Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Hestia si Demetra

Dintre copilele lui Cronos, Zeus pe Hera şi-o făcuse soaţă. Demetra se-ngrijea de holde şi de livezi şi de grădini. Iară Hestia ¹⁴⁶ păzea focul. Nu focul slavilor înalte, ţîşnind în fulgere spre oameni. Nici focul clocotelor surde, arzînd pămîntul în adîncuri, ci focul caldelor cămine, focul pe care ardeau jertfe. Focul, care-nsemna iubirea din mijlocul aceleiaşi familii, credinţa pe care şi-o datorau întotdeauna părinţii şi copiii, între ei.

Toate acestea se întrupau cu măreţie în cea dintîi copilă a lui Cronos : Hestia. îndată după doborîrea zeului Cronos, Hestia, fiind eliberată, ceruse fratelui său dreptul de a rămîne-n veci fecioară, deşi Poseidon, şi mai tîrziu zeul Apolo, ar fi dorit-o de soţie.

Zeus încuviinţase ruga sorei sale mai mari, căci farmecele Afroditei nu au atras-o niciodată pe această fată a lui Cronos. Şi, pentru această puritate, zeiţa mai primise dreptul de-a fi slăvită-n orice templu şi-n fiecare casă din Elada. Mai înainte de a se face vreun sacrificiu oricărui zeu, oamenii trebuiau să săvîrşească o libaţiune, cîntînd-o pe Hestia, sau focul ce urma să ardă jertfa.

La ceasul de odihnă al amiezii sau seara, osteniţi de muncă, bărbaţii şi femeile se adunau cu toţii-n jurul vetrei, în care focul pîlpîia voios, şi cel mai vîrstnic dintre dînşii făcea o libaţiune cu vin, ulei, sau măcar apă, vărsînd cîteva picături pe vatră.

— Ţie ne închinăm, Hestia, şopteau cu toţii. Păstrează-ne uniţi, în fericire, feriţi de boale şi alte rele...

Şi se plecau smeriţi spre flăcări.

Iar cînd se-nfiripa o casă nouă, cînd un fecior se însura, el lua din vatra părintească scîntei cu care-aprindea focul pe vatra lui abia zidită ¹⁴⁷, după poruncile zeiţei.

Alte poveşti despre Hestia nu se cunosc. Ea a rămas neprihănită, precum jurase-n prima zi, curată cum e însuşi focul de care dînsa se-ngrijea...

Demetra la Eleusis

In schimb, voi depăna povestea despre Demetra ¹⁴⁸, zeiţa soră mijlocie. Legendele ne spun că ea a brăzdat cea dintîi ogorul şi l-a silit să înverzească. S-a folosit însă de-un om. De Triptolem.

Pe vremea cînd zeiţa umbla, căutînd pe scumpa ei copilă, se spune că ar fi ajuns prin acel loc care se cheamă Eleusis ¹⁴⁹.

Acolo vieţuia, pe vremuri, un om bătrîn numit Celeu, vestit de harnic şi cinstit, dar necăjit peste măsură.

Zeiţa îşi schimbase chipul, să n-o cunoască nimeni, şi se făcuse o bătrînă zbîrcită la obraz şi gîrbovita. Pe cap şi pe umeri se-nve-lise cu o maramă veche, neagră. Şi-aşa umblînd, îl întîlnise în calea sa chiar pe Celeu, pe cînd se îndrepta spre casă, ducînd în spate nişte vreascuri. într-o basma strînsese ghindă şi în cofiţă nişte mure.

Pe lîngă el mergea o fată, fata lui cea mai mărişoară, mînînd din urmă două capre.

Văzînd copila pe zeiţă că umblă singură şi tristă şi gîrbovita, s-a oprit şi i-a grăit în acest fel :

— Unde te duci, măicuţă dragă ? Uite, acum se lasă seara şi locurile-s cu primejdii...

— Mă duc în lume, a spus zeiţa, dar unde, n-aş putea s-arăt.,. Tu bucură-te, fată dragă, că poţi rosti cuvîntul : tată. Părintele ţi-e lîngă tine. Dar eu... eu mi-am pierdut copila... N-ai să-nţelegi tu niciodată cu cît e soarta ta mai bună decît a mea...

Şi-a dat să plece mai departe, să nu se vadă că pe gene i se ivise o picătură arzătoare.

— Ia stai... Dar cum ţi-ai pierdut fata ? a întrebat-o şi bătrînul. Demetra i-a răspuns în dodii, să nu se afle că-i zeiţă. Totuşi i-a povestit că fiica i-a fost răpită de un zeu şi c-a pornit pe jos s-o caute...

Bătrînul s-a-ntristat şi dînsul, auzind întîmplarea asta. Fata la fel. Erau miloşi, cu inimi bune. Aveau şi ei o suferinţă, dar nu s-au mai gîndit la asta şi au chemat-o pe Demetra să se-odihnească în coliba care se şi vedea în zare, la poalele unei coline.

- Poate nu e pierdută de tot copila ta, a zis bătrînul. Oricum ar fi, vino, sărmano !... Pofteşte în coliba noastră. Odihna ţi-o aduce, poate, o alinare cît de slabă...

Zeiţa ar fi vrut să plece, dar la atîta stăruinţă şi bunătate omenească, s-a-nduplecat pînă la urmă şi au pornit tustrei agale, către coliba lui Celeu. Pe drum a început bătrînul la rândul său să-i povestească mîhnirea ce-l rodea în taină. Băiatul cel mai mic din casă căzuse greu bolnav, de-o vreme.

— Leac nu-i găsesc, zicea Celeu, şi înţeleg că va să moară... Ce pot să fac ?... şi ce pot spune ?... Aşa doreşte poate Hades...

Mergînd astfel, tot povestindu-şi, s-au pomenit lîngă colibă.

Cum a intrat aici, Demetra a fost izbită de durerea ce stăpînea în încăpere. Copilul cel bolnav, de care îi povestea pe drum Celeu, zăcea pe pat şi chipu-i palid purta pe el pecetea morţii.

Iar biata mamă — Metanira — căzuse în genunchi zdrobită şi spaima parcă o-mpietrise. N-avea putere să mai plîngă.

Mişcată de atîta jale, zeiţa, care cunoştea ce e durerea de a-ţi pierde un copilaş iubit, a-mpins-o pe Metanira la o parte şi s-a plecat către băiat. L-a sărutat domol pe buze.

In acea clipă, copilaşul s-a-mbujorat la chip ca mărul şi sîngele-i a prins s-alerge din nou prin vinele secate. Şi Triptolem - cum se numea băiatul — s-a ridicat, plin de vigoare, din patul său de suferinţă.

Demetra îi umpluse pieptul cu răsuflarea ei divină.

— Mi-e foame, mamă, şi mi-e sete !... Vreau să mă joc !... zicea băiatul.

Şi toţi, Celeu şi Metanira, şi fata lor săltau în juru-i. Nu ştiau cum să-i mulţumească bătrînei care săvîrşise o vindecare fără seamăn şi-atîta de miraculoasă.

S-au aşezat apoi la masă şi s-a servit, cu voie bună, tot ce strînsese gospodina în casa ei : lapte-nchegat, fructe şi miere, o miere dulce ca nectarul.

Ai casei au mîncat cu poftă. Numai zeiţa n-a gustat din cele ce erau pe masă. Dar cum băiatul, Triptolem, cerea mîncare, i-era foame, Demetra i-a dat lapte cald, în care strecurase însă nişte seminţe fermecate ¹⁵⁰.