Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Conştiinţa de proprietar te face altfel cetăţean al ţării tale, decît limba vorbită şi cea scrisă. Ai o bucată din trupul ţării. O fracţiune din harta ţării tale, îţi aparţine. Orăşeanul nu cunoaşte acest sentiment. Pentru el iubirea de ţară e o sinteză intelectuală şi afectivă; pentru proprietar, e un fapt concret.

Sfatul meu e să nu vinzi Medelenii. E bine pentru voi şi pentru copiii voştri. O anumită energie se formează numai în vacanţele petrecute în copilărie la ţară, pe moşia părintească. E altăceva să faci o viligiatură la nişte băi oarecare, unde te distrezi, şi altăceva e, ca din copilărie, să cunoşti în lunile de vară viaţa pămîntului, înlăuntrul hotarelor moşiei tale. Vacanţele copilăriei petrecute la moşie, sînt un remediu împotriva futilităţii pentru care noi, românii, avem puternice predispoziţii.

Păstrează Medelenii, dragă Dan. Luptă pentru pă­mîntul tău. Efortul pe care ţi-l impune această luptă, îţi va fi de folos. Nu alege soluţia moldovenească a melancoliei. Te voi ajuta şi eu, punîndu-ţi la dispoziţie toţi banii pe care-i voi putea realiza. Evident, te vei îndatora, vei munci mai mult, dar prin aceasta, Medelenii, încorporaţi din nou familiei prin efortul tău, prin sacrificiul tău, vor fi spălaţi de durere, redevenindu-ţi scumpi, cum ţi-au fost în copilărie.

Aşa gîndesc eu. Eşti om matur. Hotărăşte. Alege. Dacă nu te simţi în stare să duci această luptă, re­nunţă. Dar nu uita că pierzînd Medelenii îţi împuţi­nezi personalitatea ta..."
Medelenii aparţineau Rodicăi Bercale, soţia ban­cherului Bercale, recte Bercovici.

După doi ani de avocatură, Dănuţ, la capătul pu­terilor, simţise clar că păstrarea Medelenilor ar fi însemnat o luptă prea grea pentru el. Nici să pri­mejduiască averea lăsată de Olguţa Monicăi, nu se încumeta, învestind-o într-o moşie mare ca Medelenii, pe care nu se pricepea să o lucreze singur.

Pentru părinţii lui făcuse sacrificiul de-a profesa avocatura. Mai mult nu putea. În faţa acestei lupte, îşi vedea numai slăbiciunea, laşitatea, tristeţa. Cînd pe coridoarele cu miros de mahorcă şi urină, ale secţiunii a treia, auzise răsunînd ultima strigare a Medelenilor, simţise în inima lui ţăndările vasului în care era trecutul familiei Dumşa şi al copiilor Deleanu.
*
"Import, export."

Aceasta era deviza bancherului Bercale. Pe cînd era cerealist la Paşcani, înainte de război, se numea Bercovici. De cînd devenise unul dintre cei mai bo­gaţi oameni ai Moldovei, se numea Bercale.

Preocuparea sa de căpetenie, înainte de război, era îmbogăţirea. După război, aproape neurastenizat de averea acumulată, dorise să se rafineze. Începuse prin a face un gest "şic". Se căsătorise cu o fată săracă, divorţată de curînd: Rodica. În tovărăşia Rodicăi, bancherul Bercale se rafina.

Casa lor, clădire boierească aşezată pe strada Carol, în vecinătatea Copoului, fusese refăcută în întregime de un arhitect de curînd întors din străinătate, în "stil modern". În această casă, Rodica şi soţul ei aveau impresia măgulitoare că trăiesc în decorul unui film executat de o casă germană, cu subiect bizar şi ra­finat. Tot ce era la modă se conglomera în această casă. Aveau treizeci de icoane, aşezate una lîngă alta pe păreţii vestibulului, ca decoraţiile pe tunica unui general rus. Covoarele, scoarţele, şalurile, pa­ravanele japoneze, vasele chinezeşti, narghilele, tă­vile arabe, armele vechi, ediţiile rare făceau din această casă un fel de "arcă a lui Noe" a tuturor modelor recente. Aşteptai şi ramura de măslin.

Aveau trei automobile şi trăsură cu cai negri. Ele­ganţa Rodicăi, fie iarnă, fie vară, în automobil, tră­sură sau lojă, lăsa suspine şi oftări. Rarii furnizori ieşeni, care aveau onoarea s-o servească, se reco­mandau celorlalţi clienţi, ca furnizori ai doamnei bancher Bercale.

