Єi atunci ei au юinut sfat

CALEA FERATĂ

La sfârşitul lunii aprilie brigada noastră şi încă alte două brigăzi am fost repartizaţi la construirea unui segment de cale ferată. Până la locul de muncă făceam o navetă în câmp deschis de vreo opt kilometri pe jos. Întru cât obiectul muncii se “mişca” în spaţiu, nu ne-au obligat să ne împrejmuim zona de lucru cu sârmă ghimpată, dar locul de activitate pe o zi, era delimitat printr-o frânghiuţă subţire atârnată pe nişte suporturi metalice. Dincolo de frânghiuţă era zona interzisă, dacă treceai dincolo, convoiul era dator să deschidă focul fără prevenire. De asemeni focul putea fi deschis asupra mulţimii dacă izbucnea vreo încăierare. La o anumită distanţă erau aşezate două puncte de observaţie cu mitraliere. Toată ziua căram cu roabele şi cu tărgile pietrişul dintr-o grămadă mare pentru nivelarea terasamentului. Când totul era gata, căram pe umeri traversele gudronate pe care le ajustam la intervale egale. Eu aveam nişte umeri cu oase ascuţite care ieşeau parcă prin piele şi aveam impresia că toată greutatea apasă anume pe umerii mei. Oasele şi pielea mă frigeau ca focul. Cu timpul au început să sângereze. Mâinile şi salopetele s-au îmbibat cu unsoarea puturoasă. Haina a început să se roadă, să se ferfeniţească pe la umere. Noi scotoceam prin toate ungherele zonei orice cârpă, cât de murdară, ca să ne protejăm umerii. Dar umerii mă usturau şi sângerau în continuare. În timp cât lucram, nu ni se permitea să folosim careva tehnică ca nu cumva s-o întrebuinţăm la vreo tentativă de evadare. Şinele de cale ferată le repartizau cu ajutorul tehnicii pe de o parte şi de alta a terasamentului până la venirea noastră. Noi mai apoi le înşfăcam cu nişte lanţuri cu cârlig la capăt şi le târam sub o comandă de “hei-rup!” Aici în ajutor ne veneau drucuşorii şi răngile. Metalul era greu şi necruţător. De mai multă vreme începuse să mă doară în burtă, ba într-o parte, ba în alta şi de câte ori mă adresam la secţia sanitară, mă tot îndopau cu pastile termopsis. Iar uneori nici de astea nu aveau. Însă cel mai greu era să suport durerea care o aveam la umeri. Sângerau de fiecare dată când lucram. De la un timp am început să ducem traversele numai pe mâini însă şi ele ne frigeau de la unsoare. În cele din urmă le puneam câte două pe o roabă, ne înhămam cu lanţurile câte doi, le mai scăpam pe jos peste picioare, apoi iar le potriveam pe roabă… Aşa sau altfel, ele treceau prin mâinile noastre de mai multe ori. De rănile la umeri se plângeau aproape toţi. De la un timp au început să ne ungă rănile cu un pămătuf înmuiat în iod la toţi pe rând. Rănile crăpau, sângerau, se lipeau de cămaşă şi dureau şi mai tare. Tot mai des aveau loc cazuri când cineva nu mai putea rezista sub greutatea traverselor şi toată grupa din patru oameni, se prăbuşea cu povara de-asupra lor. Atunci izbucneau înjurături şi învinuiri reciproce. Câte odată se luau la bătaie căci de nebuni e plină lumea. Atunci începea să se agite convoiul şi ca avertisment împroşcau pe de-asupra noastră câte o serie de gloanţe. Ele erau plătite tot din sudoarea noastră. Convoiul nostru, gloanţele noastre şi moartea tot a noastră. Dacă nu se potoleau spiritele, gloanţele coborau tot mai jos.

Moşneguţul Abdula, cu trei fire de păr în barbă putea să moară, dar credinţa şi morala sa nu-i permiteau niciodată să-şi facă necesităţile aproape de mulţime. Într-o zi pe când ne-am îndepărtat mai mult de grămada de pietriş, moşul s-a dus, după părerea lui, mai la dos să-şi facă treburile. Convoiul crezând că deţinutul se furişează spre a evada, a descărcat în el o rafală de automat ciuruindu-l. Ultimele gloanţe, atingând pietrişul, au ricoşat spre mulţime. Bietul om aşa şi s-a prăbuşit jos cu pantalonii pe vine…

Într-o zi de odihnă, a sosit de la Spassk un grup mic de bolnavi, care au fost trimişi acolo la tratament. Spre seară se apropie de mine un bărbat din Pribaltica şi într-o rusească pocită mă întreabă de unde sunt. Îi răspund că sunt din Basarabia. Atunci el se întoarce şi dă să plece. Apoi se opreşte şi mă întreabă dacă această denumire este totuna cu Moldavia. Eu mă văd nevoit să-i lămuresc povestea cu aceste două toponime şi legătura între ele. Atunci el mă întreabă cum mi-i familia. Mi-am dat seama că nu-i turnător, ar fi putut să reţină numărul meu. Când i-am zis cum mă cheamă, a scos un bileţel dintr-un buzunar dosit, s-a uitat atent în jur şi mi l-a întins. Micul răvaş era de la Petrică Lungu. Nu-mi venea să cred. Era a doua minune după întâlnirea cu Pimen. Nici nu ştiu de câte ori i-am mulţumit şi l-am întrebat unde l-a întâlnit.

