Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Demetra se arată în adevărata ei înfăţişare

Venise noaptea. S-au culcat cu toţii. Mii, mii de stele scînteiau pe boltă, iar purtătoarea de făclie, luna, îşi revărsa lumina argintie peste coliba lui Celeu.

Demetra se culcase-n preajma copilului tămăduit.

La miezul nopţii, pe cînd somnul şi liniştea domneau în casă, zeiţa s-a sculat în taină. L-a luat pe Triptolem în braţe, l-a mîngîiat uşor pe frunte, trecîndu-şi palma de trei ori pe pielea-i netedă şi albă. A mai şoptit cuvinte, pe care gura omenească n-ar fi ştiut să le rostească — cuvinte magice, desigur ! — şi apropiindu-se de vatra în care mai erau tăciuni, a învelit sub jar tot trupul copilului abia-nsănătoşit.

Nu ştiu cum s-a-ntîmplat, dar tot atunci s-a deşteptat din somn şi Metanira. A auzit, pesemne, zgomot... Şi, cum sînt mamele, cu grijă, a fost îndată în picioare şi s-a-ngrozit de ce-a văzut. Bătrîna, care-l vindecase pe Triptolem, îl afunda, tot ea, sub jarul ce licărea roşu pe vatră.

— Copilul meu !... Ce faci, bătrîno ? a strigat tare Metanira. Şi, cît ai răsufla o dată, mama a şi fost lîngă vatră. L-a smuls pe Triptolem, cu spaimă, din jar şi flăcări şi din mîna în care îl ţinea zeiţa.

— Sărmano, i-a grăit Demetra. Iubirea, grija ta de mamă, ce te-au împins să-mi smulgi copilul, nu au avut urmare bună. Vîrînd pe Triptolem în flăcări, am vrut să îl purific, să-l fac asemenea cu zeii : nemuritor şi plin de fală. Acuma totul se sfîrşeşte.

— Mă iartă... n-am ştiut ! a rostit mama, cu glasul tremurător.

— Şi totuşi, eu am să fac din fiul tău, a glăsuit din nou Demetra, întîiul om care să ştie cum trebuie arat ogorul... Cel dintîi care va cunoaşte unealta mea cea nouă : plugul. Pentru că, iată, este vremea să aflaţi toţi. Eu sînt Demetra, cea încărcată de foloase şi pentru zei, şi pentru oameni !...

Şi şi-a schimbat înfăţişarea, făcîndu-se din nou zeiţă, de-o frumuseţe uimitoare. Din vălurile sale albe se răspîndeau în tot văzduhul miresme dulci şi-mbătătoare. Iar părul galben, cum e spicul cel auriu din miezul verii, îi luneca pe gît şi umeri şi strălucea ca o lumină.

— Bătrîne, a grăit zeiţa către Celeu, cheamă poporul. Clădiţi acolo, pe colină, un templu mare. Eu însămi vă voi da poveţe asupra-nchinăciunii ce se va-ndeplini în templu, ca să-mi aducă alinare tristeţii c-am pierdut-o pe Cora. Şi vă voi iniţia, drept preoţi, în nişte taine sau mistere, care se vor numi-n Elada misterele eleusine...

Şi cum a poruncit zeiţa, Celeu a şi chemat poporul, şi-au construit un templu mare, templul vestit din Eleusis.

Triptolem răspîndeşte agricultura

Timpul a început să treacă. Triptolem ¹⁵¹ s-a făcut flăcău, şi-atunci Demetra i-a cerut să plece-n lume şi să-nveţe pe oameni ce este agricultura, un meşteşug atît de spornic.

Şi ca să vînture pămîntul mai repede ca rîndunica, Demetra i-a dăruit carul ce o purta pe ea-n Olimp. Era un car tras de balauri.

Iar Triptolem trecea cu carul cel zburător din ţară-n ţară, şi-i îndruma cu-nţelepciune, în tainele agriculturii, pe toţi cei ce doreau să aibă o viaţă mai îmbelşugată.

Odată, totuşi, Triptolem se pogorîse-n Sciţia. Aici domnea un rege aspru, ce purta numele de Lincos. De cum a poposit flăcăul în ţara asta, s-a îndreptat către palatul regelui, să-i spună ce gînduri l-au adus. Dar Lincos, om hain, din ură şi din invidie pe tînăr, a pus la cale să-l ucidă.

— Am să-i iau carul său şi plugul şi am să mă mîndresc eu însumi c-aş fi născocitorul acestui meşteşug pe care îl răspîndeşte Triptolem !... îşi spunea regele în barbă.

S-a făcut că-l primeşte bine. L-a ospătat şi l-a culcat într-o-ncăpere mai ferită. Noaptea, pe cînd dormea flăcăul, s-a apropiat cu paşi de tigru ce vrea să-nşface o vietate şi, cu o suliţă, pe care şi-o pregătise de cu seară, a dat să-mpungă pe flăcău. Şi-a hohotit plin de cruzime :

— Ha, ha !... Acuma-vei pieri !...

Demetra însă, ce-l veghease pe ocrotitul său, prin vrajă — deşi la mare depărtare — n-a lăsat regelui răgazul să-i ia viaţa lui Triptolem. L-a prefăcut pe acest rege într-o dihanie complită, al cărei ţipăt parcă-i hohot. L-a făcut fiara cunoscută sub numele de linx sau rîs ¹⁵².

