America curs 1 27. 03. 2004

AMERICA

CURS 1-----27.03.2004

P.Cocean – “America”

Dragoş Simandan - “Fundamentele culturale ale modelului american”
Poziţia geografică şi limitele
Prima problemă este dacă putem vorbi despre un continent unitar, dacă sunt 2 continente sau 3 uscaturi continentale.

- D.p.d.v. fizico-geografic se obişnuieşte împărţirea continentelor în 3 subdiviziuni: America de Nord, Centrală, şi America de Sud.

- D.p.d.v. al problemelor de geografie umană şi economică, continentele se impart în 2 entităţi:

America Anglo-Saxonă ce cuprinde SUA şi Canada

America Latină ce cuprinde ţările de la S de Rio Grande

Trebuie amintit că adesea continentul American este asemuit cu SUA. Tinând cont de aceste 2 puncte de vedere considerăm că America este un continent unitar, în ciuda conexiunii limitate dintre cele 2 blocuri majore de N şi S. Argumente în favoarea acesteia:

1. 
   - particularităţile reliefului - prezintă o similaritate accentuată între părţile de N şi de S, în V se desfăşoară lanţuri muntoase, în E structurile precambriene sub forma scuturilor, în centru mari bazine de sedimentare
   
2. 
   – tendinta de sudare continua intre N si S prin formarea uscatului antilez
   
3. 
   - tendinţe migratorii foarte accentuate ale populaţiei latino-americane spre N, indeosebi spre SUA
   

Totuşi din motive metodologice, trebuie acceptate şi cele 2 modalităţi de divizare a continentului American

Dimensiuni şi limite

Suprafaţa totală depăşeşte 42 mil km², avand locul 2 pe glob. America de Nord are o suprafaţă de 23,5 mil km² (56% din toata suprafata), America de Sud 18,2mil km², America Centrală 967 000km² .

Limite:

• 
  N: paralela de 84º lat. N (Ţara lui Grant - Insulele Ellesmere)
  
• 
  S: paralela de 56º lat. S marcată prin Capul Horn
  
• 
  E – pt. America de Nord : meridianul de 55º long. V (Capul Charles – Pen. Labrador)
  
• 
  E – pt. America de Sud: meridianul de 34º long. V (Capul Branco)
  
• 
  V – pt. America de Nord: meridianul de 168º long. V (Capul Prinţul de Wales – Alaska)
  
• 
  V – pt. America de Sud: meridianul de 81 º long. V (Capul Parinas)
  

Continentul American este continentul cu cea mai largă extensiune pe latitudine, se desfăşoară pe 140º lat. sau o distanţă de peste 16.000 km.

Vecini:

• 
  Oceanul Îngheţat la N
  
• 
  Oceanul Atlantic la V
  
• 
  Antartica la S
  
• 
  Oceanul Pacific şi Asia la V, America fiind legată de Asia prin Str. Bering şi Arh. Aleutine.
  

Evoluţia paleogeografică

- Geneza continentului American îşi are punctul de plecare în fragmentarea uscatului iniţial (Pangeea) în două blocuri continetale: Laurasia şi Gondwana, la începutul Paleozoicului.

- America de N, ca parte componentă a Laurasiei s-a desprins din aceasta conform derivei continentale acum 300 mil. de ani, respectiv în Carbonifer când s-a format Atlanticul de N.

- America de Sud a aparţinut Gondwanei şi a urmat acelaşi scenariu dar mai târziu, în Jurasic (în urmă cu 120 mil. ani).

- În continuare, a avut loc deplasarea blocului continental sudic spre N şi sudarea cu cel nordic în zona Istmului Central-American. Prin urmare, uscatul actual s-a format pornind de la nucleele de cratogen aparţinând vechilor continente.

- În America de Nord acest nucleu era reprezentat de Scutul Canadian care cuprindea o vastă regiune din America de Nord şi Groenlanda.

- Structurile caledoniene rezultate în urma orogenezei Caledoniene apar în N, E şi S Scutului Canadian, în Insulele Arh. Arctic şi în Appalachi de N.

- Orogeneza Hercinică a cunoscut o evoluţie mai pronunţată în partea S şi centrală. Acum se adaugă la continent Appalachi de S, podisurile şi masivele centrale, Podişul Mexican.

- În Mezozoic şi Neozoic se edifică lanţul Cordilierilor (Munţii Stâncoşi, Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada în Mezozoic şi Munţii Coastelor în Neozoic). In acelaşi timp are loc colmatarea bazinelor interioare şi apariţia câmpiilor în America de Sud – zona de cratogen cuprinde Pod. Guyanelor şi Pod. Braziliei. Subasmentul Baz. Amazonian aparţine aceleeaşi structuri, dar a fost acoperit ulterior de sedimente groase mai noi ca urmare a procesului accentuat de subsidenţă din această regiune.

