Clasicii literaturii universale



Yüklə 2,68 Mb.
səhifə9/36
tarix17.08.2018
ölçüsü2,68 Mb.
#71539
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   36
PARTEA A TR

E I A


8*

M A R I U S


CARTEA 1NTÎ1

PARISUL CERCETAT IN /MIEZUL SAU



î „PARVULUS"

Parisul are un copil şi codrul o pasăre. Pasarea se nu­meşte vrabie ; copilul se numeşte ştrengar.

Irri|perecheaţi aceste două noţiuni care cuprind, una, tot focul din lume, cealaltă, toată strălucirea zorilor ; atingeţi aceste scîntei, Parisul şi copilăria, şi va ţîşni o mică făp­tură — Homuncio, ar spune Plaut'.

Această mică făptură e veselă. Nu mănîncă în fiecare zi, însă, dacă i se năzare, se duce la teatru în fiecare seară. N-are cămaşă pe trup, nici ghete în picioare, nici adăpost. E ca păsările cerului, care n-au nimic din toate acestea. Are între şapte şi treisprezece ani, trăieşte în ceată, bate străzile, locuieşte în aer liber, poartă nişte pantaloni vechi (ai lui taică-său), care-i cad peste călcîie, o pălărie veche (a altui tată), care-i cade peste urechi, şi o singură bretea de şiret galben ; aleargă, pîndeşte, caută, pierde vremea, trage din lulea, înjură ca un birjar, bate cîrciumile, cu­noaşte toţi hoţii, se tutuieşte cu femeile de stradă, vorbeşte graiul apaşilor, cîntă cîntece deşănţate şi n-are nici un dram de răutate în inimă. Pentru că poartă în suflet un mărgăritar — nevinovăţia ; şi mărgăritarele nu se topesc în noroi. Cît timp omul e copil, dumnezeu vrea să fie ne­vinovat.

Dacă ai întreba uriaşul oraş : „Cine-i acesta ?" el ţi-ar răspunde : „E copilul meu".

1 Autor comic latin din secolul III—II î.e.n. Numeroasele personaje populare din piesele sale vorbesc limba Iatin# s maseîer ; homuncio InsetnneaiiS omuleţ.

117

ti

CITEVA SEMNE PARTICULARE

Ştrengarul Parisului este piticul uriaşului.

Aşadar, acest heruvim al mocirlei are cîteodată o că­maşă, dar numai una ; are cîteodată pantofi, dar fără pin­gele ; are cîteodată o locuinţă şi ţine la ea fiindcă o gă­seşte acolo pe maică-sa, dar îi place mai mult strada, fiindcă acolo află libertatea. îşi are jocurile lui, răutăţile lui hrănite de ura împotriva burghezilor ; metaforele lui : a fi mort, pe limba lui să rozi păpădia de la rădăcină; meseriile lui : să aducă o birjă cînd trebuie, să aşeze scara trăsurilor, să fună taxe pentru a trece pe cineva dintr-o parte, a străzii într-alta, cînd plouă cu găleata, numind asta a face poduri, să strige proclamaţiile autorităţilor în favoarea poporului francez, să scotocească printre pietrele străzii ; are şi moneda lui, alcătuită din toate bucăţile de aramă, rotunjite, care se găsesc pe drum. Cursul acestei ciudate monezi, care se numeşte zdreanţă, e foarte regulat şi statornic în mica boemă a copiilor.

In fine, el îşi are lighioanele lui, pe care le cercetează cu luare-aminte, prin toate ungherele : boul lui dumnezeu, păduchele „cap de mort", păianjenul de cîmp, „dracul", o insectă neagră care te ameninţă răsucindu-şi codiţa în­armată cu două coarne. îşi are dihania lui din poveşti, cu solzi ipe burtă şi care nu e şopîrlă, cu bube pe spinare şi totuşi nu e broască, o lighioană care locuieşte în găurile cuptoarelor de var sau în canalele părăsite, neagră, pă­roasă, cleioasă, tîrîtoare, cînd iute, cînd domoală şi care nu strigă, dar care te priveşte şi e atît de groaznică, încît nimeni n-a văzut-o încă. Dihania asta el o numeşte „sur­dul". A căuta surzi printre pietre este plăcerea cutezăto­rilor. O altă plăcere este să salţi o piatră de caldarîm şi să vezi corcolacul. Fiecare colţişor al Parisului e vestit prin descoperirile interesante pe care le poţi face acolo. Se găsesc urechelniţe pe şantierul ursulinelor', dai de