― Nu-mi place pălăria!

― Vaai! Se poate! A luat şi doamna bancher Bercale.

Bancherul Bercale era antisemit. [...]

În Iaşi era socotit ca un om ultramodern, un fel de american autentic, întîmplător din tîrgul Paş­canilor.

Avea reputaţia de bărbat frumos. Nalt, spătos, burtos cît trebuie pentru prestanţa noţiunii de ban­cher sau de Mitropolit, avea un profil definitiv in­dividualizat prin nas. O floare de statura bostanului, la butoniera acestui bancher, s-ar fi armonizat cu dimensiunile nasului. I se spunea că are profilul Bourbonilor.

Se fotografia numai de profil.

Poseda două moşii. Medelenii, însă, erau ambiţia Rodicăi. O satisfăcuse. Îi aparţineau. Rodica îl in­formase despre "vacanţele" petrecute la Medeleni, despre "idolatria" familiei Deleanu pentru ea, şi des­pre "dragostea nenorocită" a lui Dan Deleanu, care o ceruse în căsătorie dar fusese refuzat de mama Rodicăi.

― Păcat, domnule, o moşie boierească să încapă pe mîna jidanilor! explicase bancherul avocatului său, generoasa hotărîre de-a cumpăra Medelenii.
*
Prezenţa Rodicăi în sala secţiunii de notariat, adu­nase pe toţi avocaţii disponibili.

Parfumul Rodicăi domina mirosul sălii; "Quelques fleurs", parfum strident care are parcă un fond de sudoare sexuală, afrodiziac îndulcită.

Grefierii o priveau răsucindu-şi condeiele; copiştii, făcîndu-şi cu ochiul. Avea rochie scurtă şi decoltată. Cînd se aplecă pe biroul judecătorului, un copist oftă. Văzuse gropiţa sînilor plini. Avocaţii îi vedeau ceafa plină. Cei din lături îi vedeau coapsele pline, profilul pulpelor metalice în ciorapii de mătasă, şi pantofii cambraţi, cu călcîie roşii, care dădeau o notă picantă, de fard parcă, piciorului. Era încon­jurată de sexualitate. Îndreptaţi spre ea, ochii bărba­ţilor deveneau antropofagi. Se aplecase atît de tare, încît avea aerul că vrea să sărute buzele judecătoru­lui care privea insistent actul de vînzare, puţin con­gestionat.

― Cunoaşteţi, doamnă, conţinutul actului?

― Ba bine că nu!

Avocaţii zîmbiră. Le mergea la inimă femeiuşcă ale cărei picioare neastîmpărate dansau subt biroul judecătorului.

Dănuţ întoarse capul. Se sfîrşise cu Medelenii. Actul fusese autentificat.

Plecă repede.

― Domnule Dan...

Bancherul şi Rodica îl ajunseră din urmă.

― ...sper că ne vei face plăcerea să vii la Medeleni, zîmbi Rodica, privindu-l stăruitor, cu o palpitaţie a nărilor.

― Venim mîne să luăm lucrurile noastre.

― Nu, nu! Asta-i vizită de afaceri. Mă gîndeam pe la vară.

― Mulţumesc, nu.

Îi salută cu o înclinare a capului şi porni precipitat spre automobilul lui.

― E cam mojic junele! vorbi domnul Bercale.

― Chagrin d'amour!

― "...dure toute la vie..." fredonă galant bancherul, pus la curent de cînd se căsătorise cu o fată cultă şi cu muzica "modernă".

*
Dănuţ opri automobilul la poarta externatului de fete. Se isprăvise ziua şcolară.

A doua zi era duminică. Afară, primăvară. Fetele năvăleau rîzînd, glumind, vorbind subţire. Unele aveau buchete de viorele, duse mereu la nas, res­pirate cu pasiune, aproape sărutate. Cele din cursul inferior săreau într-un picior. Cele mari, mergeau în grupuri, sau cîte două, ţinîndu-se de talie, cu faţa gravă în faţa primăverii. Ritmul tuturora era alegru, pe pămîntul elastic, uscat, avînd aroma de pămînt a primăverii.

Toate defilară prin faţa automobilului oprit la poartă: unele, şoptindu-şi cîte ceva şi rîzînd înfun­dat; altele, măsurîndu-l pe Dănuţ cu o impertinenţă afectată, graţioasă totuşi, din pricina gurei şi a nă­sucului copilăresc; altele privindu-l cu coada ochiu­lui şi întorcînd capul; altele trecînd demne, cu bărbia în piept; altele vorbind prea tare, franţuzeşte...