Cu ţipătul său, crudul Lincos l-a şi trezit pe Triptolem. El a prins suliţa scăpată de regele schimbat în fiară şi a voit să-nceapă lupta. Dar linxul, hohotind sălbatic, s-a năpustit, nebun, pe uşă şi a pierit către pădure.

Scăpat de moartea plănuită de Lincos împotriva lui, flăcăul a pornit spre casă, părăsind Sciţia, o ţară unde fusese rău primit ¹⁵³. Şi Triptolem, dorind s-arate recunoştinţa sa zeiţei, a pus la cale în Elada nişte serbări strălucitoare, serbările eleusine ¹⁵⁴. Aici veneau agricultorii şi îi cereau sorei lui Zeus, Demetra cea cu păr bălai, să-i ocrotească pe ogoare şi să le umple casele cu grîne : orz, secară, mei...

Regele Tesaliei doboară un stejar al zeiţei

Cine nu se ruga smerit, în temple, pentru belşugul pe ogoare sau în grădini sau în livezi, o supăra rău pe zeiţă. Astfel se spune că, odată, un bătrîn rege tesalian, ce se numea Erisihton, ar fi-nfruntat-o pe Demetra.

Intr-o pădure tesaliană Demetra avea un stejar. Un stejar falnic, rămuros, cu o coroană mult mai largă decît era toată pădurea, în trunchiul lui trăia o nimfă. O nimfă dragă a zeiţei. Şi oamenii, ca s-o slăvească pe mîndra soră a lui Zeus, veneau ades lîngă copac. în ramurile-i înverzite agăţau panglici şi buchete de flori bogate în parfumuri. Iară poeţii spuneau versuri scrise pe table ceruite.

Erisihton însă oprise ca oamenii să mai cinstească acest stejar, plăcut zeiţei. Dar a aflat cu supărare că mulţi nesocotesc porunca, şi-a hotărît să-i pedepsească şi să reteze-ntreg stejarul.

A chemat cîţiva sclavi cu sine şi au plecat către pădure.

— Tăiaţi-l !... le-a poruncit dînsul. Numaidecît. în faţa mea ?

Dar nici un sclav n-avea curajul să dea întîia lovitură. Atunci Erisihton, cu furie, a prins în mînă o secure, strigînd spre cei aflaţi de faţă :

— Puţin îmi pasă că zeiţei i-e drag acest stejar semeţ. Şi de-ar fi dînsa în persoană, în trunchiul lui, tot îl dobor... Cununa lui, atît de largă, va săruta curînd pămîntul.

Şi a lovit cu-nverşunare.

Trunchiul atunci a scos un geamăt şi frunza lui s-a făcut pală. Iar de sub scoarţa despicată a început să curgă sînge.

— Stăpîne !... Nu mai da. Ajunge... a cutezat un sclav să-l roage.

— Ce-ai spus ?... Tu, sclav, îmi dai poruncă?... a zis Erisihton, cu ciudă. Primeşte dar ce ţi se cade...

Şi cu securea-nsîngerată i-a retezat îndată capul.

N-a trecut mult şi a sunat cea de pe urmă lovitură. S-a prăbuşit în tină trunchiul. Căzînd, s-a auzit o voce blîndă, tăiată de suspine :

— Ascultă ! îţi vorbeşte nimfa ce-a locuit în trunchiul ăsta nevinovat, tăiat de tine... Află însă că, pentru-această faptă, vei suferi şi tu, tirane...

Şi nimfele de prin pădure fugeau cernite spre Demetra :

— Zeiţă, tu, prea darnică, cea mai iubită dintre nimfe şi-a pierdut viaţa sub securea călăului Erisihton...

Zeiţa-ndată şi-a scos fruntea din holdele aproape coapte. A clătinat puţin din plete şi toate holdele acelea s-au scuturat în tot regatul.

— O foamete-nspăimîntătoare va bîntui-n aceste locuri, unde chiar regele doboară stejarii mei ! a zis zeiţa.

Şi-a dat poruncă unei nimfe să plece-n Sciţia pustie, unde domnise crudul Lincos. Acolo nu mai creşteau grîne, nici fructe nu mai dădeau pomii. Şi-n Sciţia se afla Foamea, făptura cu obrajii galbeni şi ochii-n fundul capului, cu buze vinete, uscate, dinţii mîncaţi ca de rugină, părul zburlit şi pielea aspră.

— Să vie Foamea, care-mi este de obicei vrăjmaşă mie, a spus Demetra mimată. Să-l nimicească pe călăul Erisihton şi tot ţinutul pe care-l stăpîneşte dînsul...

Şi nimfa a pornit pe dată spre Sciţia, să cheme Foamea. Iar Foamea s-a săltat pe-o pală de vînt uscat şi secetos, pornind înspre Tesalia mănoasă.

Regele, care săvîrşise fapta, dormea adînc în acel ceas. Era cam spre sfîrşitul nopţii şi Foamea, fără multă vorbă, a pătruns în palat, la rege, şi l-a-nvelit, ca într-un giulgiu, cu aripile sale negre, şi a suflat asupra-i fiere, ce i-a pătruns în măruntaie.