Dar chiar toate să fie aşa cum le văd? Mă depărtez, îmi caut altă distanţă şi prin vise mă cobor prin privirea mea către tot căruia îi spun că-i real şi dramatic. Privirile nu mă înșeală, spaţiile-figuri cu duh matematic cuprind Cavalerul Tristei Figuri şi Oul Dogmatic, mă întrepătrund, nu ştiu cum, simptomatic; e-o despărţire de efortul axiomatic şi-acest tot care-nseamnă-n acelaşi timp şi nimic, se distanţează in- trând în distanţă, îmi dă diferenţa glasului din pustiu intrat în discrepanţă cu orientarea în gol şi iată-mă, sol, cocoloş de zăpadă, căzând rostogol dintr-o-nălţime în alta; bate vântul prin somn şi viaţa continuă ca un drum desfundat prin diapazonul unui ciudat interval în creştere şi descreştere. ***
Sunt tărâmul cu cărți care demult nu mai crede in idile. Mi-i frică să recunosc: chiar in nimic. Dar asta mă priveşte numai pe mine. Mă rabd aşa cum sunt. Cine ştie dacă pe lumea cealaltă ne mai întâlnim. Si totuşi cred in ceva: in culoarea albastră, în târziu, căci trăiesc sub zodia târziului şi în ceea ce aş putea s-o numesc zodie sau zona unui “dincolo”, în care ne putem găsi azil (nu politic) atunci când lumea devine prea mică şi mulţi dintre noi n-au loc, fiindcă cineva le-a privatizat deja şi nici o judecată nu le poate reîntoarce. Sunt situaţii mai complicate pe care nu le pot înțelege, pe acestea le înțeleg si nici nu le atac. Am atât de puţin timp! *** Ar trebui să fac ceva şi nu pot face. Din simplul motiv că nu ştiu ce anume trebuie să fac şi să mă las pradă acestei viituri de meditaţii întâmplătoare şi inutile, dar care mă ţin în preajma universului curbat, după cum afirmă savanţii. Mă uit în oglindă: poate îmi surprind spiritul, dacă universul este curbat, ce ar mai face spiritul? Simt o plăcere că simt pe piele aceasta curbură, nu ştiu dacă mă priveşte şi pe mine şi există această pâclă care simte haosul necugetat care are sensul lui şi nu-i putem reproşa de ce îl are ori e aşa şi nu altul. Aş putea ajunge la un final? Cu meditaţiile mele haotice aş putea uita de anumite suferinţe, dar ştiu că nu mă vor coborî cu hârzobul în stare de Nirvana, ci numai de dor, dar la dor nu se ajunge, ci se scapă de el, ori el de noi. Dacă aş şti ce trebuie să fac le-aş face pe toate şi pe urmă ce mă fac fără făcut? Doar facerea l-a făcut pe om să facă. ***
E vorba mai curând de un subiect-non-subiect, care încearcă să gândească si tot ce gândeşte se gândeşte de la sine dintr-o gravitaţie, rotindu-se în jurul unei presupuse absenţe ca la planetele in jurul soarelui. Trebuie sa fii nebun sa crezi altceva, ori nebun sa nu le crezi. Mă agăţ de ideea lui Nakamura, care a ajuns la ideea ca eul e mai mult o experienţă. *** Uneori citesc ca prin ceaţă. Literele capătă formele unui scris neuniform, diluându-se în substanţa şi distanţa privirilor care încep sa orbească (maladiile vârstei). Dar îmi continuu lectura cu nerăbdarea ochiului care să-şi recupereze pierderea prin frumuseţea unei poezii, unei fugi interpretate la pian pe care le găsesc intr-o carte imaginară a unui poet mai mult imaginar, intr-un timp imaginar. Citesc şi mă conving că exist, dacă îl parafrazez pe Descartes. Parcă m-aş afla într-un salon de acupunctură. Toată pielea mea e crescută de o pădure de ace de oţel şi antene minuscule prin care infinitul, vuind, se întoarce acasă prin mine ca printr-un tunel. Ubi Patria ubi bene! (Unde-i Patria, acolo e bine). Un proverb care niciodată n-a uitat să spună mai mult ce simte decât ştie. După teoria relativităţii si infinitul ar putea fi curbat, ceva de forma unui burghiu ce găureşte spaţiile cu un dispozitiv ce se învârte cu viteza apropiată de viteza luminii, dar niciodată nu poate ieşi din cadrul acestuia. *** Eu zic, tu zici, el zice. Apoi nu mai zice nimeni nimic. Tăcem toţi trei. Din politeţe: Ea zice. Cu timpul morfologia ar putea atesta şi un pronume personal, persoana a patra singular cu sens de plural. De acolo cu adevărat se porneşte lumea prin eu, vrea s-o întrebe de unde vine si încotro se duce. Şi principalul: De ce?
***
e stema gândirii sau poate că stima faţă de stemă estimată de noi prin reflectarea ideii; din ce e această idee raportată la mijlocirea dintre ce depărtează şi se apropie, care din care idee ni-i proprie în exaltarea senzaţiei prin ce simţ tactil, de gust, de miros, văz sau auz, ultimele două reflectă este-le acesta esteticul-freneticul, luminosul, frumosul labil, convenţia sentimentului cu lumina ca – re prin frumos vrea să se învingă… până şi frumosul se întoarce acum din exil.
plouă? La iarnă-o să ningă, dar ce-i adevărat din ce o să ningă? Ploaia, ninsoarea sau ea, întrebarea? Scopul ideii e unul: doar să convingă? Precum marea să se joace de-a zarea cu depărtarea. ***
Ce este, ce nu este? Mai importă una sau alta? Dacă problema se pune astfel, scepticismul vine la putere, deşi o mică doză de scepticism niciodată nu strică. E ca un balsam uns pe rana care nu se vindecă niciodată. Spiritul. Vorbim despre el şi nu ştim ce este. ***
Nu ştiu ce mă face să cred că Sisif s-a născut la noi. Poate, chiar la mine în sat, dat cine ştie, dacă Sisif nu sunt chiar eu, făcând o muncă zadarnică şi absurdă. Până şi astăzi mai visez fântânile din câmpia satului nostru. Cineva îmi băgase în cap ideea că din adâncul lor se pot vedea stelele ziua în amiaza mare. Dar nu le-am văzut niciodată. Şi, timid cum eram, totuşi cu frica învingeam apunerea stelelor să le pot vedea. Vroiam sa le văd ziua. Şi acum mai fac acest lucru prin vis. NELINIŞTI, REFLECŢII ŞI ALTE DEZICERI DE SINE Simt că joc rolul iepurelui care ţipă şi merge singur hipnotizat (magnetizat) în gura şarpelui boa. Acest “şarpe boa” este gândirea postmodernă, neînduplecată care se hrăneşte cu ceea ce au dat culturile trecute şi de azi prin răsturnarea şi negarea lor. Fizica modernă s-a trezit lingvistic din somnul ei letargic după perioada de înflorire a gramaticii lui Panini din gândirea antică, hindusă şi acum lingvistica scăpată din “Patul lui Procust” nu fuge de fizică, dar se află cu ea în stare de competiţie. Angelo Morretti, specialist în gândirea vedantă, susţine ideea că nu-i o singură realitate, ci mai multe şi că nu toţi oamenii trăiesc în aceeaşi realitate şi nici nu exprimă aceleaşi lucruri. E o concepţie din care rezultă o altă idee ce ne priveşte pe noi, în primul rând, că “Pentru omul “comun” care – bietul de el! – vorbind şi scriind foloseşte (încă ) aceleaşi cuvinte ale “Sistemului”, nedându-şi seama că este… un om comun şi depăşit” şi că suferă eşecuri de tot felul (cărora tineretul de astăzi le cade victimă), nedesluşind suficient de clar curentele subterane care mişcă apele timpului nostru”. Deci cum gândim ce gândim, de ce gândim, “tu te-ntreabă şi socoate” (Eminescu) e la alegerea noastră. E vorba despre liberul arbitru care acum nu mai apare atât de diabolic, ba chiar tot mai firesc şi “mai la locul lui”. Într-un anumit mod, noi jucăm rolul cuiva, poate al celui de alături , acesta, la rându-i jucând rolul nostru. ***
Ar putea fi ceva din ceea ce nu poate fi? M-am întrebat nu o singură dată. Desigur, e un non-sens, dar dacă non-sensul tinde să fie doar non-sens, conţine în el şi un sens. Astfel, m-a intrigat sensul unor non-sensuri. *** După Bergson “fixitatea” ar fi “ o combinaţie efemeră de mobilităţi” , exemplu cu cele două trenuri care merg parcă în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză, dar e o “fixaţie” iluzorie de tihnă din puţine vise , îmi vine în memorie un vers dintr-un poet al cărui nume îmi scapă. În timp ce peniţa stiloului meu demodat aleargă prin câmpul înzăpezit al hârtiei ca o locomotivă care lasă fum, scrisul meu. Pământul se roteşte în jurul osiei sale, în acelaşi timp şi în jurul Soarelui, împreună cu care – în jurul galaxiei. Combinaţia (de data aceasta deloc efemeră) mă predispune la un joc de mobilitate care îmi guvernează existenţa şi necesitatea de a-mi ţine gândurile într-o stare de alertă, chiar dacă şi haotică, totuşi o stare de înţelegere a situaţiei în care mă pomenesc singur de a mă privi dintr-o parte ca să mă întreb cine este acel pe care îl văd, pe care l-aş mai fi văzut undeva şi care întrucâtva seamănă cu mine. La o anumită înţelegere lucrurile contactate de noi încep să ne semene. Iată această “combinaţie efemeră de mobilitate” îmi creează statutul de căutător de altul prin sine aşa cum la începutul secolului XX apăruseră căutătorii de Dumnezeu şi abia după ce îl găseau, îşi dădeau seama că s-au căutat până la urmă tot pe sine ca, dezamăgiţi, s-o reia de la începutul care nu era altceva decât o repetare a repetării. Adică din nou se revenea la “combinaţia de mobilitate” tot efemeră, fiindcă această efemeritate e goană spre nicăieri pentru a vedea cum se creează trecutul nostru precum dâra albă din urma avionului supersonic. NOIMĂ DE PERSONALIZAT Eu, tu, el (ea)! Ce unităţi cu trei feţe! Una râde, alta plânge, a treia se află între cele două. Nu vrea să se dezică de al treilea principiu logic “out, out non datur”. Deşi l-a luat drept principiu, Aristotel a avut îndoieli că poate fi o lege logică pe care intelectul ar putea să aibă obrăznicia s-o încalce, s-o ignore, ori s-o ocolească , s-o înlocuiască cu polivalenţă. Uită-te în oglindă, arată cu degetul spre tine şi ai să-ţi dai seama cu stupoare că nu spre tine arăţi, că acela nu eşti tu, deşi seamănă cu tine. Este altul, eşti altul cum îi strigă îngerul lui Nichita Stănescu. Întreabă-te dacă acesta şi nu altul este un eu personal. Privindu-te în oglindă, ai să observi ironia uneori şi batjocura celuilalt eu care e alt eu, adică nu mai eşti tu şi te întrebi atunci: cine sunt eu? Doamne, ce nesiguranţă în toate! Şi vezi că lucrurile se complică, parcă am fi făcuţi în trei exemplare de bază după ideea modelului care ori nu există în realitate, ori e, pur şi simplu, o părere a părerii care stăpâneşte lumea luându-şi partea sa de zbor, lăsându-ne să fim rodul senzaţiilor, cel mult, al percepţiilor cu dreptul de a primi statut de halucinatori. O halucinarea halucinării! Sau după cum spune Biblia, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni... O goană neîntreruptă după vânt. Secolul XXI le va zdruncina pe toate din locurile lor, va pune gândirea să aprofundeze în sensurile spre care încă nu avem trecere, să despacheteze nişte baloturi nedesfăcute încă aşteptând prin depozitele de lucruri, cugetări nelucrate şi necugetate ale porturilor care stau risipite pe ţărmurile pustii ale mileniului III sub cerul în care zboară pescăruşii şi albatroşii lui Baudelaire, dar nu ei înşişi, ci umbrele care se vor aduna din viitor într-un prezent ce se va preface în ouă din care va ieşi, în loc de pescăruşi şi albatroşi, zborul şi strigătul lor să completeze locurile păsărilor migrate spre alte ţărmuri. Şi eu, nici nu eu, tu şi nici nu tu, el şi nici nu el, în ipostaza băieţaşului de care vorbeşte Necutare că se joacă aruncând pietricele în oceanul nemărginit al necunoscutului. Nu sunt decât un băieţaş… Cine mă poate identifica? Paşaportul meu pentru străinătate în care nu pot pleca, fiindcă nu am mijloace şi de ce aş pleca , dacă am străinătatea mea de acasă? O străinătate naţională a mea, a ta, a lui (a ei), pe care vor să mi-o federalizeze, să mi-o facă din naţională - internaţională. Numai o astfel de străinătate putea să dea sens unui cuvânt făcut din vocala “o” între două consoane - “d” şi “r”, ori cum zic portughezii despre dorul lor - a fi acolo unde nu eşti.
Aud cum cântă cocoşii existenţei mele: se face ziuă într-o anumită perioadă a nopţii. *** De la un timp nu mai încerc să mă cunosc pe mine însumi. E plictisitor, faci una şi aceeaşi operaţie. Măcar dacă aş avea pentru ce o face. Poate aş avea nevoie de mai mult timp decât îmi este rezervat. De aceea îi cunosc pe alţii şi pe mine prin analogie. Dar îi cunosc, mă cunosc? De omnibus dubitandum. Parcă m-aş culca seara într-o dimensiune şi m-aş trezi în alta. ÎNTÂMPLAREA UNIVERSULUI Cine e cel care se anunţă şi încă prin faţa mea, optând pentru adevărul adjunct al adevărului punct după care ca o revelaţie urmează regulile de circulaţie a Universului pe care-l privise cu aceeaşi ochi în care fâlfâie două lumânări, mai exact două semne de întrebare care, la rândul lor, nimeni nu ştie ce se întreabă. O, acest manuscris din istoria arbitrară a fiecărui ins convins că între paşii lui există durata unor orizonturi ca nişte fronturi luptătoare pentru drumurile principale, unicale de mersuri către oameni şi credinţa lor butaforică întru statornicirea bunei speranţe; totul e mai presus de faptul când chemi şi întârzie ambulanţa, totul e gândire care se adoptă pe sine ca pe o regulă logică extrasuprapusă faptului ca atare; trăim pentru că Universul din marea spre marea lui întâmplare – totul se închide în cuvântul interogativ “oare”?
***
Nimic nu mi se supune şi aceasta mă eliberează de anumite obligaţii neplăcute. În schimb, de ce aş tăinui, am plăcere când încearcă sa mi se supună un singur firicel de iarbă răsărit primăvara dintr-un câmp arat, uscat de vânt şi care pare încremenit pentru totdeauna din care niciodată nu va creşte nimic şi iată, firul de iarbă se leagănă in bătaia uşoară a vântului de primăvară şi el mă subjugă plăcut, ademenitor şi ceva nelămurit de plăcut se tulbură în mine, verdele firav nefiind una din cele trei culori de bază – albastru, galben si roşu, dar o “coproducţie” dintre albastru si galben lasă şi îi permite ochiului meu să le disperseze şi atunci mă pomenesc faţă în faţă cu imensitatea albastrului ceresc ce simbolizează profunzimea, liniştea, răcoarea pe timp de mari temperaturi pe care le produce galbenul pornit de la soarele arzându-şi combustia. Şi firul de iarbă creşte prin mine, ea fiind de origine ţărănească, în fiece an, pe vremea secerişului, îmi cresc din tălpi miriştile mele tradiţionale cu care nu mă tot aburc spre Europa, fiindcă Europa îşi are miriştile ei şi nu-mi fac nici un fel de iluzii, fac ce sunt si sunt ce fac. Restul prea puţin mă interesează. Şi firul de iarbă creşte, îl bate vântul şi mă gâdilă la tălpi în care miriştile încă dorm, dar visează ciocârlii deasupra capului meu care se au de neam cu mine si toţi ceilalţi de alde mine porniţi de la un capăt la altul al veacului ce ni s-a dat, scurt sau lung ca un dat al datului nostru. Yüklə 1,97 Mb. Dostları ilə paylaş:
|