Єi atunci ei au юinut sfat



Yüklə 1,65 Mb.
səhifə36/52
tarix08.11.2017
ölçüsü1,65 Mb.
#31032
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   52

SURPAREA


Trecusem de anul 1953. În echipă survenise unele schimbări însemnate. Au plecat doi şi au venit tot doi. Unul din cei veniţi era un fost lucrător diplomatic de la o ambasadă a uneia din ţările Americii Latine (pare-se Argentina). Îi spunea Luis. Era puţin mai în vârstă ca mine, un tânăr înalt şi plin de viaţă. Vorbea liber câteva limbi şi avea o deosebită plăcere să discute cu mine cu ajutorul cuvintelor care erau de origine latină şi sunau la fel şi în limba română şi în cea spaniolă, acolo unde nu ne înţelegeam le amestecam cu rusa. Era un tip optimist şi era încrezut că ţara sa îl va scăpa din captivitate. Al doilea ins era un român din partea stângă a Nistrului. Un bărbat între 30-40 de ani, de statură mijlocie, cam smolit la faţă, iar când vorbea ceva mai cu inimă se îmbujora la faţă. Vorbea încet şi era zgârcit la vorbă. Pronunţa corect fiece cuvânt şi nu se simţea în vorba lui nici urmă de “şantizare”. În timpul războiului făcuse câteva clase de liceu peste Prut. Era o plăcere să-l asculţi, să vezi cum prin dânsul în numai câţiva ani de carte românească a pătruns spiritul sănătos al neamului nostru. Să-l fi văzut cât de mişcat a fost când m-a auzit vorbind cu Luis acolo în fundul pământului şi a înţeles că ne tragem dintr-o viţă. S-a apropiat de noi, eram lângă haveză şi ne întreabă: “cine-i român?” I-am răspuns că eu sunt, m-a cuprins frăţeşte şi a zis:

– Doi români! Asta e o întreagă Ţară Românească!

– Drept frate, numai că din păcate Ţara aceasta a înghiţit-o împăratul Roşu.

Bucuria noastră, a amândurora o admirau cu toţii. Toţi ziceau înţelegători– ”zemliaki” (pământeni)!

Mi-a spus că îl cheamă Petru, iar numele de familie l-am uitat. Pe ambii i-au repartizat la ciocanele de abataj. Petrică mai lucrase cu aşa un ciocan la o mină de lângă Ekibastuz şi aînceput să-l mânuiască chiar din start cu dibăcie, dar bietul Luis până la sfârşitul schimbului era sleit de puteri. Ciocanul vibrează şi odată cu el îţi vibrează şi toţi muşchii, asta cere o încordare a întregului corp, iar el venea din cancelariile domneşti, de la munca cu stiloul şi maşina de dactilografiat. Dar cu toatea astea într-o săptămână s-a dat cu lucrul şi nu se jeluia de nimic. Sosirea celor doi în echipă m-a energizat şi m-a scos din toropeală.


În locul unde săpam a apărut din nou un strat moale de roci. Şi betoniştii care aveau grijă de întăriturile galeriei au început din nou să rămână în urmă. Într-o săptămână distanţa s-a mărit într-atât, încât devenise periculos să înintăm. Schimbul următor în schimb a avut parte de nişte straturi de rocă atât de dure încât cu mare greu se înşuruba burghiul de la maşina de forat. Dinamitarea se făcea pe distanţe mici şi înaintarea de venise anevoioasă. Dar betoniştii tot departe de noi încă erau, lucru destul de riscant!

Într-o săptămână toate cele trei schimburi au parcurs împreună vreo 6–7 metri. Ne reţineam mult la săpare şanţurilor laterale pentru acumularea apei şi la îndreptarea tavanului.

După rotaţie ajunsesem din nou în schimbul întâi. Cu greu îndeplineam planul de 100%-102%. Înainte de a coborî în galerie brigadierul ne-a avertizat că dacă ne mai târâm cu paşi de melc, vom ajunge cu maţul cârlig. Mişa Diacon în schimb i-a atras atenţia că mulţi dintre drucuşorii de la proptele sunt foarte slabi şi în cazul ăsta mai bine să rămânem flămânzi, dar vii şi o să mai mult când vom ajunge la straturile tari. Lucrul în straturile tari era ca în iad, dar pericolul prăbuşirii era mai mic. Mai erau câteva minute până ce urca la suprafaţă schimbul trei şi coboram noi. Alte dăţi se mai auzea câte o vorbă de duh, câte o glumă, dar de data aceasta toţi stăteam tăcuţi şi fiecare îşi măcina gândul lui. Brusc m-a cuprins o nelinişte, ca şi în ziua când m-au arestat. Mă gândeam să nu se fi întâmplat ceva rău acasă. Se vede că mă schimbasem la faţă căci Lucştas m-a întrebat ce am, dacă mă simt bine.

