Єi atunci ei au юinut sfat

A FI ORI A NU FI

BUR-ul era o închisoare în închisoare. Fiecare cameră era destinată pentru 20 de inşi. Erau două laviţe lungi, a câte 10 locuri, poziţionate una peste alta. Distanţa de la laviţe până la pereteera de 1m. Având o mică ferestruică într-o parte, iar în partea opusă se afla uşa căptuşită cu tablă cu nelipsita ferestruică de comunicare şi şi ocularul de supraveghere. În ungher, lângă uşă, atributul principal- hârdăul(buda). Pentru două camere era o sobiţă mică care continua cu un perete despărţitor.

Din această închisoare nu aveai dreptul să primeşti scrisoare, colete, nici să ai atribute de scris. Nu aveai dreptul să scrii plângere undeva. Cărţile proprii la intrare se opreau şi li se aplica ştampila lagărului. Comunicarea cu deţinuţii din lagăr se pedepsea cu carceră pentru ambii interlocutori. După cină BURul se încuia până la deşteptare. Atâtea restricţii erau că s-ar putea scri capitole întregi despre ele.

Pentru o plângere cât de mică ori protest, osânditului automat i se mai adăugau încă 5 zile de termen. Ce temperament n-ar fi avut deţinuţii, acolo toţi trebuiau să devină flegmatici, altfel riscau să nu mai iasă din BUR toată viaţa.

Gardienii supraveghetori erau de o ferocitate deosebită.

În minte mi-au apărut pe loc două probleme: cum să înfrunt frigul şi cum să-mi protejez cartea, caietul şi creionul. Prezentarea la BUR trebuia s-o facem după cină. Până atunci aveam la dispoziţia toată ziua ca să ne pregătim.

Am venit în baracă şi m-am culcat pentru ultima dată în culcuşul meu. Cât de bârlog nu-mi părea el mie, acum îmi părea rău să mă despart de dânsul. Şeful baracului s-a apropiat de mine ca să afle dacă am venit cu totul. După ce i-am povestit despre cele întâmplateşi i-am spus ce mă aşteaptă el a rămas îngândurat, apoi mi-a spus că se duce să caute ceva. Mi-a adus un cearşaf, la fel ca toate celelalte care le aveam şi un ac cu aţă.

– Iată băiete, şi pe mine m-au învăţat cândva alţii. Din acest cerşaf vom închipui un fel de cămaşă ca la femei , pe care vei îmbrăca-o peste schimburile tale. Acum cobori şi coase. Cât de puţin, dar tot te va ajuta.

Mi-a arătat cum se face acest lucru. Apoi mi-a luat pâslele şi s-a dus la ungherul lui să le tălpăluiască. După ce a gătit pâslele a venit să controleze cum am lucrat eu. Încă nu terminasem de cusut, aşa că a continuat el cu o dibăcie uimitoare. Cearşaful a ajuns numai bine ca s-l punem în două. cam greu, dar am reuşit să îmbrac “veşmântul” total neobişnuit pentru mine. Îmi venea greu să păşesc, aşa că i-am mai dat drumul pe la poale.

– Ei băiete, iată cu ce te pot ajuta. Am văzut că acolo sub cap ai o carte şi un caiet. La intrarea în BUR ţi le vor lua. Poate le laşi cuiva dintra-i voştri. Aşa poate le vei salva.

Baraca era pustie, toţi eru la muncă. Moşul m-a aşezat lângă dânsul şi a început să-mi povestească :

Eu sunt de loc din regiunea Tambov. În 1938 m-au ridicat cu toată familia sub motivul că aş fi chiabur. Aveam doi băieţi aproape zborătăiţi. Eu mă pricep la lemnărit şi până în doi ani de zile mi-am ridicat din bârne o casă ca o curte. Dar mai întâi mi-am săpat un bordei în care am trăit doi ani. Acolo în Altai numai să ai dragoste de muncă… Soţia lucra la o fermă de vite, iar eu n-am vrut să lucrez în sovhoz şi mă ocupam cu construitul caselor din lemn. În timpul războiului mi-au luat amândoi feciorii la armată şi nu s-au mai întors. După 45 m-au judecat pe 10 ani pentru aghitaţie antisovietică. Îndată după judecata mea soţia a murit de inimă şi încă peste un an am primit scrisoare de la un mahalagiu că gospodăria mea a ars complet. Mai am doi ani până la eliberare, dar mă bat gândurile să fac vreo trebuşoară, să mă mai judece odată. La libertate eu nu mai trebuiesc nimănui. De-acum nu mai sunt în stare nici bordei să fac.

