Frank herbert

Cartea lui Kreos

CU PUŢIN DUPĂ MASA DE SEARĂ, Leto observă un om trecând prin dreptul arcadei de acces spre odaia lui şi mintea sa îl însoţi pe acel om. Pasajul fusese lăsat deschis şi Leto avusese prilejul să vadă unele semne de activitate: coşuri cu mirodenie, transportate pe cărucioare, trei femei purtând straie neobişnuite, de provenienţă străină, care le dezvăluiau apartenenţa la mediul contrabandiştilor... Omul care luase mintea lui Leto la plimbare nu s-ar fi deosebit cu nimic de oricare altul, de n-ar fi avut mersul lui Stilgar, al unui Stilgar mult mai tânăr.

Mintea lui Leto urma acum un parcurs cu totul aparte. Timpul pătrunsese în conştiinţa lui ca un glob stelar. Leto putea să vadă spaţii-timpuri infinite, dar trebuia să pătrundă în propriul său viitor înainte de a şti în ce moment se situa carnea sa. Vieţile sale memorii, cu faţete multiple, apăreau şi dispăreau rând pe rând, dar acum erau ale sale. Semănau cu valurile de pe o plajă, iar când deveneau prea înalte, putea să le poruncească şi ele se retrăgeau, lăsându-l în urma lor pe regescul Harum.

Din când în când, Leto asculta câte una dintre aceste vieţi-memorii. Era ca şi când un sufleur şi-ar fi înălţat capul deasupra scenei pentru a-i şopti ce să facă. Tatăl său se ivi în timpul plimbării mentale şi spuse: "Eşti un copil care caută să devină bărbat. Când vei fi bărbat, în zadar vei căuta copilul care ai fost".

În tot acest timp, îşi simţea trupul hărţuit de puricii şi păduchii acestui sietch vechi şi prost întreţinut. Nici unul dintre slujitorii care-i aduceau mâncarea puternic asezonată cu mirodenie nu părea afectat de insecte. Erau aceşti oameni imuni la paraziţi sau doar se obişnuiseră cu ei într-atât, încât ajunseseră să-i ignore cu totul?

De fapt, cine erau oamenii ăştia, care se adunaseră în jurul lui Gurney? Cum ajunseseră aici? Era acest loc Jacurutu? Vieţile-memorii îi suflau răspunsuri care nu-i plăceau deloc. Oamenii erau, mai toţi urâţi şi Gurney era cel mai urât. Totuşi, perfecţiunea părea să plutească în acest loc, adormită, aşteptând sub stratul de urâţenie.

O părticică din el ştia că rămânea sclavul mirodeniei, înrobit de dozele mari de melanj din toate mesele ce i se serveau. Trupul său de copil voia să se revolte, în timp ce psihicul era fascinat de prezenţa imediată a unor amintiri care veneau de la mii de eoni.

Mintea i se întoarse de la plimbare şi Leto se întrebă dacă, între timp, trupul său rămăsese cu adevărat aici, în această odaie-celulă. Mirodenia zăpăcea simţurile. Percepea presiunile autolimitărilor acumulându-se în el aidoma lungilor dune barachan din adâncul bledului, dunele care se înălţau încetul cu încetul la poalele unei stânci din deşert până ce, într-o zi, câţiva grăunţi de nisip depăşeau piscul apoi alţii, şi alţii... iar sub cer ajungea să nu se mai vadă decât nisipul.

Dar stânca se afla acolo, acoperită.

Sunt încă în transă, îşi spuse.

Curând, ştia asta, avea să ajungă la o răspântie între viaţă şi moarte. Temnicerii lui nu conteneau să-l retrimită în robia mirodeniei, nemulţumiţi de răspunsurile pe care li le dădea la fiecare revenire. Şi, de flecare dată, neînduplecatul Namri aştepta, cu cristaiul pregătit. Leto cunoştea acum nenumărate trecuturi şi viitoruri, dar încă tot nu ştia ce l-ar fi satisfăcut pe Namri... sau pe Gurney Halleck. Voiau ceva care se afla dincolo de viziunile sale. Răspântia vieţii şi-a morţii îl atrăgea. Viata sa, era sigur, trebuia să aibă o semnificaţie internă care s-o ridice deasupra viziunii. Gândindu-se la asta, simţi că adevărata sa fiinţă era conştiinţa interioară iar transa era existenţa sa exterioară. Faptul îl îngrozi. Nu voia să se întoarcă în sietchul acela cu purici, cu Namri, cu Gurney Halleck.