– Ştii frate, simt parcă o frică. Mie când mi-i dat să păţesc ceva rău, în inimă parcă mi se mişcă un vierme. În aşa zile aş dori parcă să mă ascund undeva.

– Nu-i nimic Vania, acuşi ne ascundem în abataj şi acolo v-om fi în siguranţă.

– Unde nu m-aş ascunde, inima îşi face de cap şi din păcate n-o pot lăsa la suprafaţă. .

S-au auzit smnalele şi la suprafaţă a apărut cei din schimbul trei, plini toţi de praf. S-a primit semnalul că în galerie nu este gaz şi ne-am urcat cu toţii în lift, iar viermele din inimă a început să mă roadă şi mai tare.
De cum am ajuns în abataj am controlat mai întâi întăriturile, fiecare drucuşor în parte. , Doar unul din ei era plesnit la mijloc şi era un pic îcovoiat în rest părea să fie totul e în ordine. Am curăţat locul de lângă peretele din faţă, ca să poată începe forajul. Primii au început acei cu ciocanele, se auzea aşa, de parcă era o încăierare de mitraliere. Apoi au început să urle maşinile de forat. Praful ne-a învăuit pe toţi, iar noi în goana după pânea cea de toate zilele tulburam care mai decare liniştea pământului. Idul a luat fiinţă şi părea că nu va mai avea sfârşit atâta timp cât va fi omul pe pământ şi sub pământ. Noi deacum ne obişnuisem cu această stare de a fi. La un moment dat s-a auzit un fel de trosnet, care a trecut într-o răbufnire puternică. O forţă nevăzută a cosit toţi drucuşorii puşi drept proptele până chiar aproapede noi. Pământul şi-a deschis gura şi ne-a înghiţit. Noi ne-am pomenit izbiţi de o undă puternică de aer şi ne-am prăvălit care şi încotro. pe loc au amuţit toate agregatele şi a s-a aşternut liniştea veşniciei. Noi stăteam nemişcaţi, fiecare în poziţia în care l-a prins momentul fatal, neîţeleggând încă pe deplin ce s-a întâmplat. Tăcerea a spart-o Luis:

– N-ui aer!

– Îmi pare că s-a mântuit viaţa, nu aerul, – i-a răspuns Diaconu.

Ne-am dat seama cu toţii că s-a surpat galeria şi că am rămas prinşi în capcană. Straturile de roci moi era aşezat până lângă stratul mai dur, pe care îl chinuiam de câteva zile î trei schimburi. Ne-am pomenit înghiţiţi de pământ la o adâncime de 280 de metri. Cu alte cuvinte, ne-am pomenit în mormânt de vii. De fiecare dată când nimerem la greu, vorbeam cu mama şi cu bunelul în gând, dar de astă dată îmi părea că sunt “pe ceia lume” şi nu ştiam dacă din adâncul pământului gândul meu v-a pute răzbi până la dânşii. Dintr-un asemenea loc, gândul poate ajunge numai la Dumnezeu. Dar ce mă fac dacă şi îngerii noştri păzitori au fost prinşi odată cu noi în abataj?

Toţi ne-am adunat în jurul lui Iozas. Fiecare se gândea cât de chinuitor îi poate fi sfârşitul şi nimeni nu putea scoate nici un cuvânt. N-aveam speranţă nici cât un fir de muştar. Şeful ne-a rugat să ne aşezăm şi să vorbim. El a încercat să cerceteze cu felinarul roca care a năvălit până lângă haveză, apoi s-a întors la noi şi ne-a spus cu o voce stinsă:

– Suntem în voia Domnului! – apoi a tăcut.