Moşneagului au început să-i curgă lacrimi măşcate şi a înlemnit aşa ca o statuie cu două lacrimi pe munţii obrajilor… Eu n-am făcut nici o mişcare, nedorind să-i tulbur liniştea, care a scos din bietul om o durere de o viaţă. Cât a stat moşneagul nemişcat lacrimile i s-au uscat şi i-a rămas pe obraz numai sarea din ele. A oftat adânc. a întors faţa spre mine şi a dat glas:

– Mie îmi spune Ignat. Ţi-am sus durerea mea, poate nu-l vei uita pe moşneagul care a pierdut gustul libertăţii în ţara asta. Acum dezbracă pantalonii şi dă-i la mine.

A mai găsit moşul nişte cârpe şi mi le-a cusut pe pantaloni în dreptul genunchilor, iar în bata pantalonilor mi-a vârât două aţe groase de şpagat.

– Mai bine dă Doamne să nu-ţi trebuiască, dar la o nevoie ţi-or prinde bine. Acum eu plec la treburile mele, iar ţie să-ţi ajute Dumnezeu să treci cu bine şi peste această încercare.

Pe la prânz pe la mine au trecut Petrică şi Andreico să vadă cum mă pregătesc eu de carieră. Lor le-a plăcut cum m-a echipat moşul şi au remarcat că în lagăr aşa un gest este o raritate , e un lucru demn de ţinut minte toată viaţa.

De cum au început a veni brigăzile de la muncă am plecat la Pavel şi i-am spus ce mă aşteaptă. El m-a compătimit şi a zis că noi trebuie să răbdăm toate încercările pe care Dumnezeu ni le aduce în cale şi îndată la-a dus pildă pe Mântuitorul cum a răbdat nevinovat toate înjosirile şi torturile de la lumea înrăită de Satan. Tu ce crezi că lumea de azi nu-i tot de la împăratul întunericului?. El nu pierdea nici o ocazie să propovăduiască Scriptura aşa cum o înţelegea.

N-a refuzat să mă ajute, dar a întrebat dacă cartea nu-i de politică. Mi-a propus să scriu adresa de acasă pentru orice întâmplare.

După cină am venit la poarta BURului aproape toţi odată, ca să nu intrăm în conflict din prima zi cu administraţia.

La o asemenea disciplină, când omul vine singur la poarta închisorii, fără escortă pentru a fi încarcerat, aputut să se ajungă numai într-o sistemă bine pusă la punct de un paranoic.

BURul era separat de restul lagărului cu câteva rânduri de sârmă ghimpată. Dincolo de portiţă ne aştepta un locotenent tânăr îmbrăcat într-o manta nouă pietrie-plumburie, pantaloni bine călcaţi. La pantaloni pe din părţi avea o dungă roşie. Într-o mână ţinea o listă, iar în cealaltă o pereche de mănuşi de blană.

– A-a-a-a! Complotare! Hai , treceţi! Clădirea asta a îmblânzit multe spirite rebele!

Ne-a condus până la uşa camerei, în faţa căreia ne-a ţinut o lecţie de regim intern şi ne-a repartizat apoi pe laviţa de jos. Acea de sus era deja ocupată de doi inşi din diferite brigăzi. Sus era niţel mai cald. După cum am avut să aflăm, până la sosirea noastră lor nu li s-a permis să urce sus. Orice încălcarea interdicţiilor, fie ele cât de mici, se pedepsea aspru. Stingerea şo deşteptarea erau fixate la aceiaşi oră cu întregul lagăr, dar nu se permitea să te mişti dimineaţa mai devreme de semnal, ori seara să flecăreşti cu vecinul după stingere.

