Єi atunci ei au юinut sfat

ISPITA

Domnul Beresnevici trăia în lagăr într-o cămăruţă de după scenă. Lucra ca regizor împreună cu un ucrainean din Lvov. Bătrânelul lucra şi în lagărul de femei care se afla la o azvârlitură de băţ de la noi. Cea mai mare problemă a regizorului era cine să joace rolul de femei în lagărul de bărbaţi şi invers cine să joace rolurile de bărbaţi în lagărele de femei. Beresnevici se ţinea scai de mine ca să vin în cercul dramatic. Până la urmă m-a intrigat propunerea lui, căci în ultimul timp gândul evadării pusese stăpânire pe mine şi nu-mi dădea pace. Mă gândeam tot mai des la posibilităţile pe care le-aş avea. Ei plecau periodic cu concerte şi în alte lagăre şi cum îmi propusese să joc un rol de femeie... M-a mai ademenit la bătrânel şi un aparat de fotografiat micuţ pe care-l avea. Ca să accept invitaţia maestrului, i-am pus anumite condiţii: mai întâi ca rolul să nu reprezinte un personaj stereotip revoluţionar cu mauzer la şold de la care aş avea alergie şi în al doilea rând, aşa ca rugăminte, să ne facă câteva poze cu grupul nostru de basarabeni. Până s-au mai dezmetecit copoii, moşneguţul a umplut ambele lagăre de fotografii. Maestrul s-a bucurat că am acceptat şi mi-a promis să realizeze fotografiile în cel ai scurt timp. Mi-a dat să citesc comedia “Copil străin” de V. Şevarkin. M-a rugat să fiu atent la rolul Manei şi, dacă se poate, să citesc cât mai repede piesa ca să putem discuta despre rol. în cămăruţa moşneguţului mi-a fost dat să văd pentru prima dată, cum într-un culcuş de lagăr dorm în bună înţelegere căţeluşa Belca şi pisioiul Carabas.

– Iată, Vania, aceste vietăţi sunt prototipii eroilor unei povestioare despre viaţa diferitor naţionalităţi în lagărele de concentrare. I-am educat să mănânce dintr-o străchinuţă, să doarmă împreună, fără nici un fel de agresivitate. Aici am jurnalul observaţiilor de când i-am unit împreună şi până în timpul de faţă. Mă simt foarte mult legat de dânşii. De cele mai multe ori găsesc mai multă limbă comună cu ei decât cu oamenii.

Vrând-nevrând, m-am pomenit în rândul actorilor profesionişti care-mi vorbeau pasionaţi de Stanislavski, de Nemirovici-Dancenko, Şciukin şi alţi maeştri ai artei teatrale ruse. Nici n-am prins de veste cum am intrat într-o lume de basm înconjurată de un regim de viaţă dur. încercam să intru în rol şi mă gândeam cum să fac din Manea o ruscuţă trasă prin inel şi nu clădită cu lopăţica care, la o adică, mi-ar fi prins bine în realizarea visului meu de evadare. în paralel îmi făceam lista acelor obiecte care mi-ar fi fost strict necesare la un drum anevoios şi necunoscut. Provocam special convorbiri despre evadări cu deţinuţii care aveau un stagiu mai mare de aflare în lagăre şi care trecuse prin cât mai multe etape. Cele mai multe povestiri aveau un sfârşit tragic. Iar cele reuşite sorteau fugarul la o viaţă de lup. Toate povestirile aveau o latură comună– o evadare reuşită cere o pregătire îndelungată. Uneori chiar şi un an-doi. Mai întâi trebuie studiată atmosfera de la libertate, harta împrejurimilor, care nu-i uşor s-o obţii. Aşezările omeneşti, căile şi nodurile de transport. De aceea în permanenţă trebuie ţinută legătura cu zekii fără convoi, lucru foarte periculos, deoarece mulţi din ei sunt turnători rafinaţi. Indiferent care n-ar fi condiţiile evadării, trebuie să ai şi bani pentru început şi un cuţit finlandez măcar. Gândul cu taina evadării îl ţineam încarcerat în sufletul meu tot atât de bine după cum stăpânii mă ţineau pe mine. Dintre camarazii basarabeni nimeni niciodată nu lua capăt de vorbă despre evadări. Unicul cu care aş fi putut să vorbesc era Serghei. Dar el se pregătea de eliberare şi apoi nici nu-l cunoşteam chiar atât de bine. Oricum, dădusem comandă la cei din atelierul mecanic să-mi meşterească un cuţit finlandez cât mai mic dintr-un oţel calitativ cu care aş fi putut şi să mă bărbieresc la nevoie.