S-a instalat o linişte apăsătoare. Nimeni nu îndrăznea să zică ceva. După un timp s-a auzit din nou vocea lui tremurândă:

– Fraţilor, speranţa supravieţuirii este infim de mică, dar tebuie să ne agăţăm de dânsa cu gândul. Vă rog să mă ascultaţi.

El ca şi mulţi alţi deţinuţi de treabă cunoştea efectul principiului”homo homini lupus est” care funcţiona şi mai intens în lagăr. Şi încerca să ţină pe linia de plutire omenescul din noi în acele clipe groaznice.
– Vă rog să aduceţi la mine aparatele de luminat. După ele vom duce evidenţa relativă a timpului. O baterie poate să lumineze normal 8 ore. Va lumina o singură baterie. Care vrea să-şi prelungească viaţa, aduceţi aici “tormozocul”. Îl vom împărţi în trei porţii- una de zahăr şi două de pâine. Le vom consuma la intervale egale de timp, după cum vor arde bateriile.

Încet, parcă cu neîncredere, am predat cu toţii speranţa noastră de viaţă în mâinile acestui bărat.

– Vă rog aşezaţi-vă cât mai comod şi cât mai puţin să vorbim.

Este o mare încercare şi o mare minune să privească omul la lumânarea care arde pentru pomenirea lui. Fiecare se uita la bateria care lumina şi fiecare se gândea în sinea lui:”aceasta-i luminiţa care mă petrece pe ultimul drum, ori poate rezist până la ultima baterie?” Am fost prinşi de surpare acei 9 inşi care lucram mai aproape de abataj. Care era situaţia în urma noastră nimeni nu putea să ştie. Acum când goana după “gorbuşcă” a luat sfârşit fiecare avea timp destul ca să se pregătească de propria înmormântare. dar cum să-ţi rămas bun de la cei dragi, dacă de la o aşa adâncime nu răzbare până acasă nici gândul? Şi totuşi până la mine s-a strecurat gândul mamei:”vezi dragul memei, dacă n-ai avut astâmpăr până unde ai ajuns?” Parcă îl văd pe bunelul că îi zice mamei: “Fată hăi, tu pe al tău îl dojeneşi şi îl jeleşti, dar pe acei de aici nu-i vezi cum înoată în balegă de porc pentru 150 de grame de pâine la trudozâ. Numai că ăştea dorm noaptea acasă la dânşii. Tu roagă-te lui Dumnezeu, dacă va avea zile, din toate chinurile va scăpa!” Bunelul era optimist de firea lui şi cu credinţă în Cel de Sus. Spre deosebire de bunica rugăciunea lui era scurtă. Când se ruga , închidea ochii şi evada complet din lume. Pentru dânsul atunci exista numai dumnezeu cu care ducea vorbă scurtă fierbinte şi din toată fiinţa sa. .

Când omul simte că îşi trâieşte ultimile clipe îşi developează în creer tot drumul pe care l-a parcurs, fie el lung ori scurt. Nu întâmplător oamenii în aceste clipe se iartă cu cei apropiaţi. Îşi cer iertare de la cei pe care i-au ofensat ori cu vorba , ori cu fapta. Căci toţi suntem fiinţele unui Arhitect Suprem voia căruia pe acest pământ n-am îndeplinit-o întocmai.

Cu toate că drumul meu până a mă înghiţi pământul era scurt de tot, simţeam necesitatea de ai ruga pe toţi să mă ierte, dar mai ales pe mama, căreia i-am pricinuit cele mai mari dureri prin neastâmpârul meu. Odată ea mi-a mărturisit că nici atunci când mă purta sub inimă nu eram mai de treabă. Şi tot atât de fierbinte aş vrea să mă rog Ţării să mă ierte, că atât de puţin am reuşit să fac pentru dânsa.

Prima baterie s-a descărcat aproape în întregime. Lumina becuşorului încet se termina, mistuindu-se printre bolovani. Odată cu ea se mistuia în adâncul pământului şi speranţa celor 9 suflete. Înseamnă că trecuse aproape un schimb. Toţi ascultam cu răsuflarea tăinuită, poate va apărea un sunet cât de firav de “pe ceia lume”. Deodată a cresut lumina si liniştea apăsătoare a fost întreruptă de şef:

– Vă rog veniţi şi luaţi cubuşoarele de zahăr.