În cameră era destul de răcoare, şi noi ne-am lipit strâns unul de altul ca să rezistăm mai uşor. Duă ce ne-am încălziz şi-am adormit buştean supraveghetorul ne-a trezit şi ne-a lămurit că nu avem dreptul să dormim lipiţi unul de altul, dar separat, fiecare la locul lui.

Ne-au încolonat în spatele nemţilor. Luis a refuzat să iasă la lucru. Între dânsul şi doi supraveghetori s-a început o încăierare. El se agăţa cu mâinile de orice obiect. La portiţă s. a înşfăcat cu mâinile de sârma ghimpată, dar călăii l-au apucat de picioare şi l-au smuls până i s-au însângerat mâinile. Luis s-a trântit la pământ, iar ei l-au apucat de câte un picior şi au început să-l târâe spre coloană. Hainele i s-au ridicat mototol în sus spre cap şi trupul gol i se târâia pe pietrişul amestecat cu zăpadă. Aproape de coloană au încercat să-l ridice în picioare, dar el cădea din nou la pământ. Această vânzoleală apus la încercare răbdarea tuturor. Toţi priveau tensionaţi cele ce se întâmplă. La poartă mai aşteptau încă două coloane şi la un moment dat mulţimea a răcnit ca la comandă ”Ostav’te gadî”!!! în aer au răsunat rafale, iar pe deasupra capetelor zburau şuierând gloanţe. După rafale au amuţit toţi, iar Luis se tăvălea neputincios la picioarele celor doi călăi, cu trupul dezgolit pe pietrişul amestecat cu zăpadă.

Nervozitatea a cuprins escorta până la refuz. Şeful convoiului a răcnit odată: ”Cadavre eu nu primesc în coloană. Luaţi-l din cale.“ Apoi a răsunat arhicunoscuta frază din toate lagărele URSS-ului: ”Şag vpravo, şag vlevo... kolona marş!”

Şi masa sură-pământie de zeki şi-au continuat mai departe drumul crucii.

În marginea cătunului ne-a întâlnit aceiaşi stepă goală şi indiferentă, iar la vreo câţiva kilometri ne aştepta cariera nemiloasă cu un guroi căscat în care peste noapte se cuibărise mici barcane de nisip în două cu zăpadă.

Lângă estacadă, după ce a intrat toată coloana de noi s-a apropiat Gunter Antonovici.

– A-a-a-a! Iohan, am auzit de isprava voastră– N-aţi mai dorit să coborâţi în adâncul pământului?

– Aici chiar dacă îmi vine sorocul să pier, mai pot lua o gură de aer şi pot să mă uit ultima dată la cer. Slavă Domnului că n-au găsit încă mijloc să ne limiteze şi de acest lucru.

– Asta-i drept, dar vântul cum se stârneşte este tot atât de necruţător ca şi convoiul!

– Nici nu neg, – s-a amestecat Petrică în vorba noastră, – numai că el nu strigă ”şag v levo, şag v pravo”, dar te pătrunde la oase fără să te prevină.

– Iată cei băieţi, cariera pe vreme de iarnă are pentru noi o regulă de aur, pe care dacă n-o respecţi numaidecât te îmbolnăveşti. Nu te forţa să asuzi şi nu sta locului să te i-a frigul! Acum să mergem să vă luaţi instrumentele de lucru şi să vă arăt sectorul vostru de lucru.

In timpul acesta nemţii coborau încet, fără grabă în carieră. Maşinile nu puteau căra piatra brută, derapau. Aşa că piatra pe care nu reuşeau s-o prelucreze cu zdrobitoarele o clădeau în grămezi aliniate într-o ordine nemţească.

Colonelul ne-a repartizat teritoriul de muncă şi apoi nu l-am mai văzut toată ziua. Pe ce nu puneai mâna rangă, târnăcop, lopată ori piatră toate te tăiau la maţe de reci ce erau. Nu era cu putinţă să te aşezi pe undeva. Toată ziua trebuia să fii în picioare şi în mişcare. Ziua de muncă se termina odată cu amurgul, când noi eram de acum complet sleiţi de puteri. Fiecare aştepta cu nerăbdare să sune toaca. Alt gând nu era în capul oamenilor decât dorinţa să se sfârşească odată ziua de muncă. Noi, naţiunea intangibililor, îmbrăcaţi în zdrenţe şi nespălaţi, flămânzi şi degeraţi construiam întreprinderile care întăreau musculatura “monstrului roşu”, iar dincolo de sârma ghimpată ne păzeau fecioraşii cu automatele spânzurate la gât, îmbrăcaţi în cojoace până la pământ şi cu pâsle noi.

