Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

Episodul 4 – LARINA

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe LARINA NEMRI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1602-1677. LARINA s-a născut în orăşelul lituanian Wilkomir (denumirea actuală Ukmerge), situat la nord de oraşul Vilna (Vilnius, capitala Republicii Lituania). Tatăl ei, Nikker, negustor de covoare, vindea creaţiile nevestei lui, Hride. Aceasta lucra toată ziua la războiul de ţesut, fiind ajutată de cele două fiice, de cum s-au simţit în stare să îşi înceapă munca lângă mama lor. LARINA avea o soră mai tânără cu 5 ani, numită Aghdia.

Veniturile familiei erau modeste, fapt ce le-a determinat pe fetele soţilor Nemri să îşi dorească viitori soţi bogaţi şi influenţi. LARINA, pe măsură ce creştea, devenea tot mai frumoasă şi deşteaptă. Aghdia, în schimb, avea înclinaţii spre negustorie, purtarea ei semănând cu cea a băieţilor. Amândouă au primit ştiinţă de carte la şcoală particulară a prinţesei Klavdia Igorovna, o doamnă în vârstă, văduva unui militar rus.

Confruntată în secolul 16 cu ascensiunea Rusiei şi sfâşiată de conflicte interne, Lituania acceptase, prin Uniunea de la Lublin (din anul 1569), unificarea cu Polonia, punându-se astfel bazele statului dualist Rzeczpospolita. În cadrul acestei uniuni, Lituania avea un rol subordonat, fiind redusă treptat la rangul unei simple provincii.

Legăturile dintre cele două ţări datau din secolul 13. În anul 1253, prinţul Mindaugas fusese încoronat rege al Lituaniei în urma căsătoriei cu Edviga de Anjou, moştenitoarea tronului polonez. Marele duce de Lituania Vladislav II Jagiello, devenit rege al Poloniei în 1386, a unit timp de 4 secole istoria celor două ţări, creând astfel o mare putere creştină în Europa răsăriteană.

În casa familiei Nemri se vorbeau atât poloneza, cât şi limba tradiţională, lituaniana. La 18 ani, LARINEI i-a fost găsit un viitor soţ în persoana boierului Lidas Narkes. Moşia lui se întindea pe o mare suprafaţă cuprinsă între Vilna şi Wilkomir. Tradiţia creşterii cailor de rasă destinaţi curselor şi nevoilor armatei data încă de pe vremea străbunicului său. Averea moştenită de la părinţi fusese mult sporită prin voinţa lui Lidas de a deveni un om din ce în ce mai bogat. Până la 25 de ani îşi făcuse stagiul militar în armata poloneză, cunoscând astfel rasele de cai cele mai eficiente în războaie, dar şi metodele avansate de creştere şi îngrijire a preţioaselor animale.

La 27 de ani, temerarul Lidas s-a încumetat să şi-o ia de nevastă pe modesta LARINA, fiind sătul de ifosele domnişoarelor bogate. Niciodată după căsătorie nu a regretat pasul făcut. Avea casă mare în Vilna, unde locuiau părinţii şi cei doi fraţi, dar şi în Wilkomir, plus un conac imens pe moşie, la câteva zeci de km distanţă de oraşul natal al LARINEI. Până la căsătoria ultimului copil, LARINA a locuit cu familia în casa din Wilkomir, petrecând doar câteva săptămâni pe an la moşie.

La 20 de ani a născut-o pe Markina, o fetiţă delicată şi plângăcioasă, care la un an şi-a schimbat comportamentul, devenind motivul principal de bucurie al părinţilor. Fetiţa avea 3 anişori când mama i l-a dăruit pe frăţiorul Dukro, păpuşă vie, de lângă care fetiţa cu greu se îndepărta. Krillo, al doilea băiat, a sosit la 5 ani după fratele său.

LARINA, concentrându-se pe viaţă de familie, încuviinţa tot ce spunea şi făcea Lidas, atât cât era dispus să îi dezvăluie. Crescută într-un climat auster în casa părinţilor, LARINA ştia că bărbatul îi era superior femeii, pentru ca el conducea familia şi îi întreţinea pe toţi. După căsătorie, viaţa liberă şi aventuroasă a lui Lidas continuase nestingherită. Lipsea mult de acasă, fiind mereu plecat pentru afaceri şi vizite protocolare la boierii şi negustorii cu care întreţinea relaţii de prietenie şi de interese comerciale.