Sunt un laş, gândi.

Dar un laş, chiar şi un laş, putea muri vitejeşte, printr-un simplu gest. În ce consta acei gest care-ar fi putut să-i redea integritatea? Cum putea să se trezească din transă şi din viziune, în universul pe care-l pretindea Gurney? Dacă nu făcea această cotitură, dacă nu se smulgea din viziunile lipsite de scop, ştia că putea să moară într-o închisoare la alegerea lui. În privinţa asta, cel puţin, trebuia să coopereze cu temnicerii lui. Undeva, trebuia să găsească înţelepciune, un echilibru interior care să se reflecte în univers şi să-i redea o imagine de forţă calmă. Abia atunci ar fi putut să-şi caute Poteca de Aur şi să supravieţuiască acelei piei care nu era a lui.

Afară, în sietch, cineva cânta la baliset. Leto îşi spuse că organismul său percepea probabil această muzică în prezent. Simţea, sub el, salteaua culcuşului. Auzea muzica. Gurney era cel ce cânta la baliset. Nimeni altul nu putea stăpâni cu atâta măiestrie acest instrument dificil. Interpreta un hadith, un vechi cântec fremen a cărui temă trebuia să invoce supravieţuirea pe Arrakis. Cântecul spunea povestea activităţii oamenilor dintr-un sietch.

Leto simţi cum muzica îl poartă în lumea mirifică a unei caverne străvechi. Văzu femei frământă sub tălpi reziduu de mirodenie pentru combustibili, covăsind mirodenie pentru fermentaţie, împletind fibre de mirodenie. Melanjul era omniprezent în sietch.

Veniră clipe în care Leto nu mai putu face distincţie între muzică şi atmosfera cavernei din viziune. Vaierul şi ţăcănitul unui război de ţesut erau vibraţia şi acordurile ritmice ale balisetului. Dar ochii săi lăuntrici vedeau ţesături de păr de om, blănuri stufoase de şobolani mutanţi, fire de bumbac de deşert şi panglici împletite din piei de păsări. Văzu o şcoală din sietch. Eco-limbajul Dunei îi răsună în minte, purtat de aripile muzicii. Văzu bucătării alimentate cu energie solară, văzu încăperea lungă in care se fabricau şi se reparau distraie. Văzu prezicători de vreme citind semnele de pe bastonaşele scoase din nisip.

La un moment dat, în cursul acestui periplu, cineva îi aduse de mâncare şi-l hrăni cu lingura, sprijinindu-i capul cu o mână puternică. Ştiu că senzaţia aparţinea timpului real, dar, înlăuntrul Iui, minunatul joc al imaginilor îşi urmă cursul.

Ca şi când s-ar fi stârnit în clipa următoare mesei saturate de mirodenie, văzu vijelia unei furtuni de nisip. Grăunţii învolburaţi de vânt deveniră reflexele aurii din ochii unui fluture de noapte şi propria lui viaţă fu redusă la urma vâscoasă a unei insecte târâtoare.

Cuvintele din Panoplia Prophetica i se revărsară dintr-o dată în cuget: "Se spune că nu există nimic solid, nimic echilibrat, nimic durabil în tot universul, că nimic nu rămâne în starea sa şi că fiecare zi, uneori fiecare ceas, aduce o schimbare".

Vechea Missionaria Protectiva ştia ce făcea, gândi. Ştia ce sunt Ţelurile Cumplite. Ştia cum se pot manipula oamenii şi religiile. Nici măcar tata n-a reuşit să-i scape, în cele din urmă.

Acesta era indiciul pe care-l căuta! Îl examină. Simţi cum forţa îi inundă din nou trupul. Întreaga sa fiinţă multifaţetată se întoarse şi contemplă universul.

Leto se ridică in şezut. Era singur în penumbra celulei sale, unde nu răzbătea decât lumina difuză dinspre pasajul în care-l văzuse trecând pe omul ce-i luase mintea la plimbare, cu un eon în urmă.

― Bun noroc, nouă, tuturor! strigă, după tradiţia fremenă.

Gurney Halleck îşi făcu apariţia în pragul arcadei. Capul i se contura ca o umbră neagră pe fondul luminos al pasajului.

― Adu lumină, spuse Leto.

― Vrei să fii testat mai departe?

Leto râse.

― Nu. E rândul meu să vă testez.

― Vom vedea.

Halleck dispăru, pentru a reveni, o clipă mai târziu, cu un licuriglob de un albastru strălucitor. Îi dădu drumul în odaie, lăsându-l să plutească deasupra capetelor lor.

― Unde-i Namri? întrebă Leto.

― Destul de aproape ca să-mi audă chemarea.

― Ahh, bătrânul Moş Veşnicie aşteaptă răbdător, zise Leto.

Îl încerca o curioasă senzaţie de uşurare, ca şi când s-ar fi aflat în pragul unei descoperiri importante.

― Îi atribui lui Namri numele rezervat pentru Shai-Hulud? se miră Halleck.

― Cuţitul lui este un dinte de vierme, răspunse Leto. Prin urmare, e Moş Veşnicie.

Halleck avu un surâs mohorât, dar rămase tăcut.

― Aşteptaţi încă să vă pronunţaţi judecata în ceea ce mă priveşte, reluă Leto. Şi, trebuie să recunosc, nu se pot schimba informaţii fără a pronunţa judecăţi. Totuşi, nu se poate pretinde universului să fie exact.

Un foşnet de postav. În spatele lui Halleck, anunţă intrarea lui Namri. Fremenul se opri la mai puţin de un pas, în stânga lui Halleck.

― Aha! exclamă Leto. Mâna stângă a damnaţilor.

― Nu-i înţelept să glumeşti cu Infinitul şi Absolutul, mârâi Namri şi-i aruncă o privire piezişă lui Halleck.

― Eşti cumva Dumnezeu, Namri, de invoci absoluturi? întrebă Leto, dar rămase cu ochii pe Halleck. El era cel care trebuia să se pronunţe.

Cei doi bărbaţi se mulţumiră să-l privească în tăcere.

― Orice judecată se balansează pe muchia erorii, zise Leto. A pretinde cunoaşterea absolută înseamnă a deveni un monstru. Cunoaşterea este o aventură fără sfârşit, la hotarul incertitudinii. ― Ce joc de-a vorbele-i ăsta? întrebă Halleck.

― Lasă-l să spună ce are de spus, interveni Namri.

― E jocul în care m-a atras Namri. răspunse Leto.

Îl văzu pe bătrânul fremen încuviinţând din cap. Recunoscuse, de bună seamă, jocul cimiliturilor.

― Simţurile noastre, adăugă, au întotdeauna cel puţin două niveluri.

― Nimicurile şi mesajul, zise Namri.

― Excelent! comentă Leto. Tu mi-ai oferit nimicurile; eu îţi ofer mesajul. Văd, aud, detectez mirosuri, pipăi; simt schimbările de temperatură, de gust. Percep trecerea timpului. Pot să prelevez eşantioane emoţionale: Ahhhhh! Sunt fericit! Pricepi. Gurney? Namri? Nu există nici un mister în viaţa umană. Nu-i o problemă care trebuie rezolvată, ci o realitate ce trebuie trăită.

― Ne pui la încercare răbdarea, băieţaş, spuse Namri. Ăsta e locul în care doreşti să mori?

Dar Halleck îl opri cu un gest al mâinii.

― În primul rând, nu sunt băieţaş, zise Leto şi făcu gestul pumnului lângă urechea dreaptă. N-ai să mă omori: am pus o povară de apă pe umerii tăi.

Namri trase pe jumătate cristaiul din teacă şi şuieră:

― Nu-ţi datorez nimic!

― Dar Dumnezeu a creat Arrakisul pentru a-i pune la în­cercare pe credincioşi, spuse Leto. Nu numai că ţi-am demonstrat credinţa mea, dar te-am făcut să fii conştient de propria ta existenţă. Viaţa impune disputa. Ai ajuns să ştii ― datorită mie! ― că realitatea ta se deosebeşte de toate celelalte. Astfel, ştii că eşti viu.

― Cu mine, lipsa de respect e un joc periculos, zise Namri, păstrând cuţitul pe jumătate scos.

― Lipsa de respect este cel mai necesar ingredient al religiei, replică Leto. Ca să nu mai vorbim de importanţa ei în filosofie. Lipsa de respect e singurul mijloc ce ne rămâne pentru a ne testa universul.

― Cu alte cuvinte, crezi că înţelegi universul? îl interpelă Halleck, îndepărtându-se puţin şi lăsând astfel un oarecare spaţiu între el şi Namri.

― Mmmm-da? făcu Namri şi în glasul lui răzbătu moartea.

― Universul poate fi înţeles doar de vânt, spuse Leto. Nu există nici un fel de sălaş măreţ al raţiunii în creier. Creaţia este descoperire. Dumnezeu ne-a descoperit în Vid pentru că ne deplasam pe un fundal care Lui îi era deja cunoscut. Zidul era imaculat, gol. Apoi a fost mişcare.

― Te joci de-a ascunselea cu moartea, îl preveni Halleck.

― Dar voi sunteţi, amândoi, prietenii mei, zise Leto. Se întoarse către Namri: Când propui un candidat ca Prieten al Sietchului tău, nu sacrifici un şoim şi-o acvilă? Iar răspunsul nu este: "Dumnezeu îl trimite pe fiecare om la sfârşitul său, la fel ca pe şoimi, la fel ca pe acvile şi la fel ca pe prieteni"?

Mâna lui Namri părăsi mânerul cuţitului. Lama alunecă înapoi în teacă. Fremenul îl privea pe Leto cu ochii mari. Fiecare sietch păstra secret ritualul de prietenie şi, totuşi, Leto citase întocmai o parte a ritualului din sietchul său.

Halleck însă întrebă:

― Iar sfârşitul tău este locul acesta?

― Ştiu ce vrei să auzi de la mine, Gurney, răspunse Leto, urmărind jocul speranţei şi al suspiciunii pe chipul sluţit de cicatrice. Duse o mână la piept: Copilul ăsta n-a fost niciodată copil. Tatăl meu trăieşte în mine, dar el nu înseamnă eu. L-ai iubit şi a fost un om ale cărui acte s-au izbit de ţărmuri înalte. Intenţia lui a fost de a curma ciclul războaielor, dar n-a pus la socoteala mişcarea infinitului aşa cum o exprimă viaţa. Adică Rhajia! Namri ştie. Orice muritor poate să-i observe mişcarea. Trebuie să te fereşti de potecile care restrâng posibilităţile viitoare. Asemenea poteci te abat de la infinit spre capcane mortale.

― Şi ce vreau eu s-aud de la tine? întrebă Halleck.

― Nu face altceva decât să se joace cu vorbele, spuse Namri, dar glasul îi era încărcat de ezitări, de dubii.

― Mă aliez cu Namri, împotriva tatălui meu, zise Leto. Iar tatăl meu, cel din mine, se aliază cu noi împotriva a ceea ce s-a făcut din el.

― De ce? vru să ştie Halleck.

― Pentru că ceea ce aduc eu omenirii este amor fati, actul supremei cunoaşteri de sine. În acest univers, aleg să mă raliez împotriva oricărei forţe care vrea să umilească omenirea. Gurney! Gurney! Tu nu te-ai născut şi n-ai crescut în deşert. Carnea ta nu cunoaşte adevărul despre care vorbesc. Namri însă îl cunoaşte. Pe teren descoperit, o direcţie este la fel de bună ca oricare alta.

― Tot n-am auzit ce trebuie să aud! mârâi Halleck.

― Pledează pentru război şi contra păcii, zise Namri.

― Nu, îl contrazise Leto. Nici tata n-a pledat contra răz­boiului. Dar uitaţi-vă ce-au făcut din el. Pacea, în Imperiul acesta, n-are decât un singur sens. Menţinerea unui mod de viaţă. Vi se porunceşte să fiţi mulţumiţi. Pe toate planetele, ca şi Guvernământul Imperial, viaţa trebuie să fie uniformă. Obiectul principal al tuturor studiilor preoţimii este de a găsi formele co­recte de comportament uman. Pentru asta se recurge la spusele lui Muad'Dib! Spune-mi, Namri, tu eşti mulţumit?

― Nu.

Cuvântul sunase sec ― o negaţie spontană.

― Înseamnă că huleşti?

― Fireşte că nu!

― Dar nu eşti mulţumit! Vezi, Gurney? Namri ne dă dovada. Nici o problemă, nici o întrebare nu are un singur răspuns corect. Trebuie îngăduită diversitatea. Un monolit este instabil. Atunci, de ce pretinzi de la mine o singură declaraţie corectă? Asta să fie măsura judecaţii tale monstruoase?

― Mă vei sili să te condamn la moarte? întrebă Halleck cu durere în glas.

― Nu, mă voi îndura de tine. răspunse Leto. Dă-i de ştire bunicii mele că voi coopera. S-ar putea ca Surorile să ajungă să regrete această cooperare, dar un Atreides n-are decât un singur cuvânt.

― E nevoie de o Dreptvorbitoare care să ateste veridicitatea acestei promisiuni, zise Namri. Atreizii ăştia...

― Va avea ocazia să spună în faţa bunicii sale ceea ce trebuie spus, hotărî Halleck şi făcu semn cu capul înspre pasaj.

Namri şovăi o clipă înainte de a ieşi, sfredelindu-l pe Leto cu privirea, apoi mormăi:

― Mă rog să nu fi greşit lăsându-l în viată.

― Duceţi-vă, prieteni, spuse Leto. Duceţi-vă şi reflectaţi.

De cum plecară cei doi, Leto se trânti pe spate, bucuros de contactul rece al saltelei cu şira spinării. O mişcare a capul fu de ajuns pentru a-l proiecta dincolo de bariera conştiinţei sale amplificate de mirodenie. În momentul acela văzu întreaga planetă ― fiecare aşezare, fiecare sat, fiecare oraş, deşerturile şi plantaţiile. Şi toate formele care alcătuiau viziunea întreţineau relaţii strânse cu un amestec de elemente aflate înlăuntrul şi în afara lor. Văzu structurile societăţii imperiale oglindite în structurile fizice ale planetelor şi ale comunităţilor ei. Ca şi când ar fi asistat la despăturirea unei gigantice hărţi, văzu această revelaţie aşa cum era: o fereastră deschisă asupra aspectelor invizibile ale societăţii. Şi îşi dădu seama, în acea clipă, că fiecare sistem avea o astfel de fereastră. Inclusiv sistemul pe care-l alcătuiau el şi universul său. Ca un voyeur cosmic, începu să tragă cu ochiul pe la ferestre.

Asta era ceea ce căutau bunica sa şi Bene Gesseritul! Nu încăpea nici o îndoială. Percepţia lui trecuse la un nivel nou, superior. Simţi trecutul transmis în celulele sale, în amintirile sale, în arhetipurile care-i bântuiau presupunerile, în miturile care-l încorsetau, în limbajele sale şi în rămăşiţele lor preistorice. Toate formele trecutului său uman şi non-uman, toate vieţile cărora le poruncea acum erau, în sfârşit, integrate în el. Era prins în fluxul şi refluxul nucleotidelor. Pe fundalul infinitului, el era o creatură protozoară, la care naşterea şi moartea erau virtual simultane, dar era, deopotrivă, infinit şi protozoar, o creatură cu amintiri moleculare.

Noi, oamenii, suntem o formă de organism-colonie? gândi.

Voiau cooperarea sa. Promiţându-le-o, obţinuse încă o pă­suire din partea cuţitului lui Namri. Făcând apel la cooperare, sperau să descopere un tămăduitor.

Dar n-am să le aduc ordinea socială la care nădăjduiesc ei!

O grimasă îi deformă buzele. Ştia că n-avea să fie la fel de inconştient nociv pe cât fusese tatăl său ― despotismul la o extremitate şi sclavia la cealaltă ―, dar acest univers ar fi putut ajunge să se roage pentru întoarcerea "vremurilor bune de altă dată".

Atunci, tatăl-lăuntric ridică timid glasul, incapabil să pretindă atenţie, dar rugând să fie ascultat.

Şi Leto răspunse: "Nu. Le vom da destule complicaţii care să le ocupe mintea. Există multe feluri de a fugi de pericol. Cum îşi vor putea da seama că sunt periculos, dacă nu mă vor simţi vreme de câteva milenii? Da, tată-din-mine, le vom da semne de întrebare".

Nu există, la voi, vină sau nevinovăţie. Toate astea aparţin trecutului. Vina îi chinuie pe morţi, dar eu nu sunt Ciocanul de Fier. Voi, mulţime a morţilor, nu sunteţi decât oa­meni care au sfârşit anumite lucruri şi amin­tirea acelor lucruri îmi luminează mie calea.

Leto II către Vieţile Sale Memorii, după Harq al-Ada

― SE SCHIMBĂ cu de la sine putere! reuşi să şoptească Farad'n.

Stătea în faţa patului Doamnei Jessica, în mijlocul unui semicerc strâns, format de gărzile sale. Doamna Jessica se ridi­case în coate. Era înveşmântată într-o robă albă de paramătase, cu o panglică asortată în părul ei arămiu. Farad'n dăduse buzna în dormitorul ei cu câteva clipe mai înainte. Purta colantul gri şi avea faţa transpirată de emoţie şi de efortul goanei în care parcursese coridoarele palatului.

― Cât e ceasul? întrebă Jessica.

― Ceasul? bolborosi buimac Farad'n.

― E al treilea ceas după miezul nopţii, Doamnă, răspunse unul dintre soldaţi, privind temător spre Farad'n. Ca şi tovarăşii săi, abia apucase să se ia după tânărul Prinţ, care ieşise val-vârtej din apartamentul său şi o rupsese la fugă pe culoarele cufundate în liniştea nopţii.

― Se schimbă! spuse Farad'n, întinzând mâna stângă, apoi pe cea dreaptă. Mi-am văzut ambele mâini micşorându-se, devenind pumnişori dolofani, şi mi-am amintit! Erau mâinile mele de prunc. Mi-am amintit de prima copilărie, dar era... o amintire mai clară. O reorganizare a vechilor amintiri!

― Foarte bine, rosti Jessica, simţind cum o parte din emoţia lui i se transmise şi ei. Şi ce s-a întâmplat când mâinile ţi-au îmbătrânit?

― Mintea mea... a devenit... greoaie, răspunse el. Şi am simţit o durere în spate. Aici.

Duse mâna în dreptul rinichiului stâng.

― Ai învăţat o lecţie extrem de importantă, zise Jessica. Ştii ce lecţie?

Farad'n lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul trupului şi o privi lung.

― Mintea mea controlează realitatea mea, rosti el, apoi, cu ochii strălucind, repetă, apăsat: Mintea mea controlează realitatea mea!

― Acesta e începutul echilibrului prana-bindu, spuse Jessica. Dar nu-i decât începutul.

― Ce trebuie să fac mai departe?

― Doamnă, interveni soldatul care răspunse la prima întrebare a Jessicăi. Ora...

Nu li-s spionii la posturi la ora asta? se întrebă ea, înainte de a răspunde:

― Plecaţi. Avem de lucru.

― Dar, Doamnă... rosti soldatul, privind cu teamă de la Farad'n la Jessica şi iar la Farad'n.

― Credeţi că voi încerca să-l seduc? întrebă ea.

Omul înţepeni.

Farad'n izbucni într-un râs vesel. Apoi îşi flutură mâna.

― Aţi auzit ce v-a spus. Plecaţi.

Gărzile schimbară priviri nesigure, dar se supuseră.

Farad'n se aşeză pe marginea patului.

― Şi acum? (Clătină din cap.) Voiam să te cred, dar nu te credeam. Pe urmă... s-ar fi zis că mi se topea mintea. Eram obosit. Mintea mea a renunţat să mai lupte împotriva ta. Şi atunci s-a-ntâmplat. Uite-aşa!

Pocni din degete.

― Nu contra mea lupta mintea ta, spuse Jessica.

― Sigur că nu, recunoscu el. Luptam cu mine însumi, cu toate absurdităţile pe care le-am învăţat. Ce urmează acum?

Jessica zâmbi.

― Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptam să izbuteşti atât de repede. N-au trecut decât opt zile şi...

― Am avut răbdare, zise el, surâzând.

― Da, ai început să înveţi şi răbdarea.

― Început?

― Abia dac-ai urcat prima treaptă a acestei învăţături. În momentul de faţă eşti într-adevăr un prunc. Înainte... erai doar un potenţial, nici măcar nu te născuseşi.

Farad'n lăsă colţurile gurii în jos.

― Nu te posomorî, spuse Jessica. Ai reuşit. E un lucru important. Câţi se pot lăuda că s-au născut a doua oară?

― Ce urmează? întrebă el din nou.

― Vei exersa ceea ce-ai învăţat, răspunse Jessica. Vreau să fii în măsură să faci asta după voie, cu uşurinţă. Mai târziu umple un nou compartiment al conştiinţei, pe care ţi-l va fi deschis însuşirea acestei învăţături. Îi vei umple cu priceperea de a testa orice realitate conform propriilor tale cerinţe.

― Şi asta-i tot ce am de făcut în clipa de faţă... Să exersez...

― Nu. Poţi să-ncepi şi antrenamentul muscular. Ia zi, eşti stare să-ţi mişti degetul mic al piciorului stâng fără a-ţi mişca nici un alt muşchi al corpului?

― Degetul...

Jessica văzu întipărindu-se pe chipul lui o expresie rătăcită, în timp ce încerca să mişte degetul cu pricina. Apoi Farad'n coborî ochii, privindu-şi ţintă laba piciorului. Broboane mari de sudoare îi apărură pe frunte. După câteva clipe, rosti, cu răsuflarea întretăiată:

― Nu pot.

― Ba poţi, replică Jessica. Vei învăţa s-o faci. Vei învăţa să-ţi cunoşti fiecare muşchi. Şi vei sfârşi a-ţi cunoaşte muşchii aşa cum îţi cunoşti acum mâinile.

Farad'n înghiţi în sec, năucit de această perspectivă. Apoi murmură:

― Ce vrei să faci cu mine? Ce planuri ai?

― Vreau să te slobod asupra universului, răspunse Jessica. Vei deveni orice îţi doreşti tu din adâncul sufletului.

El reflectă un moment.

― Orice-mi doresc eu?

― Da.

― Nu se poate!

― Doar dacă nu-nveţi să-ţi controlezi dorinţele aşa cum îţi controlezi realitatea, replică Jessica.

Şi gândi: Poftim! Să examineze asta analiştii Iui. Îşi vor da un acord reţinut, dar Farad'n va fi cu încă un pas mai aproape de-a înţelege ce vreau eu, de fapt.

Ca pentru a-i confirma gândurile. Farad'n spuse:

― Una e să-i spui cuiva că va realiza ceea ce-şi doreşte din adâncul sufletului şi alta e să-i asiguri realizarea.

― Ai ajuns mai departe decât mi-am închipuit, zise Jessica. Foarte bine. Ai cuvântul meu: dacă vei duce la bun sfârşit acest program de educaţie, vei fi propriul tău stăpân. Orice vei face, va fi pentru că aşa vei vrea tu.

S-o dea pe-asta la puricat unei Dreptvorbitoare! gândi.

Farad'n se ridică şi-o privi cu o expresie caldă, aproape camaraderească.

― Ştii ceva? Te cred. Să fiu al naibii dacă-mi dau seama de ce, dar te cred! N-am să suflu însă o vorbă despre celelalte lucruri pe care le gândesc.

Jessica îl urmări cu privirea în timp ce părăsea dormitorul. Apoi stinse licurigloburile şi se întinse pe spate. Farad'n se dovedea mai inteligent decât îl crezuse. Aproape că-i spusese de-a dreptul că începea să-i desluşească intenţiile, dar că accepta de bunăvoie să conspire alături de ea.

Şi ce va mai fi când va începe să-şi controleze emoţiile! gândi, în timp ce se pregătea să-şi reia somnul. Ziua următoare, era încredinţată de asta, avea să fie înţesată de întâlniri aparent întâmplătoare cu persoana din administraţia palatului, doritoare să-i pună întrebări aparent inofensive.

Periodic, omenirea cunoaşte o accelerare a activităţilor sale, regăsind, astfel, competiţia dintre vitalitatea reînnoibilă a existenţei şi atrăgătoarea viciere a decadenţei. În această cursă periodică, orice pauză devine un lux. Numai atunci poate cineva să-şi închipuie că totul este permis, că totul este posibil.