Ieşise din rîndul şcolarilor. În faţa externatului de fete revărsate în sîmbăta de primăvară, n-avea impresia bărbatului în faţa femeilor, ci sentimentul altei tinereţe, altor generaţii, mai proaspete, mai recente, cu mai mult viitor în faţă şi mai puţin trecut în inimă. Simţi sfiala melancolică, înfricoşată oare­cum, a omului încă tînăr, faţă de cei mai tineri decît el. Întîiul accent grav al vrîstei.

Ultimele şiruri de fete se pierdură la vale. Ograda externatului se golise. Alt val izbucni. Dănuţ zîmbi. Înconjurată de şcolăriţe, Monica apăruse, c-un teanc de caiete subt braţ. Îl zărise şi ea. Venea repede, sprintenă ca şi fetiţele din jurul ei, diferenţiată de elevele ei numai prin înălţime şi atitudinea lor res­pectuoasă faţă de ea.

― M-aştepţi de mult, Dănuţ? Am avut teză...

Automobilul izbucni. Trecură pe uliţi singuratece, pline de vrăbii şi de soare.

Zarzării înfloriţi păreau prea tineri în oraşul ruinat, ca fetiţele gătite cu rochii de sărbătoare, venite să-şi felicite bunicii de ziua lor.

Dănuţ tăcea, apăsat. Motorul avea o grabă febrilă.

― Ce-i, Dănuţ?

― Mergem mîne la Medeleni.

Silabele sunară trist. De cîteva luni, toţi evitau cuvîntul Medeleni. Devenise tăcere, ca numele mor­ţilor.

Dănuţ surîse umil.

Monica-i dezmierdă mîna, plecîndu-şi fruntea.

*
Automobilul viră, intrînd în ograda casei. În trea­căt, zăriră în grădină, aşezaţi în jurul unei mese, pe doamna şi domnul Deleanu stînd de vorbă cu cineva. Lăsară automobilul la scară, intrînd în grădină.

― Cine-o fi, Monica?

Se uitară din poarta grădinei. Vedeau numai spa­tele musafirului. Spinare îndoită de bătrîn. Palton gros. Pălărie neagră, cu boruri late.

― Nu-i Paşa?

― Paşa? Nuu! protestă energic Monica.

Se apropiară.

― Vin copiii, anunţă domnul Deleanu, ridicîndu-se cu faţa zîmbitoare în întîmpinarea lor.

Bătrînul de pe scaun se ridică ţapăn, sprijinindu-se cu mînile de marginea fotoliului de pai. Ca şi cum numai întorcînd trupul şi-ar fi putut întoarce şi capul, viră încet, cu spinarea adusă, utilizînd bastonul înfipt în pămînt..

― Monica!

― Paşa!

Mai mult spaimă decît bucurie în glasul Monicăi. În trupul unui străin cu barba postişă a lui Paşa, răsunase glasul postiş al lui Paşa, cu efort, aton, cavernos. Ca un copac bătut de grindină, cu frun­zişul secerat într-o singură noapte, Paşa de acum era scheletul celui de odinioară. Înainte era gros cu amploare şi fast, acuma era slab, parcă prost împăiat. Paltonul învelea moaşte. Barba crescuse în dezor­dine. Ochii ardeau în fundul orbitelor. Umerii obra­jilor, proeminenţi. O paloare albă de malarie. Şi o rigiditate a muşchilor feţei, care dădea clipiri şi ti­curi celor care-l priveau pe Paşa.

Se aşezară în jurul mesei.

Paşa se uita la Monica, dînd din cap, mecanic parcă.

― Am aflat... la Paris... acum... două săptămîni... exact, două săptămîni... că te-ai căsătorit...

Articula cu efort, răspicînd vorbele, insistînd asu­pra fiecăreia, dîndu-le o solemnitate de oracol. Frazele lui aveau, astfel, durata încetinită a mişcărilor des­compuse într-un film. După fiecare vorbă urma ca o panică întrebătoare: se va mai forma următoarea? Cînd vorbea Paşa, gîndul celorlalţi se enerva, aşteptîndu-l pe loc, cum se întîmplă cu tinerii, cînd merg alături de un moşneag.

Cînd privirile celorlalţi se întîlneau, se întorceau brusc în altă parte.

― Am călătorit mult...