Cursele anuale de cai se ţineau atât în Wilkomir, cât şi în Vilna. La ele, prezenţa soţiilor şi copiilor mai mari era obligatorie. Cu ocazia lor, LARINA avea parte de ieşiri în public, admirând toaletele doamnelor, făcute după moda poloneză, dar şi vânjoşii cai crescuţi în herghelia soţului ei. Îi era mereu dor de viaţa liniştită de la ţară, de aerul curat, vegetaţia pură şi de casa bătrânească liniştită şi sobră.

Avea 52 de ani când şi-a căsătorit ultimul copil. Krillo, ajuns la 24 de ani ofiţer în garnizoana lituaniană din Vilna, pusese ochii pe faţa unui negustor bogat. Dota primită de mireasă i-a sporit considerabil averea oferită de părinţii lui. Copiii fiind aşezaţi la familiile lor, LARINA şi-a luat rămas bun de la casa din Wilkomir, îndreptându-se apoi spre conacul de la ţară. Părinţii ei muriseră cu ani în urmă, fiind bolnavi de prea multă muncă.

La ţară, LARINA avea destule de făcut. Casa veche necesita renovare urgentă. Încă în putere, LARINA şi-a supravegheat muncitorii aduşi de Lidas, ajutându-i cu sfaturile ei. După consolidarea pereţilor şi acoperişului, a început migăloasa muncă a LARINEI. Ştia de la părinţi cum se decorează locuinţa cu mobilă frumoasă şi rezistentă, covoare ţesute în războiul ei, icoane şi tablouri cumpărate de la oraş. LARINA avea un simţ estetic deosebit, ştiind să combine minunat culorile firelor folosite la ţesut, dar şi ale carpetelor şi draperiilor din casă. Revenind din călătoriile lui la intervale de câteva săptămâni sau luni, Lidas era din ce în ce mai mirat şi plăcut surprins de schimbările din casă.

Bărbatul mai avea şi alte motive să fie mulţumit de nevasta lui. LARINA iubea nespus caii şi celelalte animale crescute la moşie. Zilnic supraveghea activitatea îngrijitorilor şi a servitoarelor, chemând repede veterinarul de la oraş când animalele dădeau semne de boală. La vechiul obicei de a ţese preşuri, covoare şi carpete nu renunţase nici după 70 de ani. Lâna oilor de pe moşie, vopsită în multe culori, o ajuta să obţină adevărate creaţii, pe care Lidas le făcea cadou sau le vindea în oraşe.

După moartea mamei Hride, pe care o divinizase, dorul de cea care îi dăduse viaţă o chinuia deseori, mai ales în nopţile când nu putea să doarmă. Aşa cum se sfătuise cu Hride pe vremea când trăia, tot aşa făcea şi după ce o îngropase. Dependenţa LARINEI de mama ei era uimitoare. Chiar şi în ultimii ani de viaţă, tot mai simţea nevoia să se sfătuiască împreună. Prezenţa fizică a mamei lipsind, LARINA o chema aproape de ea privindu-i portretul din tinereţe, făcut de un pictor din Vilna. Pe lângă ea trecea o adiere plăcută, iar răspunsurile mamei le primea direct în minte.

Spre sfârşitul anului 1677, LARINA împlinise 75 de ani. Oasele o dureau, se încovoiase, mergea din ce în ce mai greu. Lidas, bătrân şi el, nu mai pleca de la moşie. Într-o noapte înnorată şi umedă, sufletul LARINEI a părăsit trupul istovit de viaţă. Lidas, neputând să mai trăiască fără femeia lui, a închis ochii după câteva săptămâni.

Remarcăm şi de această dată predestinarea spre bogăţie, confort, poziţie socială înaltă, întâlnită deja la belgianca Niveda. Cu toate că devenise bogată după căsătorie, firea LARINEI rămăsese tot cea a unei femei modeste şi supuse voinţei bărbatului. Aşa cum cerea tradiţia veche de sute de ani, nu era nimic de schimbat în familiile lituaniene. Pe LARINA nu o interesa ce făcea bărbatul ei când lipsea de acasă, bucurându-se în schimb la revenirea lui. Dacă Lidas îi povestea ce voia el, femeia era mulţumită. În mod evident, viaţa de familie din acele vremuri era mult mai simplă decât cea de acum. Familia era familie, distracţia bărbaţilor când plecau de acasă era o altă treabă.

Nina Petre
25 noiembrie 2014