1 Congregaţie religioasă catolică. Avea un pension şi în Cartierul tatin din Paris, dărîmat pe vremea restauraţiei spre a face loc unor locuinţe.

118


miriapozi la Pantheon ', se găsesc mormoloci în şanţurile de pe Cîmpul lui Marte 2.

Cît priveşte glumele, acest copil le are şi el pe ale lui, întocmai ca Talleyrand. Nu este mai puţin cinic, dar e mai cinstit. E de o veselie nebănuită. II uluieşte pe negustor cu rîsul lui nebun. Gama lui trece cu voioşie de la come­dia înaltă la farsă.

Iată o înmormîntare. Printre cei care-l petrec pe mort e şi un medic.

— Ia te uită — strigă ştrengarul — au început doctorii


să-şi ducă isprava la groapă !

Un altul, din mulţime, e surprins de un bărbat grav, împodobit cu ochelari şi ceasornic, care se întoarce spre el supărat:



  • Derbedeule, te-am prins ! Mi-ai luat nevasta de
    mijloc.

  • N-am Juat nimic, domnule. Caută-mă !

III

ARE PE VINO-NCOA

Cu cei cîţiva gologani de care îşi face rost întotdeauna, omuleţul acesta se duce seara la teatru. Cum a trecut de pragul fermecat, se schimbă deodată la faţă. Era un puşti, acum e ştrengarul parizian. Teatrele sînt ca nişte nave răs­turnate cu fundul în sus. In fundul ăsta se înghesuie bă­iatul Parisului. Băiatul Parisului e faţă de puşti ceea ce e fluturele pe lîngă larvă ; aceeaşi făptură, dar înaripată şi care pluteşte. E de ajuns ca el să fie acolo, cu străluci­toarea lui fericire, cu puterea lui de avînt şi de bucurie, şi

1 Monument din Paris (Cartierul latin), clădit în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea pe locul vechii biserici Sfînta Genoveva. Revo­
luţia burgheză l-a transformat în lăcaş al gloriilor naţionale, înmor-
mîntînd acolo pe Voltaire şi Rousseau.

2 Vast teren din apusul Parisului, rezervat în secolul al XVIII-lea
exerciţiilor militare. Ulterior a fost transformat în parc. In tinereţea
lui Victor Hugo era încă separat prin şanţuri de restul oralului.

119


să bată din palme cum ar bate din nişte aripi, pentru ca acea încăpere strimtă, pestilenţială, întunecoasă, murdară, hîdă, nesănătoasă, nesuferită să se preschimbe în rai.

Daţi-i unei făpturi tot ce e de prisos şi luaţi-i tot ce e de folos şi-l veţi avea pe ştrengar.

Ştrengarul nu e lipsit de oarecare simt literar. Ii lip­seşte, o spunem cu toată părerea de rău cuvenită, gustul clasic. E din fire ,prea puţin academic. Astfel, ca să dăm o pildă, popularitatea domnişoarei Marş ', în publicul ăsta mic şi furtunos de copii, era înveselită cu o ironie. Ştren­garul o numea domnişoara Sfioasă.

