Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Hades vrea să se însoare

..Dar să ne-ntoarcem iar la Hades... Legendele ne-arată despre dînsul că se simţea-ntr-o vreme singur şi hotărîse să se-nsoare. Şi fiind el zeu atît de mare, frate cu Zeus şi Poseidon — având a treia parte-a lumii-n stăpînire — a dat de ştire pretutindeni că-i dornic să-şi găsească o soţie.

A aşteptat un timp... însă degeaba !... Nici o zeiţă nu voia să plece de bună voie în regatul sumbru, pe care-l stăpînea, cu fală, Hades. Nici o zeiţă n-ar fi vrut să vadă mereu, pe lângă ea, chipul lui Hades : bărbos, posomorit şi rece. Şi, dîndu-şi seama zeul morţii c-aşteaptă — fără nici o speranţă — atâta vreme, s-a hotărât să-şi fure o mireasă.

Şi-a trimis slugile să cerceteze cam ce zeiţă a rămas nemăritată. Care e mai frumoasă şi mai blândă ? Care e demnă să ajungă stăpînă-ntr-un ţinut atît de mare ?

N-a trecut mult şi-a venit ştirea că sora mijlocie a lui Zeus, zeiţa holdelor, Demetra ¹⁴¹, ar fi avînd o fiică minunată. Se cheamă Cora şi-i frumoasă, mai-mai s-ajungă pe-Afrodita... La fire este potolită. Este cuminte, înţeleaptă. E numai bună de stăpînă într-un ţinut unde se află tristeţea cu tăcerea laolaltă, sub apriga domnie a lui Hades.

Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Ştia prea bine că Demetra, zeiţa holdei însorite, n-o să i-o dea pe Cora de nevastă. Şi-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era părintele fecioarei, născută din iubirea cu Demetra.

— Mi-ai dat acest ţinut subpămîntean, o fi spus Hades, în care oamenii nu vin cu bucurie... Zeii la fel... De-aceea nu-mi găsesc soţie. Şi s-ar cădea, la o nevoie, să-mi dai un ajutor. N-ai vrea să mi-o dai de nevastă pe fiica ta şi a Demetrei ?...

Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades, şi-o fi răspuns :

— Ţi-o dau, desigur, căci îmi eşti frate şi-un zeu vrednic... Numai de poţi s-o iei. Demetra pururea veghează asupra ei ca o tigroaică.

— N-ai grijă în privinţa asta, o fi grăit iar zeul Hades. Destul că nu-mi stai împotrivă tu, tatăl ei...

Şi Hades a şi pus la cale cum s-o răpească pe fecioară.

Se povesteşte că-ntr-o zi frumoasa fată se afla cu nişte nimfe prin livadă şi culegea zambile, roze, flori de şofran şi violete.

Deodată, Cora mai zăreşte şi un narcis, o plantă mîndră, cu-nfăţişare uimitoare. Narcisul răsărit acolo avea o sută de tulpine şi fiecare avea flori cu un parfum atît de tare, că năpădise tot pă-mîntul, întreaga mare şi chiar cerul.

Cora, uimită de narcisul atît de neobişnuit, s-a îndreptat spre el, să-l rupă. Dar cînd şi-a-ntins zglobie mîna spre acea floare minunată, pămîntul s-a deschis în faţă-i. în tropot au ţîşnit afară caii cei negri ai lui Hades, tîrînd un car măreţ de aur. Din car, cu braţele-i vînjoase, a prins-o, ca-ntr-un cleşte, Hades. Şi carul, ocolind livada, a pierit iarăşi în adîncuri. Se petrecuse totul iute, cît scăpărarea unui fulger. Nimfele ce erau de faţă nici n-apucaseră să-l vadă pe răpitorul mîndrei Cora, scumpa copilă a Demetrei.

Se auzise doar un strigăt :

— Săriţi !... Săriţi voi, zei sau oameni !...

Şi ţipete... plîns cu suspine... Apoi un geamăt lung de groază... Pămîntu-şi închisese bolta. Pierise carul ca năluca.

„Cine fusese ? Cine ? Cine ?..." N-aveau de unde să mai afle. Şi nimfele plîngeau :

— Demetra !... îţi dăm o veste dureroasă. Copila ta gingaşă, Cora, a fost răpită... Blinda fată... De cine ? Unde ? Nu se ştie !... A fost însă furată Cora... în deznădejdea ei, Demetra şi-a pus pe umeri un văl negru şi, luînd toiagul drumeţiei, a şi plecat în lumea largă, doar-doar o va găsi pe Cora.

I-a întrebat pe zei, pe oameni. Dar nimeni nu aflase taina. Iar Zeus se ferea s-o spună. Şi nouă nopţi şi nouă zile a colindat pe văi şi dealuri, prin grote şi pe creste sure, în insule, păduri umbroase, livezi, păşuni, cîmpii cu grîne. Ea lumina aceste locuri cu două torţe mari : doi brazi, aprinşi cu vîlvătăi în Etna. însă n-a dat de urma Corei...

Şi negăsind-o nicăieri pe fiica ei, s-a mîniat atît de tare, îneît a pustiit tot rodul ce-l dase glia-n acel an.