- În urma orogenezei caledonice, uscatul se măreşte pe seama structurii din E Pod. Braziliei şi a celor din SV din regiunea Sierelor.

- Hercinicul se manifestă în S în perimetrul Pod. Patagoniei.

- Lanţul Andin şi-a început evoluţia în Neozoic şi continuă şi astăzi.

- America Centrală: depozitele precambriene apar în unele regiuni muntoase. Golful Mexic se conturează în Triasic iar Baz. Caraibelor în Cretacic. Cea mai mare parte a reliefului muntos se edifica in neogen, iar I-le Arh. Antilez sunt, de asemenea, din Neozoic.

Orogenurile ce au dat naştere lanţurilor muntoase

În ceea ce priveşte structurile orogenice, se întâlnesc, conform Teoriei Plăcilor Tectonice, 7 tipuri de orogenuri( vezi curs P. Cocean).

1. Orogenul de tip cordilierian sau de tip de colaj – a dat naştere la unul din cele mai mari lanţuri muntoase de pe glob (Cordilierii N Americani). Datorită complexităţii sale, acest lanţ muntos a constituit domeniu de formulare şi exemplificare a Teoriei Tectonicii Globale.

Analiza structurii petrografice şi a vârstei formaţiunilor a pus în evidenţă aşa numitele ”terenuri suspecte” a căror origine nu putea fi explicată prin teoriile clasice, astfel s-au identificat peste 200 terenuri alohtone alcătuite din formaţiuni de fund oceanic îngropate în structuri de tip continental. Ca urmare, a fost imaginată teoria orogenului de colaj cu 3 faze distincte :

Faza 1 – Placa Pacifică purtând cu sine un arc insular se reduce sub bordura V a scutului Canadian.

• 
  arcul insular se apropie şi se ciocneşte cu scutul Canadian
  
• 
  placa oceanică se lipeşte de scut şi îl basculează, prin coliziune are loc mutarea marginii continentale, rezultand astfel Muntii Stâncoşi.
  

Faza 2 - In Cretacic, un alt arc insular format pe Placa Pacifică repetă mişcarea de deplasare şi subsidenţă dând naştere M. Cascadelor şi Sierra Nevada care se alipesc M. Stâncoşi.

Faza 3 - Are loc în Neogen; lucrurile se simplifică, se subduce doar Placa Pacifică fără arcul insular, sub Placa Americană (scutul canadian) procesul se numeşte subducţie liberă şi a dat naştere lanţului muntos costal.

Fazele 1 şi 2 sunt orogenuri de colaj (lipire a uscaturilor), iar faza 3 este orogen cu subducţie liberă.

2. Orogenul Acadian - a dat naştere Appalachilor de N, a rezultat în urma coliziunii între 2 continente. În Paleozoic, la E de scutul Canadian există un uscat numit Avalonia din care astăzi s-au păstrat unele porţiuni (ins. Terra Nova). Intre cele 2 uscaturi s-a localizat santul Fredericton – Merimack, care functiona ca bazin de acumulare marina. La începutul Paleozoicului are loc o deplasare convergentă a celor 2 blocuri continentale şi concomitent o dublă subducţie divergentă. In urma presiunii exercitate de cele 2 blocuri continentale, sedimentele acumulate în şanţul tectonic se cutează, fomându-se Appalachii de N.

3. Orogenul Chilean - Se regăseşte în partea centrală a Anzilor, cea mai impunătoare din acest lanţ muntos. Studiile din regiune au pus în evidenţă lipsa dovezilor subducţiei (ofiolite, amestec de roci, flis etc.). În consecinţă, au fost emise teorii care să explice lipsa uscatului continental care conţinea aceste dovezi în partea V a Americii de S. Astfel s-a presupus migrarea porţiunii de uscat spre V, N sau S sau subducerea treptată pe blocuri a porţiunii lipsă. Ultima teorie este cea mai plauzibila.

Placa Nazca (oceanica) se subduce permanent sub America de S. S-a estimat că cca 5.000 km de placă cu o grosime de 250 m s-a subdus din Cretacic până în prezent. Subducerea plăcii Nazca atrage după sine o eroziune a plăcii superioare, numite eroziune de subducţie. Placa superioară se subţiază, se fragmentează şi se subduce parţial, în acelaşi timp are loc o topire şi o creştere în volum a plăcii subduse, ceea ce a dus la înălţarea permanentă a Anzilor, astfel se explică înălţarea Pod. Boliviei la 4000 m şi a Anzilor la 7000 m.