În una din zile venisem de la lucru obosit, dar bine dispus. Executasem o comandă de verigi de fier pentru un ofiţer care îşi construia casă şi pentru asta primisem ciubuc 10 ruble. Multe gânduri îmi dădeau târcoale, însă eram în permanenţă obsedat de faptul cum şi când voi scăpa din cleştele monstrului. îmi era dor de mama, de sora, de bunei, şi studenta mă ţinea într-un şah plăcut şi plin de vise. Visam cu ochii deschişi. Mă gândeam, oare se vor suprapune întocmai cele două fiinţe aceea pe care zilnic o zidesc şi o cresc în închipuirile mele cu acea din realitate. Tot alergând aşa de la un gând la altul, nici n-am observat când a intrat Serghei val-vârtej, m-a cuprins şi m-a zgâlţâit de nădejde:

– Vania, scoală să-ţi spun marea bucurie! Sunt liber! Am primit înştiinţarea adineaori. Peste câteva zile voi fi departe de acest infern. El va rămâne în trecutul meu ca cel mai urât vis. Dar voi purta până la moarte în suflet pe toţi camarazii cu care mi-a fost dat să împart aceste zile negre. îţi promit să ne întâlnim la libertate. Să mergem la Boris.

Acolo s-au adunat toţi prietenii lui Serghei. Acest eveniment a devenit cea mai mare sărbătoare din viaţa noastră. Era un fel de a te naşte din nou. în atelier i-am găsit pe domnii Beresnevici, pe Nicolai Avdeev, pe actorul Katelnikov Dima, şi pe Pimen. Toată convorbirea era în jurul plecărilor la libertate. Bătrânelul regizor a remarcat că după cum în trecut cei mai mulţi au fost judecaţi de “Troica” anonimă, tot aşa acum majoritatea sunt eliberaţi prin decrete şi în primul caz şi în al doilea, faptele incriminate nu se trec prin cântarul Femidei, dar soarta omului rămâne a fi şi mai departe în mâna unor persoane anonime. Dar eliberarea prin decrete a venit să alimenteze totuşi multe suflete cu rodul speranţei. Am ciulit şi eu urechile iar Pimen s-a uitat la mine întrebător şi-mi zice.

– Auzi, , Ioane? Ia aminte!

La despărţire. Serghei ne-a împărţit fiecăruia câte ceva. Mie mi-a dăruit “Analitica” 1 şi 2 de Aristotel şi o salopetă nouă. El n-a vrut să ia nimic cu el din lagăr decât amara amintire a unei tinereţi pierdute în infern. Bucuria de plecare la libertate nu-i putea ascunde revolta din suflet că după gratii îi mai rămân camarazii cu care a împărţit atâtea vitregii ale vieţii. După ce ne-am luat rămas bun poate pentru toată viaţa, am plecat împreună cu Pimen spre barăcile noastre. N-am făcut nici câţiva paşi că el se opri brusc în faţa mea şi mă întreabă.

– Spune-mi ce se petrece cu tine şi ce planuri urzeşti?

M-a luat prin surprindere. Am pierdut darul vorbirii, m-am zăpăcit pe loc şi n-am putut născoci nimic credibil. Să-l mint? Ar fi fost mai mult decât o crimă.

– Spune-mi, te rog, ce te frământă şi ce urzeşti? Cu tine se petrece ceva neobişnuit.

– Dar de unde ştii?

– Ştiu de la cei din atelierul mecanic.

Inima mi s-a făcut cât un purice şi pe loc m-am gândit la comanda de cuţit.

– Ce faci, pe cine ai de gând să înjunghii şi de ce? Spune în faţa lui Dumnezeu, ce te frământă, căci, de altfel, te trec prin para focului chiar aici.

– Iartă-mă că până acum nu ţi-am dezvăluit planul meu. Vreau să evadez deghizat în haine femeieşti.

-- Asta-i bună! O fantezie copilărească nechibzuită. Doar o nevăstuică tânără poate să-şi permită o asemenea încercare. Te-ai gândit ce-ai să faci dacă cazi în plasa unui fustangiu? La o adică, ea are cu ce se apăra, dar tu? Scoate-ţi din cap aceste gânduri infantile. Evadând din lagăr trebuie să evadezi şi din ţara căpcăunului, iar el are un cordon de protecţie formidabil. Oceane cu ape reci şi ţări socialiste cu regimuri şi mai sofisticate. în sistema aceasta toţi se urmăresc şi se toarnă unul pe altul.