Silabele răsăreau în efortul cuvintelor, reliefate dureros, cum sînt coastele trupului slăbit de boală.

Cu inima strînsă, Monica observa altă schimbare. Pe subt pantalon, îi cădea un ciorap, răsfrîngmdu-se pe gheata neglijent încheiată, cu şireturile rupte. Manşetele erau negre şi deşirate. Gulerul paltonului, unsuros, în contrast cu părul de argint, rărit şi el, atîrnînd mort.

― ...Am revăzut apartamentul vostru de la Paris... Rue... rue...

Îşi muşcă buzele. Încruntat.

― De l'Observatoire, şopti Monica.

― Cum?

― De l'Observatoire.

― Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfăcut numele regăsit. Da-da! În faţa grădinii Observatorului, Rue de l'Observatoire...

Muşchii feţei i se crispară. Ochii se stinseră. Viaţa încetă, ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat.

Se ridică. Porni, rigid. Se opri. Cu o mişcare ţapănă, ca în somn hipnotic, vîrî mîna în buzunarul paltonului, scoase o seringă... Tuşi.

O tăcere lungă, de gheaţă. Cineva oftă, tuşind ime­diat.

Aruncînd o privire bănuitoare şi culpabilă capete­lor întoarse ale celorlalţi, Paşa îşi făcu injecţia de morfină, în braţul stigmatizat de cicatricele necon­tenitelor înţepături.

Primăvara reînflori; cerul apăru albastru; soarele străluci cald. Faţa lui Paşa se înviorase ca după cîteva cupe de şampanie. Trupul îşi recăpătase elasticitatea, ochii străluceau.

Se aşeză din nou în fotoliu. Şi ca dintr-un gra­mofon cu resortul atunci învîrtit, cu ac nou şi placă nouă, glasul răsună iară, reluînd cuvintele, cu bucu­ria de-a le auzi sunînd în lumină de primăvară.

Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cum­părată de la farmacie, în fiolele de morfină.

*
Livezile înflorite aveau o graţie arhaică. Vedeai ca în oglinzi întoarse spre trecut serbări la curtea Rege­lui Soare, din veacul al optsprezecelea.

Peruci pudrate, revărsate-n bucle lungi; jabouri de dantelă; mari evantalii cu penajuri albe, cochet des­făşurate.

Zvon de rîsete. Mişcări de menuet în legănarea moa­lelui vînt. Aur de soare. Suflet uşor de april.

Automobilul lui Dănuţ se opri în sat, în faţa casei Oţălencii. Claxonul cîrîi. Copiii lui Gheorghiţă a Marandei apărură, cu ochi mari. În urma lor se grăbi Oţăleanca.

― Sărut mîna, sărut mîna! Bine-aţi venit!

― Bună ziua, Oţăleanco, unde-i Gheorghiţă?

Oţăleanca oftă. Faţa i se întunecă.

― Slugă la jîdan.

Porniră înainte. Curtea boierească se ivi. Se fă­ceau reparaţii, suspendate din cauza duminicei. Schele de jur împrejur, acoperămîntul de tablă, scos. Casa părea aşezată pe masa de operaţie. În faţa curţii se oprise camionul angajat de Dănuţ pentru trans­portarea lucrurilor nevîndute.

Lăsară maşina la poartă. Intrară pe jos.

Îmbrăcat în haine orăşeneşti, cu musteaţa răsucită şi părul cosmeticat, Gheorghiţă le ieşi înainte, demn. Dănuţ îi întinde, cu o mînă tremurătoare, un bilet şi o listă:
"Domnul Dan Deleanu, avocat din Iaşi, are dreptul de-a intra în casa moşiei Medeleni, ridicînd obiectele specificate în alăturata listă,

Carol Bercale."
Cu acest paşaport, Dănuţ şi Monica intrară pentru ultima oară în casa copilăriei lor.
*
Arătare antideluviană, imensificată de colb, camio­nul porni, ducînd rămăşiţele gospodăriei de la Me­deleni. Dănuţ şi Monica îl urmăriră din pridvor.

Intrară în casă. Paşii sunau prea tare, şi inimile la fel ― a gol.

― Cîte ceasuri, Dănuţ?

Abia atunci, Dănuţ auzi tăcerea de doi ani a tutu­ror pendulelor şi ceasornicelor de la Medeleni. Se uită la ceasul lui: era patru. Trebuiau să plece şi ei. Nu mai aveau ce căuta în casa Rodicăi Bercale, printre mobilele Rodicăi Bercale.

Totuşi intrară amîndoi în foasta odaie a copilăriei lui Dănuţ, vecină cu foasta odaie a Monicăi şi Olguţei. Ferestrele erau deschise, uşile date-n lături. Mirosea a colb, a var şi a moloz umed.

Se aşezară pe marginea patului.

Dănuţ avea în mînă o carte luată din podul cu ve­chituri: Robinson Crusoe. Pe întîia foaie, o iscăli­tură caligrafică: "Dan Deleanu, elev, clasa IV-a pri­mară".

Monica luase o păpuşă tunsă, cu rochiţă de mătasă albă, zdrenţuită.

Amintiri atît de vechi, încît şi în suflet icoana lor era acoperită cu surul tremur al aţelor de păian­jen.

Şedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca unui peron de gară, unul cu Robinson Crusoe, celălalt cu păpuşa, şi tot nu plecau.

Mărul de la fereastra odăii avea frunzuliţe verzi, şi noduri trandafirii. S-auzea murmurul livezii. Ochiuri de soare se clătinau galeş pe podele.

Dănuţ aprinse o ţigară. Începu să se plimbe prin odaie, de la uşă pînă la fereastră.

Răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor vechi.

De la întîia ţigară aprinse alta, apoi alta, plimbîndu-se tot mai repede. Apoi se aşeză pe marginea ferestrei, sub crengile de flori, în murmurul albine­lor, cu profilul în soare.

― Alţi Medeleni...

Monica plînsese. Ridică ochii spre el. Avea lucirea umedă a lacrimilor pe obrajii ovali şi luminoşi. Subt ochii ei întristaţi, faţa lui Dănuţ apăru alta decît cea de pînă atunci, înviorată, energică, venind parcă din soare, ca o veste a livezii despre fructele viitoare.

― Vin' aici, Monica. E bine pe fereastră.

Se sui lîngă el, pe pervazul cald de soare.

...........................

În vremurile vechi, cînd năvăleau tătarii sau turcii, străbunii îşi luau avutul în care şi se retrăgeau la munte: aşa spun cronicarii. Nu-şi luau numai avutul, luau şi sufletul caselor părăsite. Năvălitorii găseau ziduri moarte. Viaţa acelor ziduri fugise în munţi.

Sufletul Medelenilor, viaţa Medelenilor, era în inima lui Dănuţ. Rodica Bercale nu cumpărase nici viaţa, nici sufletul Medelenilor.

Dănut vînduse Medelenii, prin el vor trăi.

Simţea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulă scufundată cu palatele ei. Toţi trăiau în el. Copilăria lor, tinereţa lor, casa lor, prietenii lor, căsuţa lui moş Gheorghe, Iazul Mînzului, via, livada, cîmpiile, toate, toate erau în el. Nu vînduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luîndu-şi astfel revanşa asupra vieţii. Olguţa va fi din nou alături de ei...

......................................

Dezmierdă capul Monicăi.

Zîmbiră trist, c-un gol între ei.

Din fundul livezii se stîrnise un vîrtej de vînt. Trecu nebuneşte printre pomii înfloriţi, revărsîndu-le florile, trecu peste capul lui Dănuţ şi al Monicăi, risipindu-le şuviţele de păr, şi se pierdu prin uşile deschise în adîncul casei, cutremurînd tăce­rea, neliniştind perdelele, înfiorînd pustietatea încă­perilor.

― Olguţa ..

Mîna lui Dănuţ flutură prin lumină un gest ca spre depărtări.

― Olguţa era un vînt de larguri...

Şi toată odaia se umpluse de parfumul florilor tinere.

SFÎRŞIT

1 Sărut mîinile, doamnă (fr.).

2 Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)

3 Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dum­neavoastră! (Fr.)

4 Dar sînt singură, micuţul meu paj... El este în străi­nătate (fr.).

5 ...care era mereu în străinătate (fr.)

6 "Satelit", în argoul pensionatelor de fete, înseamnă: o jună elevă care gravitează liric în jurul alteia ― dintr-o clasă superioară ― numită "flamă". Satelitul se roşeşte graţios şi pudic de cîte ori îşi vede flama; îi aşază pu­pitrul; îi scoate petele de pe şorţ şi rochie; îi trimite cărţi poştale ilustrate în timpul vacanţelor... Într-un cuvînt, satelitul e un fel de ordonanţă pasionată a flamei (n.a.).

7 A îmbina utilul cu agreabilul (fr.).

8 ¹ Un vis visez adesea, ciudat, răscolitor, / Despre-o necu­noscută ― o iubesc, mă iubeşte, / Mereu e alta, totuşi mereu doar ea, fireşte, / Şi care mă iubeşte şi-mi ştie orice dor (fr.).

9 Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte totul se-n-vîrteşte. / Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte-n han (fr.)

10 Era foarte necăjit / Bietul cer de ambră-albastră, / Că era îndrăgostit / De marea verde, de marea albastră (fr.).

11 Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blîndă-adiere, / Vînt rece, vînt lin ca o legănare, / Rupi frunzele din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce alungi aceste sonatine în floare, / Sub privirea triumfătoare, sub privirea batjocoritoare / A celei ce-mi cunoaşte şi sufletul, şi iubirea, şi dorul care doare? (Fr.)

12 Melizanda, fereşte-te de Peleas! (Fr.)

13 Era un merişor cîndva / Grav ca o gingaşă Infantă; / Avea o rochie bufantă / De frunze verzi şi-un obrăjor / Alb-roz ca al păpuşilor / Cînd primăvara-i surîdea. // Şi fredona cu voce-naltă. // Era un dulce băieţel, / Ca o cireaşă gras şi roz, / Cu buclele frumoase coz. / Şi rău de loc nefiind el / Vedea prin ierburi mulţi pitici, / Şi cu mînuţele lui mici // Se închina-n altar frumos. II Şi merişorul de-altădată / Crescu într-una, după dată, / Şi băieţelul de-altădată / Făcu şi el la fel îndată. // O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos / Ca palma mîinii tale roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul merişor (fr.).

14 Pe fluviu, trandafirii amurgului sînt lavă, / Iar pala-n-fiorare a serii ce se lasă / Evocă-un parc de toamnă cu-o bancă-n cari visează I De-acuma tinereţa-mi ca o vă­dană gravă (fr.).

15 Pe corpul vazei (fr.).

16 Cornul de aur (f r.).

17 Povestiri (fr.).

18 În grădina Infantei (fr.).

19 Se-mbată seara cu oţel / Şi capul zilei curajoase-l

taie. / Un vis stăruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieşte

fruntea de văpaie. // Cum să te pot tăgădui / Cînd

inima-ţi haină / Pe-a mea adînc se altoi, / O cruntă, vie

rădăcină... // De tine cum să mă dezleg / Cînd platoşa

mea sfîntă / E numai crezu-acesta-ntreg / Ce te bine-

cuvîntă... // Cînd voi pierde-acest crez frumos, / O spadă

fulgerînd grăbită, / Ca ţipătul de groază scos, / Va reteza

inima mea zdrobită. // Seara care cu oţel se îmbată /

Trage din teacă arma ei fină: / Subţirea sabie încovo-

iată / De lună adamantină (fr.)

20 O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos / Ca palma mînii tare roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul merişor (fr.).

21 Atins! (Fr.)

22 În gardă! (Fr.)

23 Mii de scuze, colonele! (Fr.)

24 Mii de mulţumiri, copila mea, am onoarea să vă aştept (fr.).

25 Scriitor francez (1863―1944), autor de romane istorice

26 Ia te uită! Uitasem. Ce amabil din partea dumnea­voastră, dragă domnule, că mi-aţi adus aminte! (Fr.)

27 O! Nu, mulţumesc! Nu am nevoie de asta ca să exist ― nu-i aşa, scumpul meu coleg? (Fr.)

28 De fapt, îmi dau seama că familia mea de unchi se măreşte în chip amuzant! Însă, în schimb, am plăcerea de a primi o nepoată foarte simpatică, pe această cale neplăcută! (Fr.)

29 Taci, Barbaroza! (...) nu-i aşa, d' Artagnanette? Abia m-am despărţit de unul (fr.).

30 Cine e, domnule La Fontaine? (Fr.)

31 E un politician ― desigur (fr.).

32 A! Asta e ! Da, Costea Babic! Iată-l, d'Artagnanette! Are o manieră pomădată de a fi tachist; cu totul un produs Tache. Mă umple de bucurie! (Fr.)

33 Cum dezvoltă politica spiritul de observaţie! (Fr.)

34 ...Spiritul, în general

35 Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamănă cîteodată cu mătuşă-sa, Elencu Dumşa, care era oribil de urîtă şi înfiorător de inteligentă. Da, înfiorător de in-te-li-gentă, domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.)

36 Dimpotrivă! Însă îi seamănă, mai ales cînd spune adevăruri. E straniu! (Fr.)