Făptura asta răcneşte, batjocoreşte, glumeşte, se răz­boieşte, e peticită ca un ţînc şi zdrenţuroasă ca un filozof, pescuieşte prin canaluri şi haznale, face haz pînă şi de scîrnăvii, răscoleşte cu vorba lui pieţele, batjocoreşte şi muşcă, fluieră şi cîntă, aclamă şi înjură, împleteşte pe Aleluia cu Matanturlureite, îngînă toate cîntecele, de la De Profundis pînă la Face-n pat, găseşte fără să caute, ştie ce n-a învăţat, e spartan pînă la pungăşie, e nebun pînă la înţelepciune, e liric pînă la murdărie ; ar spurca şi Olimpul, se tăvăleşte în gunoaie şi iese de-acolo aco­perit de stele. Ştrengarul Parisului este un mic Rabelais 2.

Nu-i plac pantalonii lui scurji decît dacă au buzunâraş pentru ceas.

Nimic nu-l miră şi nimic nu-l sperie. îşi bate joc de superstiţii, dezumflă exagerările, zeflemiseşte misterele, scoate limba la strigoi, despodobeşte ifosele, caricaturi­zează atitudinile epice. Nu pentru că ar fi prozaic ; nici­decum ; dar el înlocuieşte viziunea solemnă ,prin farsa fantasmagorică. Dacă i s-ar arăta Adamastor3, ştrenga­rul i-ar zice : „Poftim şi căpcăunul 1"



1 Actriţă franceză din prima jumătate a secolului al XlX-lea.

2 Scriitor clasic francez din timpul Renaşterii. Romanul său Gar'
gantua şi Pantagruel ascunde, sub glume şi episoade bufone de factură
populară, o critică socială ascuţită, îndreptată mai ales împotriva nobi­
limii feudale şi a bisericii catolice.

3 Personaj fabulos din poemul epic Los Lusiades (Portughezii) a!
poetului portughez tuis de CamoSns (1525—1580).

120


IV

POATE FI FOLOSITOR

Parisul începe de la „gură-cască" şi sfîrşeşte la ştren­gar, două făpturi pe care nu le găseşti în nici un alt oraş ; să primeşti totul fără împotrivire, mul{umindu-te numai să priveşti, şi să ai în tine o putere de acţiune nemărginită ; Prudhomme ' şi Fouilloux 2. Numai la Paris afli aşa ceva. Monarhia întreagă se întemeiază pe „gură-cască". Şi toată anarhia e stîrnită de ştrengar.

Acest copil firav al mahalalelor Parisului trăieşte şi se dezvoltă, se face şi se preface în suferinţă, între realită­ţile sociale şi lucrurile omeneşti, ca un martor care gîn-deşte. El însuşi se crede nepăsător, dar nu e. Priveşte în jurul său, gata să facă haz ; dar e deopotrivă gata şi la altceva. Oricine ai fi dumneata, de te-ai numi Prejude­cată, Abuz, Mîrşăvie, împilare, Părtinire, Despotism, Nedreptate, Fanatism, Tiranie, păzeşte-te de ştrengarul ăsta !

Acest cqpil se va face mare.

Din ce lut e plămădit ? Din cea dintîi mîzgă ivită. Un pumn de tină, o suflare, şi iată-l pe Adam. E de ajuns ca dumnezeu să treacă pe aproape. Dumnezeu a trecut tot­deauna pe lîngă ştrengar. Soarta luptă pentru făptura asta. Prin cuvîntul „soartă" înţelegem puţină aventură. Frămîntat din pămîntul acesta mare, al tuturor, piticul ăsta neînvăţat, analfabet, zăpăcit, mojic, mitocan fi-va oare un ionian sau un beoţian ? Aveţi răbdare, currit rota 3, şi spiritul Parisului, acest duh care zămisleşte |pe copiii întîmplării şi pe oamenii destinului, va face, spre deose­bire de olarul latin, din urcior o amforă.



1 Personaj creat de H. Monnier (Memoriile lui 1. Prudhomme,
1857) şi devenit repede pepular. întruchipează prostia şi îngîmfarea mi'
cuiui-burghez parizian care se acomodează cu orice regim, ba ÎI şl
Justifică în chip ridicol prin fraze goale, debitate solemn,

2 Feudal din secolul al XVI-lea, celebru prin aventurile sale galante
şl vlnătoreşti. A scris şi un tratat de vînătoare, La Venerie... (1560),
retipărit adesea pînă pe vremea lui Victor Hugo, care vede în autor
un tip de om cu iniţiative îndrăzneţe.