--Şi tu ce propui, să renunţăm la lupta cu veneticii? De ce ne-am ridicat atunci la luptă, numai ca să ajungem după aceste gratii?

– Atunci am vrut ca străinii nepoftiţi să înţeleagă că ne vor fi străini până nu vor pleca din casa noastră. Ionele, imperiile în perioada urcuşului nu pot fi alungate atât de uşor. Ele însă au toate acelaşi sfârşit. După apogeul înfloririi urmează inevitabil prăbuşirirea. Numai acele popoare care păstrează în vatră focul viu al credinţei, obiceiurile, amintirea trecutului lor istoric, vor ajunge la limanul libertăţii. Felul nostru de a fi va trebui să emane românism în cele mai sofisticate moduri. Evadând dincolo de această poartă, pe loc devii lup hăituit. Ca să te aperi, vei fi nevoit să omori oameni nevinovaţi. încă nu vei ajunge acasă, iar pe toţi ai tăi vor începe a-i cerceta. Corespondezi cu o fată. Dacă chiar dacă vei avea fericirea să ajungi până la dânsa, vei nenoroci-o pe toată viaţa. Ar folosi-o ca momeală ca să te prindă, apoi ar aresta-o şi pe ea. Asta-ţi doreşti?

– Nu! Am să te ascult, frate, dar mă doare până la os.

– Minunat! şi să dea bunul Dumnezeu să nu te vindeci de această durere până la moarte.

După cum se vede, Pimen şi în lagăr a rămas comandantul meu.

Veneam cu coloana de la muncă. După ce am fost percheziţionat m-am pornit spre poarta mare, iar din direcţia opusă venea un mic grup de camarazi, printre care fiind şi Pimen. Imediat mi-am dat seama că ei sunt o nouă porţie de fericiţi care pleacă la libertate. Maşinal am încercat să mă repăd spre el, dar mi-a stat de-a curmezişul un soldat.

– Stai locului! Ce, te-ai săturat de viaţă, prostule?

Kotelnikov Dima (actorul) m-a înşfăcat strâns de mână şi m-a târât grăbit prin poarta mare în zonă. Pimen mi-a strigat:

– Sunt liber, deseară vin la tine!

Atunci mi-am dat seama că eu rămân mai departe ca “tovar” al stăpânului cu arma în mână.

– Ai căpiat? Putea să tragă în tine. Aceştia nu-s merşi la biserică. Mişcă mai repede ca să te pierzi în mulţime.

Tocmai în mijlocul mulţimii, Dima mă slăbi din mână , iar cineva mi-a arătat cu degetul răsucit la tâmplă. Totuşi în momentele critice camarazii erau solidari. Seara, după cină, Pimen a venit la mine nespus de fericit şi bucuros.

– Ionele, ziua asta n-o voi uita până la moarte. Sunt liber. Mă duc după Fănică. M-au eliberat prin decret.

– Dar ştii de ce aşa mulţi sunt eliberaţi prin decret?

– Probabil că e multă vânzoleală prin rejudecare şi unii se pot împotmoli şi mai mult.

-- Nu te contrazic, dar aş mai adăuga ceva. Acei eliberaţi prin decret, la o adică pot fi aduşi în faţa judecăţii şi încarceraţi din nou la necesitate.

-- Cum n-ar fi, eu cred că acea clipă fericită nu-i departe şi pentru tine. Acest proces este ireversibil şi de lungă durată.

Ultima lui noapte de lagăr am petrecut-o împreună. Am depănat mii de fire despre aceea ce s-a petrecut cu noi şi cu toată generaţia noastră. Concluzia era numai una – răstignirea de la Ialta pentru o bună parte Europei va fi de lungă durată.

A doua zi, dis de dimineaţă împreună cu tot grupul nostru ne-am luat rămas bun de la dragul meu -prieten şi camarad. Pimen m-a cuprins strâns şi mi-a şoptit. -

– Bagă de seamă, să te ţii de cuvântul dat.

– Satul tău nu-i departe de Slănina, du-te, te rog la ai mei şi spune-le ce ştii. Spune-le că-s viu.

– Voi trece neapărat. Dar tu, te rog, cântă-le mai des ruşilor “în satul în care m-am născut” . Iar basarabenilor pe care îi mai întâlneşti, cântă-le “Deşteaptă-te, române”.

Mă uitam cu nostalgie în urma micului grup, care cândva a intrat prin poarta mare, iar acum a ieşit prin “urechea acului”, cum îi ziceam noi porţii mici, şi toată fiinţa mea alerga după Pimen spre Basarabia. Un glas interior îmi şoptea: răbdare!