Єi atunci ei au юinut sfat

DEZGHEŢUL DIN IUNIE

În una din zile, la sfârşitul lunii iunie, o ştire a zguduit nu numai lagărul nostru, dar a electrizat tot GULAG-ul– a fost arestat Beria. Înseamnă că Masamed nu în zadar a făcut o analogie cu Grecia Antică. Înseamnă că acolo sus, se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru putere. Regimul n-a slăbit deloc. Dar atârnarea şefilor faţă de noi a devenit peste noapte mult mai tolerantă. Primul fapt pe care l-am remarcat, a fost că gardienii nu mai pretindeau sâcâitor şi provocator să scoatem căciula la dat bineţe, iar dracii de zeki, chiar a doua zi după eveniment au stârnit porecla “Berievţî”, pentru şefi. Peste câteva zile gardienii au încetat să mai poarte cravaşă. Umblau cu mult mai ugiliţi, chiar decât după moartea tătucului. Lucrul acesta n-a rămas neobservat în rândurile deţinuţilor. În inimile noastre a început să încolţească speranţa că va suna ceasul când mulţi din noi vor fi puşi în libertate. Discuţiile şi pronosticurile nu mai luau sfârşit şi nu se sinchiseau nici de prezenţa şefilor. Plângerile de precăutare a dosarelor s-au înmulţit brusc. Lagărul continua să trăiască după legile lui scrise de stăpân, dar mai ales cele nescrise. După greva foamei care a avut loc iarna trecută, au fost arestaţi şi duşi la cercetări toţi cei din nucleul organizatoric. Ciudat lucru că nu s-au greşit nici cu unul. Au fost culeşi aproape din fiecare baracă câte 1-2 turnători şi un grup de vreo 30 de zeki au fost duşi în Karaganda în calitate de martori la judecată. Conducerea lagărului plănuise să nu-i aducă înapoi, însă nicăieri în Karlag n-au dorit să-i primească şi au fost nevoiţi să-i aducă de unde i-au luat. Aici însă ei ştiau că-i aşteaptă ascuţişul pumnalului. Odată deconspiraţi, oriunde i-ar fi trimis, mai devreme sau mai târziu, din umbră îi aştepta pedeapsa capitală. Când i-au adus ei au stat multă vreme la poartă şi nu vroiau să intre pe teritoriul lagărului. Mai ales că deja fusese ameninţaţi. Apoi, după discuţii îndelungate au fost introduşi în ştabul garnizoanei ca noaptea să fie strecuraţi pe furiş în BUR.

Se putea întâmpla ca să fiu anunţat că voi pleca la spitalul Spassk. Multe gânduri mă chinuiau, dar unul din ele mă ţinea captiv în permanenţă: îl voi găsi eu oare acolo pe Petrică ori nu? În orice clipă putea să nimerească ori eu, ori el în vreo etapă şi bunele noastre intenţii să se ruineze. Dacă nu-l găsesc, tot ce-i posibil că voi fi hăcuit aiurea şi voi fi sortit să rămân pe multă vreme acolo. Dar poate să ajung calic. Mergeam la un mare risc. Cine ştie ce-l frământă şi cum vede el lucrurile în această perioadă de mare cotitură în istorie. Frământările se aşterneau una peste alta. Uneori mi se furişa gândul de a refuza plecarea la operaţie, dar asta n-ar fi oare o mare trădare? Vorba bunelului: ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus. În una din zile când venisem plin de gudron de la cărat traverse, când nu mai doream nimic altceva decât să mă odihnesc, am fost chemat la secţia sanitară şi informat că a doua zi voi fi dus la spitalul din Spassk.

M-am răcit cu totul şi-mi pierdusem graiul. Curierul sanitar a înţeles starea mea şi a încercat să mă consoleze şi să mă îmbărbăteze.

– Nu-ţi face emoţii, băiete, poate vei avea noroc şi vei ajunge la un medic bun. Tu eşti tinerel, vei rezista la toate.

– Cum să rezist când trupul acesta refuză de acum să mă mai ţină pe picioare?

– În situaţii extreme fiinţa omului îşi adună toate forţele ca să supravieţuiască.

– Nu ştiu cum naiba se face că de când m-au arestat trăiesc numai situaţii extreme.

Am primit schimburi şi aşternut curate. Mi s-a dat norma dublă de săpun şi am fost prevenit să mă spăl cât mai bine. A doua zi, după ce au plecat toate brigăzile la muncă, bolnavii pregătiţi pentru etapă au fost chemaţi încă odată la ultimul control medical. La Ekibastuz se făceau operaţii simple şi era un singur chirurg, era un om de treabă, dar nu avea condiţiile necesare pentru a practica operaţii la organele interne. Începusem să-mi fac griji. Nu ştiam dacă voi fi inclus în listă ori ba. Din toată afacerea aceasta puteam să mă aleg numai cu schimburi curate care peste o zi-două oricum vor fi pline de gudron. În cele din urmă, mi-am auzit numărul şi familia în listă şi am răsuflat uşurat. În total eram vreo 20 de bolnavi cu diferite boli. Câţiva aveau tuberculoză şi i-au aşezat într-o boxă separată, ticsiţi unul lângă altul. Alţii erau cu hemoragie la stomac. Câţiva erau caliciţi în diferite împrejurări. Dintre toţi eram numai trei într-o stare puţin mai bunicică. Maşina neagră pe care scria “Carne” s-a completat şi în boxa din urmă s-a urcat un gardian cu un câine-lup. Ambii au rânjit colţii la noi, iar soldatul ne-a repetat frazele arhicunoscute ca o blagoslovenie de drum şi ne-a prevenit să păstrăm liniştea pe itinerariu, că vezi, Doamne, companionul său azi nu-i în toane bune. Într-adevăr javra din când în când rânjea colţii şi era agitată. Probabil din cauza că a fost trimisă în etapă. Uşa s-a închis cu trosnet, au clănţănit de câteva ori cheile în lacăt şi mini-închisoarea pe roţi cu inscripţia “Carne” s-a pornit la drum.

Cum n-ar fi vrut să camufleze marfa, trecătorii mai ingenioşi ştiau ce fel de marfă este în interior. Maşina avea două mici ferestruici – răsuflători pe de o parte şi alta, cu gratii puternice de fier, deoarece carnea mai era vie… Aceasta mi-a fost prima etapă în lună de vară în Kazahstan. Ziua soarele era nemaipomenit de darnic, cerul era mai mult senin. Maşina în care eram se încălzea tot mai tare, iar aerul devenea din ce în ce mai îmbâcsit. Era greu de respirat şi inima bătea în piept tot mai anevoios. Apă de băut nici pomină. Soldatul cu câinele era separat de noi prin gratiile de la boxă. Cei bolnavi de tuberculoză au început să tuşească. Unii scânceau şi se căinau, alţii înjurau, iar maşina spinteca văzduhul tot mai departe. De pe soldat, ca şi de pe noi toţi curgeau sudorile. Câinele a scos şi el o limbă lungă şi respira cu greu. Cineva înăbuşit i-a zis: rabdă, javră că tu primeşti porţie de carne, iar eu n-am mai gustat-o de când m-au arestat. Neputând să se descarce pe noi şi înţelegând că oamenii sunt vinovaţi de starea în care s-a pomenit, câinele devenea tot mai înrăit. Se agita nerăbdător şi se mişca de pe un picior pe altul, uneori scotea sunete scurte de urlet şi-l împingea cu botul pe stăpân de parcă vroia să-i spună ceva. El devenea tot mai neascultător la comandă şi de la un timp a început să devină agresiv. La un moment dat, s-a repezit la soldat şi a început să-l sfârtice. Se vede că soldatul a reuşit să dea un semnal. Maşina s-a oprit brusc, iar câinele îl ghibosea pe bietul băiat căutându-i gâtlejul, aşa erau antrenaţi. Până au reuşit să deschidă uşa, javra i-a ferfeniţit mâna dreaptă cu care îşi proteja gâtlejul. Cum numai s-a deschis uşa, câinele a sărit peste ofiţer, l-a doborât la pământ şi a luat-o razna în stepă. Soldatul gemea şi înjura şi el de durere şi spaimă. Iar potaia nu mai asculta comanda nimănui şi fugea din răsputeri tot mai departe. Mi-a plăcut foarte mult această evadare. Ofiţerul şi-a venit repede în fire, şi a ţintit pistolul spre noi. Era gata să tragă, dar nu era hotărât în cine – în câine sau în noi. Noi eram sub mână, iar câinele devenea un punct tot mai mic şi mai greu de ochit… şi unde mai pui că era de-a lor. Soldatul cu greu a bolborosit că nu suntem noi vinovaţi, dar că şi el şi câinele se sufocau şi nu le ajungea aer. Ofiţerul la cele auzite a devenit tot atât de agresiv ca şi confratele său câinele. A început să înjure soldatul, să-l admonesteze şi să-i spună că el nu are dreptul să scâncească şi să compătimească duşmanul poporului. Cât a durat schimbarea la post cu alt soldat şi pansarea celui sfârtecat de câine, noi am reuşit să mai inspirăm câteva înghiţituri de aer proaspăt.