J Se-nvîrte roata (în original în limba latină).

Î21


HOTARELE LUI

Ştrengarului îi place deopotrivă şi oraşul, şi singură­tatea, fiindcă e un înţelept. Urbis amator, ca Fuscus; ruris amator, ca Filaccus. '

A rătăci visînd, adică a hoinări, este pentru filozofi o bună folosire a timpului ; îndeosebi pe o cîmpie ca asta, cam pestriţă, destul de urîtă, dar ciudată şi alcătuită din două naturi, care înconjură anumite oraşe mari şi mai cu seamă Parisul. A cerceta împrejurimile unui oraş în­seamnă a cerceta amfibia. Hotarele acelea unde sfîrşesc arborii şi încep casele, unde iarba încetează şi se arată caldarîmul, unde brazdele se opresc şi răsar prăvăliile, unde făgaşurile pier şi mijesc ipatimile, unde murmurul dumnezeiesc se stinge şi se înfiripă larma omenească, stîrnesc un interes neobişnuit.

De aici plimbările, ce păreau fără nici o ţintă, ale vi­sătorului prin aceste locuri nu prea atrăgătoare şi pe veci pecetluite de trecător cu cuvîntul triste.

Cel ce scrie aceste rînduri a hoinărit multă vreme pe la barierele Parisului, adevărat izvor de amintiri adînci. Iarba cosită, potecile pietroase, locurile acestea de var şi argilă, monotonia aspră a cîmpiilor înţelenite şi pline de mărăcini, răsadurile celor dintîi zarzavaturi ce se ivesc dintr-o dată din fundul zării, acest amestec de sălbăticie şi aşezări orăşeneşti, loturile întinse şi pustii unde se aude uruitul asurzitor al tobelor la exerciţii, îngînînd. parcă o bătălie adevărată, deşertul din timpul zilei, bîn-tuit noaptea de ucigaşi, moara deşirată ce-şi învîrte bra­ţele în vînt, roţile ce scot nisip din cariere, cîrciumile de la colţurile cimitirelor, farmecul misterios al zidurilor înalte şi mohorîte, tăind dintr-o dată maidanele fără sfîr-

1 Aluzie Ia o epistolă a poetului latin Horaţiu (1,10). Flaccus este poetul însuşi (Quintus Horatius Flaccus), care elogiază plăcerile vieţii de la ţară (ruris amator) ; spre deosebire de el, celălalt personaj, Fuscus. preamăreşte avantajele vieţii orăşeneşti.

122


şit năpădite de soare, pline de flutur! — toate acestea îl atrăgeau.