Cădeau şi grînele uscate, şi pomii îşi pierdeau belşugul ; şi tot ce se afla-n grădină, şi chiar păşunea vestejise, iar turmele piereau, flămînde.

— Nimica n-o să mai rodească... Oamenii vor muri de foame... şi zeilor n-o să le-aducă nici rugi, nici sacrificii, nimeni !... zicea zeiţa, îndîrjită.

Văzînd că nu e glumă, Zeus l-a trimis repede pe Hermes s-o potolească pe Demetra. Să vadă ce e de făcut, cum s-o împace pe zeiţă.

— Cît timp eu n-am să-mi văd copila, pămîntul n-o să mai rodească !... a spus Demetra, neclintită.

Iar Zeus s-a temut.

— Rămînem fără sacrificii... Să zbori pînă la Hades, Hermes, şi cere-i să-i dea drumul Corei, să se întoarcă la Demetra.

Cora se întoarce lîngă Demetra, dar...

S-a coborît Hermes la zeul morţilor, rugîndu-l s-o lase liberă pe Cora. Şi Hades n-a avut ce face, a trebuit să se supună. Dar el a dat Corei să guste — mai înainte de-a pleca — din jumătatea unei rodii ¹⁴².

Mîncînd-o, Cora se legase să se-ntoarcă iar la Hades. Şiretul zeu ţinea s-o aibă pe mîndra Cora, să n-o piardă în nici un chip, ca să-i însenineze viaţa în mult prea tristele-i ţinuturi.

Călăuzită deci de Hermes, Cora s-a-ntors cu voie bună la mama sa, sus pe pămînt. Mama şi-a strîns copila-n braţe, dar, bîntuită de un gînd ce-o-nspăimîntase mai de mult, a întrebat-o de îndată :

— Nu cumva-ntunecatul Hades ţi-o fi dat fructul unei rodii, să guşti dintr-însul la plecare ?

Fata nu prea vroia să spună. I-era ruşine... I-era teamă... dr pînă la sfîrşit a spus. N-ar fi putut s-ascundă taina aceleia ce-i era mamă.

Aflînd Demetra despre fapta ce-o săvîrşise iarăşi Hades, i s-a dus toată bucuria şi-a început să se jelească :

— Aşadar tot vei fi pierdută, copila mea ?... De tine tot n-o să am parte ! însă — s-a învolburat zeiţa — dacă-i aşa, să afle Zeus că nici Demetra nu se lasă... Pămîntul tot nu va da roadă şi or sa rămînă pustiite păşuni, ogoare şi livezi... şi toate fnnţele-or sa piară... Şi am să văd dacă-i dă mîna lui Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul lui să nu mai fie nici foc, nici jertfe şi nici preoţi...

— Nu !... Nu te mînia, zeiţă, s-a auzit atunci o voce. Grăia din slavă însuşi Zeus. Şi află ce am hotărît eu : fata va sta la soţul său, la Hades, numai o parte, o treime din timpul cît durează anul. Restul — două treimi din an — va fi cu tine, cu noi toţi...

— Va sta alăturea de mine două treimi din an, stăpîne ?... Doar o treime lîngă Hades ? îţi mulţumesc. Eşti stăpîn drept şi tare vrednic...

îndată a făcut zeiţa un semn cu mîna spre ogoare, şi totul a-nverzit ca-n farmec, şi-a înflorit, a dat şi roadă. Iar oamenii au prins s-adune belşugul grînelor din holde, şi animalele flămînde nu pridideau să se hrănească, după-ndelungata ajunare. în temple s-au aprins iar focuri, să ardă jertfele aduse, şi fumul s-a-nălţat spre slavă, în stîlpi tremurători şi palizi, purtînd miresmele plăcute în cer, la nările lui Zeus. Şi el, simţind fumul din jertfe, privea zîmbind către Demetra, ce îşi strîngea în braţe fata şi-o săruta cu foc pe frunte şi pe obrajii ca bujorul.

Şi-astfel, cum hotărîse Zeus, de-atunci, în fiecare an, Cora stătea pe lîngă mamă, de primăvara pînă toamna, şi iarna cobora la Hades ¹⁴³...

Demetra s-a-nvoit să facă nuntă copilei ei cu Hades. Legendele nu povestesc, dar fără nici o îndoială că o fi fost o nuntă mare, căci Hades se asemuia şi cu Poseidon şi cu Zeus în măreţie şi putere faţă de zei şi pămînteni.

După această întîmplare, Corei i s-a mai dat un nume : Demetra i-a zis

Persefona ¹⁴⁴. Iară lui Hades i s-a spus, nu numai Hades, ci şi Pluto ¹⁴⁵, adică zeul cel bogat. Era bogat, avînd pe Cora. El care nu găsise-o nimfă să-l însoţească sub pămînt, avea pe Cora — Persefona — chiar dacă nu stătea-n Infern decît o parte dintr-un an. El, zeul morţilor şi-al groazei, era acum la rînd cu toţi. Era bogat şi mulţumit, la fel ca zeii din Olimp...