– Lungu lucrează asistent la hirurgul spitalului. A avut mare grijă de mine. Mi-a spus că sunteţi prieteni şi a aflat că eşti în lagărul acesta.

De cum am rămas singur, am căutat un loc potrivit ca să nu fiu observat de nimeni şi am început să citesc bileţelul.

“Ioane, citeşte, memorizează şi lichidează bileţelul. Trebuie neapărat să ajungi cu vreo maladie la noi. De aceasta depinde cât de repede ne vor elibera. Dacă ne ajută Dumnezeu să ne vedem, totul îţi va fi clar.”

Am mai citit încă de câteva ori bileţelul şi nu-mi venea să cred, deşi semnătura nu putea să mă înşele. Petrică Lungu făcuse două cursuri la şcoala de medicină din Bălţi. Am rupt bileţelul în mii de bucăţi şi l-am dat pradă vântului. Mă temeam de Spassk ca de foc. N-aş fi dorit să ajung acolo. Orice om sănătos putea ieşi de acolo bolnav. Invitaţia lui m-a pus la o grea încercare. Primul la care am alergat să-i spun noutatea a fost Pimen. El a rămas tablou.

– Băiatul cela m-a îngrijit şi pe mine ca pe un frate, are o răbdare nemaipomenită. Toţi bolnavii îl iubeau ca şi pe medicul-şef. A început odată să-mi povestească despre o organizaţie studenţească, dar l-au chemat nişte bolnavi şi mai mult n-am mai avut ocazia să ne destăinuim.

I-am arătat umerii plini de răni, iar el m-a certat de ce nu i-am spus de mai demult. Am plecat amândoi la domnul Leandru pe care l-am găsit într-o dispoziţie bună, stând de vorbă cu brigadierul meu.

– Domnule, Avdeev, aceştia sunt băieţi minunaţi, nu vă faceţi griji.

– Vanea e din brigada mea, ne împăcăm bine, numai că băiatul e cam bolnav. Când îl apucă durerea se face covrig ca câinele.

– O fi de aceea că lucrez la calea ferată “Put’ Il’icia” şi nu-i după puterile mele. Dacă brigăzile noastre vor mai continua să lucreze la acest obiectiv, nu este exclus ca până la urmăm în loc de traverse să punem alături scheletele noastre.

Pimen le-a povestit despre umerii mei şi m-a pus să le arăt rănile. Dar ce putea să facă bietul brigadier, dacă toţi deţinuţii din cele trei brigăzi erau într-o aşa stare?

– Iată aşa ne macină nemernicii până ajung toţi la Spassk şi cei mai mulţi acolo se topesc. Acolo e punctul “terminus” din împărăţia căpcăunului roşu pentru zecile de mii de zeki.

– Căpcăunul de acum nu mai este şi cred că acolo sus, sub steluţa rubinie s-o fi început deja lupta pentru putere. Depinde cine o va lua în mâini şi în ce albie va direcţiona cursul istoriei,– a spus după o mică tăcere domnul Leandru, pufăind din lulea.

– Domnule Leandru, Stalin, cu toate atrocităţile pe care le-a înfăptuit, a ştiut să ţină în mâini o populaţie atât de pestriţă, s-o îndoctrineze până la refuz şi să obţină biruinţa asupra unei maşini militare atât de puternice cum a fost Germania.

– Eu văd puţin altfel lucrurile, domnule Avdeev, maşina aceea militară nu era atotputernică aşa cum ne-o prezintă nouă scribii stăpânului. Biruinţa în acest război au obţinut-o milioanele de vieţi omeneşti hăcuite fără noimă, trupurile căror dacă le-am aşeza unul lângă altul, am putea înconjura Pământul. A lor este biruinţa. Ce doctrină militară invincibilă ar fi putut să elaboreze un seminarist neisprăvit? Mai mult decât atât el a distrus tot corpul de generali.

– Argumentele sunt dezarmante şi totuşi, mulţi vor încerca să găsească lămurire acestui fenomen.

– Care fenomen şi cine va încerca să găsească lămurire,– l-a întrerupt Pimen,– acei care doresc să vâre laba în sărăcia noastră? Acei care nu vor să-şi pună trupul şi mintea la muncă?

Avdeev a transpirat puţin, şi-a şters ochelarii şi mă întreabă pe mine:

– Dar tu ce părere ai? E timpul să ai părerile tale. Văd că taci de când ai venit.

– Ce să vă spun? Părerile mele i le-am scris Tătucului când aveam 19 ani şi iată că am ajuns aici. Ele se aseamănă cu cele ale lui Pimen.

Brigadierul m-a privit iscoditor, apoi s-a întors către domnul Leandru şi-a luat rămas bun şi a plecat.

– Vanea, tu nu răbda şi cloci boala. De fiecare dată când te supără mergi la medic. Iar eu mă voi strădui ca tu să ajungi la staţionar.