Aproape nimeni pe pămînt nu cunoaşte locurile acestea ciudate, la Glaciare, la Cunette, groaznicul zid al Gre-nelle-ei ciuruit de urmele ghiulelelor, Montparaasse-ul, la Fosse-aux-Loups, Aubiers-ii pe malul Marnet, Mont-souris, Tombe-Issoire, Pierre-Plate de Châtillon', unde se află o carieră veche şi secată în care nu mai cresc decît ciuperci, carieră astupată cu un chepeng de scîn-duri putrezite. Cîmpia Romei exprimă o idee ; împreju­rimile Parisului, altă idee. A nu vedea în tot ce ne în­făţişează orizontul nimic altceva decît cîmpuri, case sau copaci însemnează a nu adînci lucrurile. Toate cîte se văd sînt gînduri ale lui dumnezeu. Locul unde o cîmpie se îmbină cu un oraş este întotdeauna pecetluit de nu ştiu ce melancolie pătrunzătoare. Natura şi omenirea îţi vorbesc aici împreună. Tot ce e caracteristic acestor locuri iese la iveală. Cel ce a rătăcit, ca noi, prin aceste para­gini din preajma mahalalelor noastre, pe care le-am pu­tea numi zările Parisului, a văzut ici şi colo, în locul cel mai părăsit, în clipa cea mai neaşteptată, în dosul unei uluci şubrede sau la colţul unui zid spăimîntător, cete de copii zgomotoşi, palizi, plini de praf şi de noroi, zdrenţăroşi, zbîrliţi, jucînd rişca, cu cîte o coroniţă de albăstrele pe cap. Toţi sînt copii de familii sărace. Bule­vardul de la marginea oraşului este mediul în care respiră ei în voie ; ale lor sînt împrejurimile. Acolo trag ei veşnic la fit de la şcoală. Acolo cîntă ei cu nevinovăţie cîntece deşucheate. Se bucură de viaţă. Acolo, departe de orice privire, în lumina blîndă de mai sau de iunie, în­genuncheaţi împrejurul unei gropi făcute în pămînt, arun-cînd bilele cu degetul cel mare, sfădindu-se pentru o para, ei trăiesc fără să dea socoteală nimănui, plecaţi de acasă, lăsaţi în plata domnului, fericiţi ; de-abia te-au zărit şi îşi aduc aminte că au o meserie şi că trebuie să-şi cîştige pîinea. Iţi arată, ca să-l cumperi, un ciorap vechi de lînă, plin cu cărăbuşi, sau un mănunchi de liliac. In-



1 Cartiere populare din sudul Parisului, cuprinse în zona oraşului abia între 1830—1850.

123


tîlnirea cu aceşti copii ciudaţi este una dintre plăcerile fermecătoare şi în acelaşi timp sfîşietoare ale împreju­rimilor Parisului.

Uneori găseşti în ceata băieţilor şi fetite — or fi su­rorile lor ? — fete măricele, slăbuţe, neastimpărate, cu mîinile pîrlite de soare, de parcă ar purta mănuşi, cu feţele pistruiate, cu cununi de spice de secară şi maci, vesele, sperioase, desculţe. Le vezi cum mănîncă cireşe prin lanul de grîu. Cetele astea, luminate puternic de soarele cald al amiezii sau abia zărite în umbra înserării, dau mult de gîndit visătorului, şi vedeniile acestea se amestecă cu gîndurile lui.

Parisul — un centru, împrejurimile lui, o circumfe­rinţă ; iată întreg pămîntul pentru aceşti copii. Niciodată n-ar lua-o razna mai departe. Nu pot ieşi din atmosfera Parisului cum nu pot peştii să iasă din apă. Pentru ei, ia cîteva poşte de bariere nu mai e nimic. Ivry, .Gentilly, Arcueil, Belleville, Aubervilliers, Menilmontant, Ghoisy-le-Roi, Billancourt, Meudon, Issy, Vanvre, Sevres, Pu-teaux, Neuilly, Gennevilliers, Colombes, Romainville, Chatou, Asnieres, Bougival, Nanterre, Enghion, Noisy-Ie-Sec, Nogent, Gournay. Drancy, Gonesse ' — aici e capă­tul lumii.

V!

PUTINA ISTORIE

La epoca, de altfel foarte aoronUf a petrec cele povestite aci nTS " a n°astr«-st la fiecare colţ de stradă îh f M 3S{ăzi' un «omentul să o dită L^

construcţie şi de sub arcadele podurilor. Unul din aceste cuiburi, rămas de pomină, a dat aşa-numitele „rîndunele de la podul Arcole '". De altfel, acesta e cel mai nenorocit simptom social. Toate crimele omului de mai tîrziu încep cu vagabondajul copilului.

Să facem totuşi pentru Paris o excepţie, care, într-o oarecare măsură, este întemeiată, chiar dacă ne amintim cele pomenite mai sus.

Pe cînd în orice alt oraş mare un copil vagabond este un om pierdut, pe cînd aproape pretutindeni copilul ră­mas de capul lui este oarecum osîndit şi este lăsat pradă unei scufundări morale de neînlăturat, care nimiceşte în el cinstea şi conştiinţa, copilul Parisului, însă, trebuie s-o spunem, oricît de necioplit şi stricat ar părea, îşi păstrează sufletul aproape neîntinat. Un lucru minunat, de care trebuie să ţinem seama şi care se arată în chip strălucit în admirabila bună-credinţă a revoluţiilor noas­tre populare, e faptul că o anumită neprihănire răsare chiar din ideile care plutesc în atmosfera Parisului, aşa cum sarea se găseşte în apa oceanului. Aerul Parisului ţine sufletul proaspăt.

Cele spuse aici nu înlătură cu nimic strîngerea de inimă pe care o simţi de cîte ori întîlneşti pe vreunul din aceşti copii ce-ţi amintesc legăturile de familie sfărîrnate. In civilizaţia actuală, atît de nedesăvîrşită încă, nu este un lucru prea neobişnuit să vezi familii risipindu-se în în­tuneric, nemaiştiind ce li s-au făcut copiii şi lepădîndu-şi măruntaiele în mijlocul drumului. De aici atîtea ursite întunecate. Asta se cheamă, după o zicală anume scoasă, „să fii lepădat pe străzile Parisului".

In treacăt fie spus, lepădarea copiilor nu era de loc împiedicată de vechea monarhie.

Oarecare obiceiuri egiptene, boeme, în păturile de jos conveneau cercurilor înalte şi intrau în socoteala celor puternici. Ura împotriva învăţămîntului pentru copiii din

1 Pod din Paris peste Sena. Poartă numele uneia din victoriile lut Napoleon asupra austriecilor în timpul primei campanii din Italia (1796).

126

popor era o doctrină. La ce bun „semidocţii" ? Acesta era cuvîntul de ordine. Iar copilul vagabond nu e decît consecinţa copilului neştiutor de carte.

De altminteri, monarhia avea uneori nevoie de copii, şi atunci îi lua de pe stradă, cum se ia spuma de pe oală. Ludovic al XlV-Iea, pentru a nu merge mai departe, a vrut cu drept cuvînt să creeze o flotă. Ideea era bună. Dar să vedem cum. Nu poţi avea o flotă dacă, pe lîngă vasul cu pînze, jucărie a vîntului, nu ai, pentru a-l re­morca la nevoie, vasul care merge oriîncotro vrei, cu vîsle sau cu aburi. Pe atunci galerele erau pentru marină ceea ce este astăzi vaporul. Trebuiau deci galere; dar galera nu se mişca decît prin galerian '. De aici, aşadar, nevoia de galerieni. Colbert2 punea să i se furnizeze de către autorităţile de provincie şi tribunale cît mai mulţi ocnaşi pentru galere. Magistratura se arăta foarte înţelegătoare. Dacă cineva nu-şi scotea pălăria în faţa unei procesiuni — atitudine de hughenot — era trimis la galere. întîlneai pe stradă un copil ; era destul să aibă cincisprezece ani şi să fie fără adăpost pentru a fi trimis la galere.

Mare rege î Mare secol !

Sub Ludovic al XV-lea copiii dispăreau din Paris. Ii răpea poliţia, nu se ştie în ce scopuri tainice. Se vorbea în şoaptă, cu groază, despre băile de purpură ale regelui. Bărbier 3 pomeneşte cu ■ nevinovăţie de aceste lucruri. Se întîmpîa uneori ca, în lipsa copiilor fără căpătîi, ofiţerii de poliţie să ia dintre cei ce aveau părinţi. Părinţii, dez­nădăjduiţi, îi atacau pe poliţişti. Atunci tribunalul inter­venea şi osîndea la spînzurătoare. Pe cine ? Pe ofiţerii de poliţie ? Nu, pe părinţi.



1 Răufăcător osîndit să vîslească Ia galere.

2 Ministru de finanţe — cîtva timp şi al marinei — sub Ludovic
al XlV-lea.

3 Avocat parizian din secolul al XVIIHea. A notat zi cu zi, tnfr-un
Jurnal istoric şi anecdotic, evenimentele şi comentariile publice din
timpul domniei lui Ludovic al XV-lea.

126


VII

ŞTRENGARUL PARIZIAN ŞI-AR AVEA LOCUL IN CASTELELE INDIEI

Ştrengarii parizieni alcătuiesc un fel de castă. S-ar putea S|pune : nu oricine poate face parte din ea.

Guvîntul acesta, ştrengar \ a fost tipărit întîia oară şi a trecut din graiul popular în limba literară în 1834. El şi-a făcut apari{ia într-o cărticică intitulată Claude Gueux2. Scandalul a fost mare. Cu vuitul a rămas.

Elementele care alcătuiesc reputaţia de care se bucură ştrengarii între ei sînt foarte felurite. Noi am cunoscut şi ne-am împrietenit cu unul care era foarte respectat şi admirat, pentru că văzuse pe cineva căzînd de pe turnu­rile catedralei Notre-Dame ; un altul, pentru că izbutise să pătrundă în curticica dosnică unde erau depozitate vremelnic statuile Domului Invalizilor şi să „şterpelească" ceva plumb din ele ; un al treilea, pentru că văzuse răs-turnîndu-se o diligentă ; iar altul, pentru că a „cunoscut"

pe un soldat care era cît pe-aci să-i scoată ochii unui civil.

Aşa se explică exclamaţia unui ştrengar parizian, ex­clamare plină de înfeles, de care cei proşti rid fără s-o priceapă : „Doamne, dumnezeule ! De ce n-am şi eu baftă ? Cînd te gîndeşti că n-am ajuns încă să văd pe cineva căzînd de la al cincilea !"

Desigur că e plină de duh vorba ţăranului, care, la întrebarea : „Moş Cutare, ţi-a murit femeia de-atîta timp bolnavă ; de ce n-ai trimis după doctor ?" a răspuns : „Ce vrei, domnule, noi oamenii săraci murim singuri". Dar dacă toată resemnarea ironică a ţăranului e cuprinsă în această vorbă, apoi de bună seamă că toată anarhia liber-cugetătoare a ştrengarului de mahala e cuprinsă în ceastălaltă : un osîndit la moarte îşi ascultă duhovnicul



1 Gavroche.

2. Povestire de Victor Hugo, o primă schijă a Mizerabililor, în care scriitorul denunţă asprimea pedepselor dictate de legile societăţii bur­gheze atunci cînd se aduce vreo „atingere" proprietăţii private ; se ridică împotriva regimului neornenos din închisorile timpului.

127


în căruţa ce-l duce spre ghilotină ; micul parizian ex­clamă : „Uite fricosul ! Stă de vorbă cu popa !"

O anumită îndrăzneală în ce priveşte religia îl înalţă pe ştrengar. A fi necredincios e lucru de seamă.

Să asiste la execuţii e o datorie. îşi arată unul altuia ghilotina şi rîd. Ii dau tot felul de porecle gingaşe : Ciorba din urmă, Bursucul, Faţa de sineală, Ultimul du­micat etc, etc. Pentru a nu pierde nimic din spectacol, sar peste ziduri, se caţără pe balcoane, se urcă în copaci, se atîrnă de garduri, se agaţă de coşuri. Ştrengarul se naşte tinichigiu şi marinar. Un acoperiş nu-l sperie mai mult decît un catarg. Nici o sărbătoare nu face cît cea din Place de la Greve'. Pentru ei, Samson şi abatele Montes 2 sînt adevăratele nume populare. II huiduiesc pe condamnat ca să-i dea curaj. Uneori îl admiră. Lace-naire3, copil, văzîndu-l pe groaznicul Dautuni murind cu fruntea sus, a spus vorbele astea care cuprind în ele un întreg viitor : „L-am invidiat". Ştrengarul n-a auzit de Voltaire, dar îl cunoaşte pe Papavoine. „Condamnaţii politici" sînt amestecaţi de el în aceeaşi legendă cu uci­gaşii. Amintirea celui din urmă veşmînt al fiecăruia stă­ruie mereu în mintea lui. Ştie că Tolleron avea o şapcă de fochist, Avril o căciulită de lutru, Louvel o pălărie rotundă, că bătrînul Delaporte era chel şi cu capul gol. Castaing era rumen şi foarte drăguţ. Bories avea o băr­buţă romantică şi Jean Martin îşi păstrase bretelele, iar Lecouffe se certa cu maică-sa. „Nu vă mai certaţi pentru coş5!" le strigă un ştrengar. Un altul, ca să-l vadă tre-

1 Nume purtat pînă în 1830 de Piaţa Primăriei din Paris, rezervată pentru execuţii.

* Călăul şi duhovnicul condamnaţilor Ia moarte în timpul restau­
raţiei.

3 Falsificator şi criminal din vremea tinereţii Iui Victor Hugo, exe< cutat în 1836. Aparţinea unei familii burgheze din Lyon. Debutase în literatură prin versuri şi vodeviluri ; a scris de asemenea articole de presa, iată de ce procesul Iui a stîrnit mare vllvă Ia Paris.

* Criminal executat la Lyon în primii ani ai restauraţiei.


5 Coşul în care cădea capul celui ghilotinat.

128


cînd pe Debacker', fiind prea mic în înălţime, zăreşte felinarul de pe chei şi se caţără pe el. Jandarmul din post se încruntă. ,,Lasă-mă să mă sui, domnule jandarm, spune ştrengarul. Şi, pentru a îmblînzi autoritatea, adaugă : N-am să cad." „Puţin îmi pasă dacă ai să cazi", răspunde jandarmul.

Intre ştrengari, un accident dintre cele care se ţin minte trage mult la cîntar. Te bucuri de o mare cinste dacă te-ai tăiat foarte adînc, „pînă la os".

Pumnul nu e dispreţuit pentru a te face respectat. Unul dintre lucrurile pe care ştrengarul le spune cu mai multă plăcere este : „Hei, să vezi ce putere am eu !" A fi stîn-gaci e ceva foarte pizmuit. Şi a te uita cruciş, un lucru ipreţuit.

VIII


IN CARE VOM CITI UN CUVTNT FERMECĂTOR AL ULTIMULUI REGE

Vara el se preface în broască ; şi seara, cînd se lasă întunericul, în dreptul podurilor Austerlitz şi lena 2 se aruncă de pe şlepurile de cărbuni şi de pe bărcile spălă­toreselor, cu capul în jos în Sena, săvîrşind toate infrac­ţiunile cu putinţă la legile pudoarei şi ale poliţiei. Dar gardiştii veghează, şi de aici rezultă o situaţie de mare dramatism, care a dat loc odată unui strigăt frăţesc de alarmă, ce nu poate fi uitat. Strigătul acesta, care a fost vestit pe la 1830, e un semnal strategic de la ştrengar la ştrengar ; el se scandează ca un vers din Homer, cu o transcriere aproape tot atît de greu de rostit ca şi me-lopeea eleuziacă3 a Panateneelor * şi în el regăsim

' Papavoine, ToIIeron, Avril, Louvel, Delaporte, Bories, Castaing, Jean Martiri, Lecouffe, Debacker — criminali sau escroci celebri în prima jumătate a secolului trecut.

2 Poduri din partea de răsărit a Parisului. Apa Senei fiind socotită


Kataloq: uploads
uploads -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti adau-nun 80 illik yubileyinə həsr edilir adau-nun elmi ƏSƏRLƏRİ g əNCƏ 2009, №3
uploads -> Mühaziry riyazi mYntiqin elementlYri
uploads -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti magistratura məRKƏZİ
uploads -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
uploads -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
uploads -> Mövzu Fənnin məqsədi və vəzifələri
uploads -> Marketinq fənni üzrə İŞÇİ TƏDRİs proqrami
uploads -> Asm-nin iqtisadiyyatı və idarə edilməsi
uploads -> Təqdimatların hazırlanması (Powerpoint, Word, Excel)

Yüklə 2,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə