Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

O nouă constelaţie

Se depărtase vînătorul. Abia se mai vedea deasupra mării, cît un punct mic, pierdut în zare. Atunci Apolo a strigat-o pe sora sa, pe Artemis, cu voce blinda, prefăcută :

— Surioară, vino iute-ncoace !... Ai spus de-atîtea ori că-n vînătoare nu-i nimenea pe lume să te-ntreacă. Azi aş dori să-mi dai şi o dovadă. De-o fi cumva să izbuteşti, sînt gata să-ţi recunosc şi eu întîietatea, şi chiar să spun că eşti mai pricepută în tragerea cu arcul decît mine. Te învoieşti ?

— De bună seamă, frate. Care-i ţinta ?... Să-mi iau doar arcul... şi sâ trag cu grijă.

Şi Artemis şi-a-ntins îndată arcul. A pus în strună o săgeată.

— Ia uită-te acolo ! Vezi, surioară, un punct micuţ şi palid, care-i gata, aproape gata, să dispară ?...

— îl văd. I-o pasăre, pesemne...

— Poţi s-o ţinteşti ?...

— Glumeşti, Apolo ! a zis zeiţa, sigură de dînsa. Să nu ating astfel de ţintă ?... De-ar fi mai mică — o părere ; de-ar fi departe, peste lume, tot o lovesc. Priveşte-aicea !...

Ochind, zeiţa-ntr-o clipită şi-a slobozit săgeata ei spre punctul mişcător din zare, ce-abia-abia se mai vedea în depărtările albastre.

Săgeata a străpuns văzduhul strălimpede al dimineţii şi s-a înfipt de-a dreptu-n ţintă.

S-a auzit un răcnet groaznic şi Orion s-a prăbuşit.

Marea s-a-mpurpurat de sînge şi-n slăvi a prins să se jelească Eos, cu voce ascuţită :

— Artemis, mi-ai ucis iubitul !...

Artemis, fără să-i răspundă, s-a avîntat pe-un nor de aur. S-a repezit spre locul unde zăcea în valuri vînătorul şi l-a cuprins în braţe-ndrăgostită. Şi, copleşită de durere, i-a implorat lui Zeus învoirea să-l urce între constelaţii, pe dragul ei, pe Orion, ca să nu piară cu desăvîrşire, să poată ea să-l vadă, zilnic.

Zeus, stăpînul, s-a-nvoit, văzînd atîta întristare, şi l-a urcat pe vînător pe boltă. E constelaţia ce se numeşte, după legendă, Orion. Ea se iveşte la-nceputul verii şi piere aproape de sosirea iernii, cînd prind să cadă ploile pe mare. Aceste ploi sînt poate lacrimi, precum se cîntă în poeme. Lacrimi vărsate de zeiţe...

Ca să nu fie singur Orion pe boltă, Artemis s-a rugat de Zeus să-i dea tovarăş, lîngă el, pe cîinele ce-l însoţise, în timpul vieţii, la vînat. Aşa se face că e-n cer şi Sirius, stea sclipitoare, ce se zăreşte bine vara, în constelaţia Cîinele mare ¹⁰¹.

Copila Letei devine necruţătoare

Artemis a rămas nemăritată. Inima ei s-a asprit mai tare decît fusese înainte. Nu mai avea nici o cruţare faţă de cei care-i greşeau ; dar cel mai greu s-a răzbunat pe o regină, Niobeea.

Astă regină, Niobeea, era nespus de fericită. Soţul său, Amfion, din Teba, era un bărbat bun şi vrednic. Cu el avea, în căsnicie, şapte băieţi şi şapte fete : copii frumoşi şi tare dragi.

— Nu-i nimenea, în lumea asta, mai fericit decît sînt eu, spunea adesea Niobeea. Fiii mei strălucesc cînd poartă armele în mîini, iar fetele mai mîndre-s ca zeiţele...

Tocmai venise sărbătoarea zeiţei Leto şi aceasta ceruse jertfe tuturor.

— De ce să mă închin eu Letei, să-i aduc daruri ? Pentru ce ? Cu cît e mai presus ca mine ? Copii am eu mai mulţi ca ea, şi nu-i nici unul mai urît decît sînt Artemis şi-Apolo. Soţul său, Zeus, nu îi este şi n-o să-i fie credincios. Pe cînd iubitu-mi Amfion ochi n-are decît pentru mine.

De ce să mă închin eu Letei şi pentru ce să-i aduc daruri ? Fiindcă-i zeiţă ? Nu. Nu vreau...

Auzind vorbe ca acestea, multe femei n-au mai vroit nici ele să-i aducă daruri zeiţei nopţii şi au spus :

— Aşa e ! Este drept ce spune regina noastră Niobeea... Şi pe altarele zeiţei ofrandele s-au micşorat.

Putea însă zeiţa Leto să-ndure astfel de ocară ? Pot oare zeii să audă că muritorii nu-i slăvesc ?

Zeiţa nopţii, mîniată, l-a vestit iute pe Apolo, zeul săgeţilor de aur, şi pe zeiţa vînătoarei, Artemis pururea fecioară.

Artemis, care îl pierduse pe Orion de scurtă vreme, a spus fratelui său aşa :

— M-ai îndemnat să-mi zvîrl săgeata în cel pe care îl iubeam. Acum priveşte: o femeie, o muritoare, Niobeea, nesocoteşte o zeiţă, pe mama noastră, şi pe noi doi... Ce ai să faci ? Cum vei plăti ?

— Cum voi plăti ?... a spus Apolo. Ii voi ucide toţi băieţii cu care se făleşte-atît...

— Şi eu copilele, de care e atît de mîndră... a glăsuit Artemis cruntă.

Zeul Apolo şi-a luat arcul.

Doi dintre fiii Niobeei mînau un car în faţa Tebei. Cît ai clipi au fost străpunşi. Alţi doi se aflau la palestre ¹⁰². Au fost şi dînşii săgetaţi. Mai erau trei. Dar nici aceştia n-au avut mult de aşteptat. Zadarnic unul dintre dînşii mai implora încă pe zei sa înce-teze-acest măcel. Sîngele lor uda ţărîna.

Regina, ce era de faţă, s-a repezit peste feciorii cu trupurile fără vlagă. Şi-a rupt veşmintele regale şi pletele. Şi-a zgîriat faţa. S-a dat cu fruntea de pămînt şi, hohotind, avînd pe faţă lacrimi amare, în şiroaie, striga spre toţi :

— Iacă-tă zeii... Priviţi-i cum ne asupresc, cînd nu ne umilim destul. Asta-i dreptate olimpiană !...

Şi ridica pumnii spre cer.

Soţul ei, Amfion, văzînd această crimă fără seamăn, se-ndurerase-atît de mult, că îşi rupsese firul vieţii, vîrîndu-şi paloşul în piept.

Fetele se aflau cernite, lîngă sălaşul unde fraţii aşteptau focul rugului. Mulţimea suspina pe lături. Nu era mamă să nu plîngâ durerea bietei Niobeea.

Zeiţa săgetează şi fetele Niobeei

Doar Artemis privea din slavă şi nu se-nduioşa deloc.

— Aceasta-i numai începutul, murmura ea. O să priveşti tu, Niobeea, şi cele care vor urma...

Apoi şi-a-ntins zeiţa arcul.

A tras în cea dintîi copilă, care s-a prăbuşit, gemînd, peste unul din fraţii săi. A doua îşi mîngîia mama. Săgeata însă i-a oprit şoapta duioasă ce-o rostea. Una căta să se ascundă în dosul unui trunchi de pin.; dar trunchiul n-a putut feri corpul fecioarei cît de cît, Alte trei au pierit la rînd. Şi lîngă mamă n-a rămas decît copila cea mai mică.

Regina îi acoperă trupul cu hainele-i cernite şi roagă, în genunchi, zeiţa :

— Ârtemis, mi-aţi ucis copiii ! Nu mai trăieşte decît una dintre odraslele iubite, şi este cea mai mititică. Fii bună, Artemis, mi-o lasă... Atît mai am pe astă lume... Fii bună, Artemis... Te-ndură..,

Dann timp ce dînsa înc-o roagă şi lacrimile i se varsă pe faţa galbenă, pierită, Artemis pune iar săgeata în struna cea zbîrnîi-toare. Pune săgeata şi ţinteşte. Inima fetei se opreşte sub vîrfu! ascuţit ce vine şi se înfige nemilos, scurtîndu-i zilele puţine ¹⁰³.

Mama n-a mai putut să plîngă. Lipsită de băieţi, de fete, de soţul său, de Amfion, dînsa se culcă între-aceia care-i fuseseră prea dragi. Atîta chin o împietreşte. Faţa-i îşi pierde strălucirea. Ochii-i rămîn, de asemeni, orbi şi nemişcaţi sub fruntea pală. Nimic din ceea ce dă viaţă unei făpturi nu se mai vede. Se-nvîrtoşează limba-n gură şi sîngele-i îngheaţă-n vine. Nici capul nu poate să-l mişte sau braţele să şi le-ndoaie. Picioarele-s înţepenite. Nu vor maduce trupul niciodată. Căci ea s-a prefăcut în stană rece. Doar lacrimi limpezi îi mai curg din ochii-atît de bucuroşi odinioară.

Deodată se porneşte o furtună ce o-mpresoară pe regină şi-o duce-n zbor, în ţara ei, în ţara unde se născuse ¹⁰⁴. Aici e aruncată pe un munte ; dar şi acolo mama tot mai plînge. Din ochii ei de piatră ţîşnesc lacrimi, care se scurg ca un izvor.

Aşa s-a isprăvit osînda dată de zei reginei Niobeea, pentru c-a fost prea fericită...

Aezii povesteau că multă vreme s-a mai putut vedea trupul de piatră al reginei, pe acel munte, pînă ce ploile şi vîntul l-au măcinat şi l-au făcut să piară...

Totuşi, deşi era atît de aspră şi de necruţătoare, după moartea iubitului său Orion, chiar Artemis, zeiţa vînătoarei, se sătura cîte-odată de măceluri.

Atunci, încredinţîndu-şi arcul nimfelor sale credincioase, Artemis se ducea la Delfi. O întîmpina Apolo şi, îmbrăcată graţios, cu părul ridicat pe ceafă şi pieptănat cu îngrijire, sălta în fruntea celor trei charite, într-un danţ plin de voioşie. Apoi cînta cu cele nouă muze, în cinstea mamei sale Leto şi a puternicului Zeus.

Cu toate astea, una dintre plăcerile de seamă ale zeiţei era aceea de a privi la marile serbări vînătoreşti. Oamenii din acele timpuri ţineau la meşteşugul vînătoarei. Hăituiau fiarele prin munţi. Se desfătau ţintind cu arcul sau zvîrlind lăncile-ascuţite, vînînd necontenit sălbăticiuni.

Spre seară, vînătorii-ncetau goana. Cîinii se grămădeau lîngă stăpîni. Cornul de vînătoare suna straniu, parcă plîngea, parcă spunea ceva... Chema pe vînători pe lîngă focuri. Şi vînătorii cîntau veseli. Lăncile, încă umede, luceau trîntite-n ierburi lîngă dîn-şii. Şi sus, pe cer, se ivea luna, ca o făclie de argint, dusă de-o mînă nevăzută.

Stele clipeau nerăbdătoare. Şi aşteptau... Ce va urma ?...

Urma povestea nelipsită, povestea care o cînta pe fata Letei şi-a lui Zeus, sora măreţului Apolo, zeiţa Artemis cea castă.

Urmau şi imnuri şi serbări, jertfe şi daruri ce-ncîntau trufaşa fire a zeiţei, ce-i ocrotea pe vînători ¹⁰⁵...

Numai în clipe ca acestea Artemis, mîndra Artemis, putea uita pe Orion, şi-n inima-i necruţătoare pacea se cobora din nou...