Seara aşteptam ca pruncii sânul mamei, ciorpacul de lături călduţe, ca să ne întreţină mai departe viaţa care mai pâlpâia în noi ca un muc de candelă dat în jos de tot. Laviţa pe care dormeam era rece de tot şi scândura se făcuse tocmai lucioasă de la trupurile care au trecut peste dânsa. Când am intrat în camera L-am găsit pe Luis întins pe laviţă, învelit cu câteva pături. Alături stătea porţia de pâine, un ciorpac de lături şi patru peştişori. nu mâncase nimic. Avea o febră mare şi nu răspundea la întrebările noastre. A venit un sanitar şi i-a administrat nişte pastile de termopsis. Aceste pastile se administrau în lagăr la toate tipurile de maladii. Dimineaţa l-au lua de la noi, ca nu care cumva să răspândească vreo infecţie care ne-ar încurca să ispăşim pedeapsa.

Frigul şi ne somnul ne făceau pe toţi moleşiţi toată ziua. Sistema “educaţională” cu încetul punea pecetea pe noi.

Timp de o săptămână n-am mai putut atinge norma de doi metri cub de piatră pe zi. Zilnic eram nevoiţi să luptăm cu curăţatul terenului de zăpadă, apoi zdrobeam piatra.

În a şasea zi de muncă în carieră s-a stârnit brusc după amiază o vijelie cumplită. Vântul ridica zăpada amestecată cu nisip şi o învăluia din toate părţile prin carieră. Pătrundea prin zdrenţele noastre şi se ascundea în pâsle. Acest vânt năpraznic se numea acolo buran. Uneori ţinea 2-3 zile. Noi ne-am strâns grămăjoară, strâns lipiţi unul lângă altul. Toaca suna încontinuu să ne mişcăm spre ieşire, dar noi nu o auzeam din cauza urletului vântului. În jurul nostru a început să se formeze un sul de zăpadă care creştea cu fiece clipă. În carieră s-au coborât câţiva supraveghetori şi ne-au ordonat să ne mişcăm spre eşire. Cu chiu cu vai ne-am căţărat la estacadă. După ce ne-au numărat de trei ori, ne-am pornit spre lagăr ţinându-ne unl de altul. Ne mişcam cu mare greu. escorta cu toate că era dublată şi avea o mulţime de câini, devenise parcă mai blândă şi nici câinii nu mai rânjeau colţii la noi, dar se lipeau cu coada strânsă între vine cât mai aproape de stăpâni.

La poarta lagărului am ajuns cu câteva ore mai târziu dupliţi complet cu zăpadă. Şeful escortei a răsuflat uşurat când ne-a văzut trecuţi dincolo de poartă şi şi-a amintit de Dumnezeu:

– Slavă lui Dumnezeu că i-am predat pe toţi.

Proiectoarele de la turnuri luminau zona din toate părţile şi în jurul lagărului se mişcau patrule înarmate.

Buranul a ţinut trei zile, în caree timp cariera a fost îngropată definitiv, iar noi am stat în lagăr, doar cei din escortă tot îs oameni! Şi apoi unde mai pui că îl trăsneşte prin cap pe vre-un nebun să evadeze pe furtuna asta!

După terminarea furtunii la carieră au fost trimise forţe de muncă suplimentare. Foiau ca viermii în rană la curăţat zăpada. Mai întăi am descurcat banda rulantă, apoi timp de trei zile am trimis în sus pe ea zăpada, pe care mai apoi o transportau cu maşinile în afara zonei. Cariera era baza principală de asigurare a şantierului cu materiale de construcţie, atât în subterană cât şi la suprafaţă, deaceia era ţinută mereu în vizorul şefilor, ca şi abatajul.