Noi am început să ne mişcăm încet prin semiîntuneric, iar după noi se târau şi umbrele noastre, proiectându-se pe pereţii şi ungherele galeriei. Era un tablou dezolant de bolovani cu umbre chircite de spaimă. Cine ştie, a mai trecut cândva pe aici vreo vietate, ori noi suntem primele fiinţe, care am tulburat liniştea locului ăsta. Când am ajuns lângă Iozas el s-a uitat cu jale la mine şi m-a întrebat:

– Vania, ce mai face inima ta? Tot aşa se zbate?

– Ştii frate, acum după ce s-au întâmplat toate astea, cât n-ar fi de straniu dar inima mea s-a liniştit. Mă simt însă sleit de puteri, de parcă după mine s-a fugărit toată garnizoana lagărului.

– Acum nu se va mai fugări nimeni după noi. Marfa-i scrisă la “rashod”(la lichidare), a replicat Luis de pe bolovanul său, ca de pe un pedestal.

Petrică care a tăcut tot schimbul, abia acum a vorbit:

– Ba după noi se fugăreşte acum toată conducerea Carlagului.

– Adică cum să înţelegem cele spuse? Vorbele astea au vre-un tâlc, sau le-au zis aşa, ca să le ducă vântul?– a întrebat Diacon.

– N-am zis-o într-o doară. Am făcut o ofertă de speranţă pentru creerul harnic.

Petrică s-a dat mai aproape de mine şi mi-a zis să căutăm un loc mai sus pe bolovani, că aşa va fi mai bine. După această mică înviorare tăcerea s-a retras în cele 9 suflete şi s-a unit cu tăcerea pământului, care îl însoţea de la Facere până la întâlnirea cu noi.

Când am lucrat în abataj pe roci dure, praful ne chinuia amarnic pe toţi şi noi afirmam că ne aflam în iad. Însă după ce ne-a înghiţit pământul şi am nimerit pe fundul acestei instituţii am început să ne dăm seam, că oriunde în îad era mai suportabil decât pe fundul lui. Aici erau concentrate toate lipsurile pe care le experimenta sistema asupra noastră. Cele 24 de vămi despre care citisem în cărţile de religie, cândva îmi păreau nişte legende. Acum însă îmi dădeam seama că ele nu-s nişte născociri a Sfinţilor Părinţi, dar sunt nişte examene absolut reale pentru purificarea duhului. M-am gândit atunci că unicul lucru care mi-a mai rămas sunt gândurile. Ele nu pot fi încătuşate de nici o închisoare din lume, oricât de adâncă n-ar fi ea. Gândul probabil este produsul Duhului, deaceia nu poate fi încătuşat…

Se consuma a doua baterie şi demult trebuia să lucreze schimbul doi, iar noi stăteam la priveghiul nostru. Somnul nu-l prindea pe nimeni, ar fi fost un mare sacrilegiu să-ţi drmi ultimile ore din viaţă, dar nici să le trăieşti cu mare efort nu era cu putinţă. Altceva nu ne rămânea nimic decât fiecare să ne toarcem gândurile şi amintirile…

În faţă mi-a apărut cel mai frumos moment trăit de mine până atunci: Lealea mă felicită cu ziua de naştere. ÎN mână ţine o ilustrată confecţionată de dânsa:

– Uite Vania, îţi dăruiesc ce am mai scump la viaţa mea, o şuviţă de păr tăiată din gâţa mea, din comaoara pe care o am. Ţi-am împletit data zilei tale de naştere, ca să nu mă uiţi niciodată. Acum când te afli la o mare cumpănă, de toţi cei dragi ţi-ai amintit, dar de mine, nu.

– O, nu! Te ţin minte aşa cum erai la bal la Drochia, când te-au ales Regina balului, atunci pe mine deacum mă păşteau hăitaşii. erai aşa ca în poveşti… Dar ceia ce mi-a scris Anduşca mă doare ca operaţia fără anestezie.

– Te cred. Şi pe mine mă doare pasul pe care l-am făcut. Dar crede-mă că m-au măritat foamea şi frigul. Tu mai bine ca alţii ştii ce-i asta. Înapoi la tine nu mă pot întoarce. Nu vreau să te spurc cum m-au spurcat pe mine. Dar noi toţi suntem dintr-o naţie. Naţia represaţilor, care se aseamănă cu clasa intangibililor din India şi în minutele de grea cumpănă se cuvine să fim alături. Lasă-mă să stau lângă tine măcar câteva clipe.

– Nu-u-u! – am răcnit din toţi bojocii, – nu vreau să mori şi tu aici!

– Ce s-a întâmplat Vania, iar inima îşi face de cap?– m-a întrebat Iozas.

Ceilalţi au începu să şuşotească în de ei, crezând probabil că eu am începutsă aiuresc. Mie însă mi-a fost atât de plăcut să mai văd încă odată ilustraţia împletită din părul fiinţei dragi.

A doua baterie ne-a dăruit ultima lumină, iar şeful ne-a chemat să mai dea câte o bucăţică din “tormozoc”, câte o mică speranţă de viaţă.

Mai întâi a pus a treia baterie ca să vadă mai bine, iar noi ne mişcam şi mai încet ca după prima porţie. M-am nimerit aproape de Luis. El mi-a şoptit că grozav de tare i-i foame. De alături cineva i-a răspuns tot încet: Dat tu crezi că cineva din noi va muri sătul!? Toţi martirii din lume mor flămânzi!

– Cine vorbeşte de moarte, acela ocheamă să vină cât mai repede, dar ea se încăpăţinează şi nu vine. Iar cine se gândeşte la viaţă o trăieşte, chiar cât de grea n-ar fi ea. Acum ne caută nu numai Carlagul, dar chihar şi Moscova, – a zis Petrică.

– Dar de când marfa trecută la pierderi s căutată de călăi?– aântrebat Mişa.

– Fraţilor, mina de cărbuni p care o construim este un obiect aproape strategic pentru Monstrul Roşu. Noi le trebuim atât, cât le trebuie abatajul să funcţioneze şi încă în trei schimburi. Iată acesta este colacul meu de salvare, de care se agaţă sufletul meu, – aterminat însfârşit gândul său Petrică.

– Apa creşte, ne vor trebui colaci de salvare, până va ajunge la noi Beria, – cam în glumă a zis Luis.

Apa întradevăr a început să crească. Până acum ea s-a infiltrat cât a fost posibil în baraj, dar cu încetul a început să se acumuleze în locul unde am fost prinşi.

În vorbă s-a amestecat şeful echipei:

– Fraţilor, după cum nimeni n-a putut şti clipa prăbuşirii, tot aşa nimeni nu poate şti cu siguranţă care va fi sfârşirul acestei nenorociri. Dar ascultându-vă vorba, mi-am dat seama că între noi sunt oameni care pot să judece la rece. Chiar dacă peste o clipă survine moartea, noi trebuie să ne gândim la viaţă. Aşa că să ne ridicăm cu toţii cât mai sus pe bolovani.

Eu ţineam strâns în mână bucăţica de pâine şi mi-am găsit un locuşor cât mai aproape de Petrică. Cu dânsul alături, vorba lui, eram Ţara. Am început să pişc câte o fărămitură din Anafura dătătoare de viaţă şi îndelung s-o morsoc, până se topea definitiv în gură. Şi tocmai atunci am înţeles pentru prima dată în viaţă sensul cuvintelor din Tatăl nostru… “pâinea noastră, cea de toate zilele… “

Ne-am terminat de morsocat tainul şi ne-am lipit mai strâns unul de altul, aşteptând parcă salvare de undeva.

– Tu pentru ce ai căzut aici , – l-am întrebat eu pe Petrică.

– Pentru că am încercat să gust din “Pomul înţelepciunii”. În anii războiului am fost la studii peste Prut şi am aflat adevărul despre moldovenii din partea stângă a Nistrului. Am aflat cine sunt ei defapt. Şi ca să nu răspândesc acest adevăr printre semenii noştri am fost pur şi simplu izolat pe art. 54(58) p. 10 “agitaţie antisovietică”. Păcatul pe care l-am săvârşit a fost acela, că am dorit să învăţ. Dar tu aşa de tânăr, cum de ai nimerit aici?

– Cum zice mama, deaceia că am fost neastâmpărat. Noi am fondat o mişcare de Rezistenţă împotriva cotropitorilor, şi asta-i tot.

– Eu m ami întâlnit unul aşa ca tine în Ekibastuz, îi spune Pimen Damaşcanu.

– dacă vom scăpa din această capcană, poate ne vom cunoaşte mai în deaproape. dar acum mai bine să tăcem, să nu supărăm camarazii.

Nu-mi venea să cred celor auzite, că Pimen este pe aici pe aproape în stepa Kazahă.

– Petrică, spune-mi cum arată el?

– Arată minunat la suflet şi la trup, dar acum să tăcem.

Cineva a alunecat în jos şi a nimerit în apă. De acum se vedea bine că apa creşte. Acum s-a mai adăugat o grijă, care ne ameninţa mai tare decât foamea şi nesomnul. Neîncrederea în salvarea noastră ne-a cuprins pe toţi. De la un timp am simţit că ne vine greu să respirăm. Ne era frică să nu apară gazul de pe undeva. Toate încercările noastre de a găsi măcar o crăpătură în peretele surpat au fost zădarnice.

S-a terminat şi a treia baterie. Şeful a instalat-o pe a patra şi cu glas slăbit şi tremurând ne-a chemat după ultima bucată de pâine. Ultima noastră speranţă să mai putem îndura, poate ultima vamă din viaţă, dacă apa nu ne va lua sufletele. Savuram fiecare fărâmitură. Îmi părea mai dulce şi mai bună ca niciodată.

După acest tain nouă nu ne mai rămânea nimic altceva, decât să urmărim după nivelul apei, să ascultăm poate se va auzi măcar un sunet şi să ne rugăm lui Dumnezeu, fiecare aşa cum pote, ca să ne scoată de pe fundul iadului.

Pe măsură ce apa se ridica, scădea speranţa de viaţă. Primul pe care l-am auzit zicând o rugăciune în limba ucraineană era unul din cei doi bărbaţi de la întărituri. Ei erau foarte tăcuţi, se căzneau că n-au făcut întăriturile mai de nădejde, deşi nu aveau nici o vină. Ei au lucrat cu ce au avut. La un moment dat unul din ei a început să recite din Şevcenko “reve ta stohne Dnipr şiroki…” Sfârşitul acestei poeme o spunea plângând. N-a îndrăznit nimeni să-l întrerupă. După ce vocea lui s-a stins, s-a aşternut o linişte mormântală. Fiecare s-a retras în găoacea sufletului său. Nimeni nu era capabil să scoată vre-un cuvânt.

În abataj devenea tot mai cald. Pe măsură ce se ridica apa se vede că se micşora volumul de aer. Apa avea un gust sărat, parcă sălciu. Îmi păreacă aduce la gust cu broboanele de sudoare din tilmpul torturilor, mai ales când erau amestecate cu lacrimi şi sânge închegat. Pe neprins de veste am început să mă rog:”Doamne, nu mă lăsa să mă înec în această apă. Îndură-te Doamne! Nu poţi fi atât de crud şi să laşi să ne înecăm în propriile lacrimi. Doamne Autotştiutorul Cerului şi al Pământului, iartă-ne nouă păcătoşilor greşelile noastre făcute cu voie şi fără voie. Curăţă-ne cugetul şi sufletele noastre şi luminează-ne calea ce duce înspre tine!”

Apa s-a ridicat până la genunchi. Cine luneca din neatenţie de pe bolovani se uda imediat la picioare. Iozas a pus să lumineze a cincea baterie, dar “tormozokul” pentru care vărsasem atâta sudoare se terminase demult. Eram în adevaăratul post negru. Cu toate că eram cu picioarele în apă, corpurile noastre au început să sufere şi de deshidratare. Viaţa se topea încet în noi fără ca să ne dăm seama. devenisem apatici şi nu mai doream să facem nici o mişcare. Încercam să gust apa cu mâna, dar ea era respingătoare, îmi strâmba bărbia. Era greu de zis ce mai mult ne istovise– foamea ori setea. Ele îşi făceau efectul deopotrivă. Când speranţa de viaţă ne părăsise aproape pe toţi, Dumnezeu ne-a trimis un semn. A început să cadă apa! Înseamnă că barajul se micşorează, se lucrează… şi apa şi-a găsit drumuşorul său. Toţi am început să ascultăm cu mare atenţie, poate că se va auzi măcar un sunet cât de firav dincolo de baraj. Dar s-a terminat şi a cincea lanternă, iar dincolo de surpătură nu se auzea nici o mişcare. Mă gândeam în sinea mea, că retragerea apei era un semn îmbucurător, dar nu garanta eliberarea noastră. Andreico şi-a perdut cunoştinţa şi noi neputincioşi îi frecam mâinile, faţa şi pieptul dezgolit. Însă şi mâinile noastre erau reci şi sleite de puteri. Şi cum eram concentraţi asupra lui, deodată Luis a strigat : “Se aude, se aude ciocanul”,– şi a început să lăcrimeze. Întradevăr, se auzea înăbuşit cum lucrează ciocanul de abataj. Lucştas şi-a făcut semnul crucii de la stânga spre dreapta cu toată mâna a zis câteva cuvinte în limba lu s-a apropiat încet de Petrică şi a zis:”Mulţumesc lui Dumnezeu pentru înţelepciunea pe care ţi-a dăruit-o. Mult m-au ajutat vorbele tale. “

Gherasimciuc, bărbatul de la maşina de forat din dreapta, pe care nu l-am auzit să vorbească, cât a ţinut timpul marii cumpene, tocmai acum a cuvântat:

– Eu mă socoteam înmormântat. Pământul, dacă îl înghite pe cineva, nu-l mai dă înapoi. În tot acest răstimp aveam numai o singură părere de rău, că m-am predat de viu şerpilor.

Andreico a deschis ochii şi a şoptit: “Olesea, liubliu! (Olesea, te iubesc!)”, apoi a închis ochii din nou. Noi îi ascultam inima din când în când şi-l tot încurajam că v-a scăpa şi de aici şi va ajuge s-o vadă şi pe fata dragă.

Şeful a aşezat aşasea baterie. Ardea puţin mai slab, dar nimeni n-o mai socotea făclie de priveghi. În inimile tuturor, care defapt băteau tot mai slab, ea era luminiţa speranţei. Toţi aşteptam clipa întâlnirii cu echipa de salvare, dar ea venea foarte greu. Îmi părea că durează o veşnicie. Oare de câte gânduri negre au fost măcinate aceste nouă suflete timp de o sutcă şi jumătate?! Sunetele de dincolo de surpătură ba se auzeau, ba dispăreau undeva în adâncul pământului. Noi ascultam cu sufletul la gură, ne speria orice pauză. Imediat ne întrebam: oare ce s-o fi întâmplat? în acestă încăierare cu stihia, era greu să prevezi sfârşitul. secundele deveneau tot mai grele şi mai lungi. Andreico se zbătea între viaţă şi moarte. Tot mai des aiurea. L-am descălţat şi i-am scurs de apă obielele şi cizmele. Neavând nimic uscat Diacin a scos cămaşa proprie şi i-a şters picioarele. Noi cu Petrică îi frecam picioarele cu palmele, apoi i-am înfăşurat picioarele cu obielele aşa ude şi l-am încălţat. Acelaşi lucru l-am făcut şi pentru noi. Dovedisem să-mi curăţ de apă o cizmă, când deodată s-a auzit puternic mitraliatul ciocanelor. Aproape de peretele din stânga a năvălit aerul şi s-a auzit un strigăt: “Ei, este cineva viu?”

Această întrebare atât de simplă avea o încărcătură emotivă uriaşă. Fricile , frământările şi speranţele noastre s-au amestecat într-un ghem inexplicabil şi-au izbucnit într-o clipă în hohote de plâns, zâmbete aiurite, strigăte şi toţi am început să ne mişcăm încet către gaura care tot creştea spre marea noastră bucurie. Eu m-am pornit cu un picior desculţ şi cu cizma în mână. Petrică m-a oprit:

– Ce faci? încalţă cizma Ionele! Nu ne vor lăsa aici!

– Dar dacă se mai năruie?

– Ce a avut de năruit, s-a năruit atunci.

Primul care a intrat la noi pe brânci a fost brigadierul. L-a cuprins pe Lucştas şi au început să plângă amândoi în hohot. Apo ne-a cuprins pe toţi la rând. Gaura salvatoare s-a mai lărgit. Şeful echipe ne-a rugat:

– Aşteptaţi să-l ridice mai întâi pe Andreico, apoi pleacă Petrică şi Vania, ca să-l supravegheze. Aveţi grijă să trăiască!

– Cum a vrea Dumnezeu,– a zis Mişa.




Yüklə 1,65 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin