Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

Irving Stone

The Passions of the Mind

vol.2
(continuare la Turnul Nebunilor)

PARIA

Jakob Freud muri în toamna anului 1896, la vârsta de optzeci şi unu de ani. Încă din iunie starea lui se agravase, făcuse o mulţime de crize de inimă şi complicaţii la vezică, astfel încât Sigmund se îndoia că o să supra­vieţuiască nemiloasei veri vieneze. Închiriase o mică vilă pentru părinţii lui şi pentru Dolfi, singura soră care mai rămăsese acasă, căci Rosa se căsătorise în urmă cu o lună. Jakob se simţi mai bine în atmos­fera parfumată de la ţară. Se plimba şi petrecea ore întregi aşezat pe un scaun în veranda casei, cu privirile aţintite asupra văii înverzite.

— Du te la Aussee cu Martha şi cu copiii, îl îndemnase pe Sigmund. Nu ţi ar strica nici ţie o vacanţă. Ai cuvântul meu că n o să mă îmbol­năvesc în absenţa ta.

Jakob se ţinuse de cuvânt, însă acum, spre sfârşitul lui octombrie, când toţi membrii familiei Freud se întorseseră la Viena, Jakob făcu o ocluzie intestinală, urmată de congestie cerebrală.

Sigmund şi Alexander rămaseră cu el să l vegheze. Jakob muri îna­inte de miezul nopţii. Avu o creştere post mortem a temperaturii care dădu obrajilor săi o strălucire atât de puternică, încât Sigmund exclamă:

— Ia te uită ce bine seamănă tata cu Garibaldi!

În acel moment, sfincterele lui Jakob cedară. Alexander schimbă aşter­­nuturile, în timp ce Sigmund îl spăla pe tatăl său. Se duse apoi în camera de alături, unde aştepta Amalie. O cuprinse în braţe pe mama sa, o sărută şi spuse cu blândeţe:

— Tata a avut o moarte uşoară. S a purtat vitejeşte, aşa cum a şi trăit, ca un om cu totul remarcabil.

Îl înmormântară în secţia israelită a Cimitirului Central, cam la cinci­sprezece minute de mers pe jos de la intrarea principală, de a lungul unei alei unde mai multe pietre funerare de mari dimensiuni creau iluzia templelor evreieşti din vechime. În mod cu totul neobişnuit, frizerul din apropiere, la care se ducea în fiecare zi, îl făcu să aştepte, aşa că sosi cu întârziere la ceremonie. Alexander şi Dolfi îi aruncaseră priviri încărcate de tristeţe. În noaptea aceea visă că se afla într un magazin în care se găsea un anunţ prins cu pioneze: „Sunteţi rugaţi să închideţi ochii".

În dimineaţa următoare, visul îi veni din nou în minte. Recunoscu magazinul ca fiind frizeria, iar anunţul probabil că însemna: „Fiecare trebuie să şi facă datoria faţă de mort. Nu mi am îndeplinit datoria, aşa că e cazul să mi revizuiesc comportamentul. Aşadar, visul a fost o supapă de eliberare a sentimentelor de autoreproş pe care le provoacă supravieţuitorilor, în general, moartea..."

Moartea tatălui său l a afectat foarte tare. Îi scrise lui Wilhelm Fliess: „Pe una din căile obscure din spatele conştiinţei oficiale, moartea bătrâ­nului m a tulburat profund. Cu amestecul lui de adâncă înţelepciune şi imaginaţie sprinţară, a însemnat enorm de mult în viaţa mea. În momen­tul în care s a sfârşit din viaţă, practic, existenţa lui se încheiase de mult, dar în clipa morţii tot trecutul se reactualizează".

Sigmund Freud abordă moartea tatălui său ca un om umil şi supus, într un mod paşnic, renunţând la forma subtilă de violenţă pe care o manifestase cu câteva luni mai înainte, când el fusese şi instigatorul, şi victima. Ostracizarea lui survenise ca urmare a prelegerii despre Etiologia isteriei, pe care o prezentase la Societatea de psihiatrie şi neurologie la sfârşitul lui aprilie. Îi spusese Marthei:

— Măgarii mi au făcut o primire foarte rece.

Cercurile medicale şi ştiinţifice nu fuseseră dispuse să accepte nici o iotă din dovezile sau concluziile lui. Preşedintele Krafft Ebing, care condu­cea şedinţa în propria sală de cursuri, declarase:

— Sună ca o poveste ştiinţifică.

Cu toate acestea, adevăratele necazuri începură abia atunci când Sigmund anunţă că intenţionează să publice comunicarea în Wiener klinische Rundschau, o revistă clinică, în cinci numere consecu­tive, din mai şi iunie. Colegii lui se opuseră categoric. Elementele inadmisibile împotriva cărora se formulau cele mai ferme obiecţii erau descoperirile lui legate de sexualitatea infantilă şi de molestarea sexuală a copiilor. El însuşi simţise o repulsie atât de mare în faţa probelor indubitabile din primele cazuri, încât le respinsese oripilat. Cum e posibil să existe aşa de mulţi taţi care să şi molesteze sexual fiicele? Cu excepţia unor cazuri brutale ca acela al Katharinei, fata de la munte, lucrul acesta era aproape de necrezut. Când pacientele lui făcuseră asocierea cu aceste momente din copilărie, dr. Sigmund Freud încercase să le transmită alt tip de formule nega­tive. Dar pe parcursul timpului adunase peste o sută de asemenea cazuri care atestau faptul cutremurător al molestării sau stimulării sexuale între tată şi fiică, între mamă şi fiu.

Un infirmier de la Clinica de psihiatrie a profesorului Krafft Ebing îi aduse lui Sigmund un bilet: ar putea dr. Freud să i acorde o oră în cursul acelei seri? Sigmund îşi consultă agenda cu programări şi i fixă o întrevedere la ora şase. Avu o senzaţie ciudată când străbătu saloanele care fuseseră cândva în subordinea profesorului Meynert, cu treispre­zece ani în urmă, pe vremea când era Sekundararzt şi îngrijise sute de pacienţi asemenea celor care stăteau acum în paturile aliniate câte zece de fiecare parte. Ici colo putea fi văzut câte un pacient imobilizat în cămaşă de forţă, şi nimeni nu ştia ce se petrece cu sărmanul suflet pe care profesorul Meynert îl socotise irecuperabil.

„Cum a putut fi atât de orb? Cum pot fi şi astăzi atât de orbi cu toţii?"

Nu era nevoie să se aştepte moartea acestor pacienţi ca să li se secţioneze creierul şi să fie pus sub microscop pentru a se descoperi disfuncţiile survenite. Ochiul nu va înregistra nici o anomalie. Numai în timpul vieţii se putea pătrunde în aceste creiere pentru a găsi în străfundul cel mai îndepărtat al subconştientului cauza din trecut care provocase nevroza, ajunsă acum pe patul de spital sub forma unor tulburări psihice şi mentale care puteau mutila sau ucide la fel ca oricare maladie fizică.

Krafft Ebing făcuse foarte puţine schimbări în biroul lui Meynert. Arăta tot ca o capelă, cu ferestrele lui mici situate sus, chiar sub tavan. Pe rafturi se aflau alte cărţi, apăruse un birou florentin bogat sculptat cu floarea de crin a familiei Medicilor. Krafft Ebing mai adusese un fotoliu confortabil acoperit cu damasc roşu vienez, cu o planşetă de scris între cele două braţe ale sale pentru lucrările care ieşeau necontenit de sub pana lui neobosită. Ocupa acest birou de patru ani, de la moartea lui Meynert.

Profesorul Krafft Ebing prinse paginile de planşeta de scris, se ridică în picioare şi îl salută pe Sigmund cu un zâmbet prietenesc. Îmbătrânise rapid în ultimii patru ani. Părul i se rărise, căzuse de pe frunte şi încărunţise. În barba deasă şi neagră se vedeau fire strălucitoare argintii. Era însă în continuare unul dintre cele mai bine conturate chipuri de senator roman pe care le văzuse Sigmund până atunci: ochi adânc înfundaţi în orbite care priveau de sub sprâncene stufoase, un nas puternic şi osos. Capul acesta adăpostea un creier excepţional. Era la fel de amabil şi plin de solicitudine ca toţi maeştrii lumii ştiinţifice.

Într un colţ al încăperii se afla o persoană adâncită în lectură pe care Sigmund n o observase în primul moment. Profesorul Wagner Ja­uregg se întoarse şi îi strânse cu căldură mâna lui Sigmund, aproape mângâindu l. Wagner Jauregg îşi păstrase înfăţişarea de „om de la ţară": braţele şi trunchiul puternice ale unui tăietor de lemne. Lui Sigmund îi tresări inima când îşi dădu seama că se afla în faţa celor mai înalte somităţi ale psihiatriei din lumea medicală de limbă germa­nă, căci Wagner Jauregg, aşa cum precizase el însuşi, fusese rechemat de la Universitatea din Graz ca să preia conducerea uneia din cele două clinici de psihiatrie ale Universităţii din Viena. Parcă nu îmbătrânise nici măcar cu o zi de când Sigmund intrase în biroul lui ca să i ureze noroc la Graz: aceiaşi ochi verzi ca marea, acelaşi păr nisipiu, obrazul bărbierit, oval, cu mustaţa de aceeaşi culoare ca şi părul de pe cap.

Krafft Ebing spuse cu vocea lui amabilă:

— Vă mulţumesc că aţi venit, Herr Kollege. Ah, luaţi, vă rog o cafea şi o prăjitură. Instalaţi vă cât mai comod într un scaun.

Sigmund murmură câteva cuvinte de mulţumire şi îşi spuse în sinea lui: „Comod nu va fi niciodată, dar cafeaua e binevenită". Krafft Ebing nu era omul care să zâmbească fără un motiv anume. Arbora câte un zâmbet numai ca să l facă pe un om aflat la strâmtoare să se simtă în largul lui.

— Freud, comunicarea ta nu ţi a făcut un râu ireparabil – n a fost de faţă nici un reporter, iar Societatea a păstrat o discreţie absolută în relaţiile cu presa. La urma urmelor, Societatea este un forum deschis tuturor medicilor calificaţi. Fără îndoială că ai ascultat şi dumneata o mulţime de ipoteze ciudate expuse acolo, dar acestea nu au supravieţuit niciodată călătoriei lor de nuntă.

— Cu alte cuvinte, Herr Professor, consideraţi ridicole ideile mele?

— Este un cuvânt prea dur între colegi...

— Folosesc cuvântul fără nici un fel de prejudecată. Am căzut puţin în ridicol când m am întors de la Paris şi am ţinut prima prelegere despre isteria masculină. Asta se întâmpla în urmă cu zece ani, însă astăzi noţiunea aceasta este acceptată de cercurile neurologilor vienezi. Apoi am devenit din nou ridicol prin practicarea hipnozei chiar în oraşul natal al lui Mesmer... sosirea dumneavoastră şi încrederea în hipnoză ca metodă terapeutică mi au dat curaj...

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Wagner Jauregg făcu câţiva paşi încolo şi încoace, apoi spuse cu vocea lui de tăietor de lemne care făcea ca fiecare cuvânt să cadă ca o lovitură de secure pe trunchiul unui mesteacăn:

— Freud, am studiat împreună la Şcoala de Medicină, am lucrat unul lângă altul în laboratoare ani şi ani de zile. Am avut multă admi­raţie pentru lucrările tale în domeniul paraliziilor infantile. Tocmai de aceea te rog: nu publica comunicarea. Îţi va provoca un rău ireparabil. Vei pierde respectul de care te bucuri acum. Atât Krafft Ebing, cât şi eu considerăm că mergi prea departe şi îţi asumi prea multe riscuri. Ar trebui să mai lucrezi câţiva ani, să mai aduni materiale şi dovezi suplimentare, să ţi verifici ipotezele, să înlături eventualele erori.

Sigmund simţi cum i se strânge inima. Privi la chipurile celor doi bărbaţi din faţa lui care reuşiseră atât de bine în viaţă. Krafft Ebing adăugă grăbit:

— Am citit cu atenţie comunicarea dumitale şi suntem convinşi că eşti pe cale să comiţi o eroare fundamentală în conceptul de „sexualitate infantilă". Este împotriva legilor firii. Te implor, dragul meu Freud, nu te lăsa împins înaintea faptelor, a probelor pe care le ai adunat până acum, aşa cum ai spus şi în prelegere. Nu abandona metodele ştiinţei exacte cărora le ai fost credincios o viaţă întreagă. O publicare prematură a acestui material nu va întina numai reputaţia dumitale.

Uimit, Sigmund întrebă:

— Cine ar mai avea de suferit în afară de mine?

— Şcoala de Medicină. Rundschau este foarte citită. Vei face un mare deserviciu universităţii dumitale.

Sigmund întrebă cu o voce răguşită:

— Herr Professor, am citit câteva dintre acuzaţiile care v au fost aduse pentru valoroasa dumneavoastră lucrare Psychopathia Sexualis. Cu siguranţă că au existat o sumedenie de oameni care v au sfătuit să nu publicaţi o lucrare atât de revoluţionară, în care erau prezentate lucruri ce vin în contradicţie cu legile firii.

Krafft Ebing se ridică în picioare cu faţa schimonosită într o grimasă de durere. Wagner Jauregg păşi între ei.

— Freud, eu am impresia că în concluziile dumitale despre molestarea sexuală a copiilor se ascunde o eroare fundamentală, o eroare pe care cu siguranţă ai s o depistezi şi dumneata după ce ai să ţi aprofundezi cercetările. De aceea te sfătuiesc să nu publici încă lucrarea. Ştii ce spun ţăranii noştri austrieci când surprind pe cineva făcând o greşeală supărătoare? Du hast dein Hosentürl offen! Ai şliţul desfăcut!

2
În dimineaţa următoare, Oskar Rie îl invitase pe Sigmund, împreună cu cumnatul lui, Ludwig Rosenstein, la un restaurant pe strada Tuchlauben. Era de faţă şi directorul Max Kassowitz, ceea ce nu se întâmpla prea des. Deşi saluturile fură la fel de afectuoase ca de obicei, la masă domnea o atmosferă încărcată, care îi împiedica să se delecteze cu friptura de viţel cu cartofi şi sos de roşii.

Personalul Institutului Kassowitz fusese prezent la comunicarea lui Sigmund, dar nici un medic nu i împărtăşise punctul de vedere.

Profesorul Kassowitz, acum în vârstă de cincizeci şi patru de ani, o personalitate respectată în toate cercurile medicale europene, simţea că Sigmund se află într un moment de criză: dacă îşi va publica lucrarea, se va angaja pe un drum fără întoarcere. Rosenstein îl compară pe Sigmund cu un naufragiat aflat în mijlocul oceanului, care nu avea de ce să se agaţe decât o pană de gâscă. Oskar Rie îi arătă o lucrare recent publicată de profesorii Freund şi Sachs de la Wroclaw, în care autorii preluaseră ideile principale ale lui Sigmund din Paraliziile motorii organice şi isterice fără să citeze sursa. Oskar spuse cu un zâmbet binevoitor:

— Dacă imitaţia este cea mai sinceră formă de adulaţie, Sig, plagiatul reprezintă admiraţia devenită fraudă! Eşti cel mai spe­cialist în neurologie infantilă; cam tot ce ştim noi, Ludwig şi cu mine, am învăţat de la dumneata. Rămâi cu noi, unde poţi să te bucuri de o carieră solidă, respectabilă. Strădaniile dumitale actuale te vor aduce... pe marginea... la periferia... ştiinţei medicale şi a respectabilităţii. De ce să faci un asemenea sacrificiu lipsit de sens?

Se îndreptase încet spre casă, învăluit în căldura blândă a sfârşitu­lui de aprilie. În vreme ce mergea cu ochii plecaţi, avea sentimentul că zidurile bastionului original, pe care împăratul Franz Iosef le dărâmase cu ani în urmă pentru a construi în locul lor Ring ul, se înălţaseră din nou ca să l închidă în interiorul lor. Era prizonier. Avea doi paznici: firea lui, care nu i permitea să dea înapoi atâta vreme cât era convins de dreptatea sa, şi breasla medicilor din Viena, care îl va repudia. Îi povesti Marthei scena cuvânt cu cuvânt, tot aşa după cum îi relatase şi întâlnirea din seara precedentă cu Krafft Ebing şi Wagner Jauregg. Şi viaţa ei avea să fie afectată, aşa că trebuia să ştie ce se întâmplă.

— Marty, oamenii aceştia sunt de bună credinţă, îmi vor numai binele. Dar tot aşa după cum Krafft Ebing şi Wagner Jauregg erau preocupaţi de reputaţia Şcolii de Medicină, Kassowitz şi Oskar, în adâncul sufletelor lor, ar vrea să evite un incident care ar implica spitalul de copii.

Martha avea acum treizeci şi cinci de ani. Trecuseră cinci luni de când dăduse naştere Annei, în decembrie 1895. Anna era al şaselea şi – aşa hotărâseră – ultimul lor copil. Se simţise foarte rău în ultimele luni ale sarcinii, iar naşterea fusese dificilă. Din fericire, copilul se dezvolta frumos, iar Martha îşi recăpătase buna dispoziţie o dată cu ameliorarea stării de sănătate. Părul ei negru şi strălucitor era strâns la spate într un coc mare, iar ochii nu şi pierduseră expresia de tandreţe. Deşi născuse şase copii, îmbătrânea mult mai puţin vizibil decât Sigmund care, la cei patruzeci de ani ai săi, avea deja barba încărunţită şi aerul unui om învins.

Martha îl apucă de mână. În lunile de lăuzie, când se refăcuse încet şi îşi petrecuse mai tot timpul în pat, el îi citise câte o oră în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară din operele romancierului lor preferat, elveţianul C. F. Meyer. Sigmund avusese grijă să fie înconjurată de florile ei preferate, ciclame.

— Sigi, ai de gând să publici lucrarea?

— Da. O s o mai citesc o dată după masă, iar diseară o s o las la Rundschau.

— Şi, după cum spun colegii tăi, acesta va fi sfârşitul?

— Nu, va fi începutul... unui gol care se va închide în jurul meu... Martha zâmbi aşa cum ar fi făcut o mamă indulgentă şi murmură:

— La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Şi pământul era fără formă şi gol... Şi Dumnezeu a spus: „Să fie lumină..."

Sigmund o sărută, spunându şi în gând: „O căsnicie poate fi considerată desăvârşită abia în momentul îi care soţia începe să aibă sentimente materne faţă de soţ".

Martha continuă:

— Cândva spuneai că am putea să ne mutăm în alt oraş. Nu cred că m aş împăca cu Londra sau New York, căci nu stau prea bine cu limbile străine. Dar dacă ai vrea să ne mutăm la Berlin...?

Sigmund se lăsă pe vine în faţa fotoliului ei şi îi cuprinse mâinile între palme.

— Îţi mulţumesc, fată dragă, pentru spiritul tău de sacrificiu, dar nu va fi nevoie. Asta îmi aminteşte de negustorii ambulanţi care străbăteau ţara pe jos, cu sacii în spinare, vânzându şi marfa pe la ferme şi prin sate. Seara se adună la hanul cel mai apropiat că să mănânce şi să doarmă, îşi lasă sacii afară şi încep să se plângă de greutatea propriului sac. Apoi, într o noapte, hanul ia foc. Toţi vânzătorii ambulanţi se reped afară şi fiecare îşi apucă în grabă sacul său. Viena este sacul meu. Viena este închisoarea mea. Trebuie să rămân pe loc şi să cuceresc bastionul din interior. Scrierile mele vor fi precum trompeta lui Joshua: de îndată ce o să suflu în ea, zidurile se vor prăbuşi.

Servitoarea le aduse ceaiul.

— Este suficient de tare ca să te ţină drept, comentă Sigmund şi cel mai bun unguent pentru un eu şifonat şi plin de vânătăi. Sorbi încet, delectându se cu licoarea fierbinte. Marty, va trebui să renunţ la munca de la Institutul Kassowitz. Au trecut zece ani de când am păşit pentru prima oară în apartamentul de deasupra băcăniei, unde am pus bazele Departamentului de neurologie infantilă. Mi am petrecut acolo mii de ore, am tratat mii de copii. Am scris materiale bune şi folositoare pe care le am publicat în decursul timpului. Voiam mai de mult să mă retrag, dar acum cred că a sosit momentul potrivit.

Martha încruntă uşor din sprâncene.

— S ar putea să şi închipuie că te retragi pentru că te a deranjat atitudinea pe care au adoptat o faţă de comunicarea ta.

— Poate că da, dar vor simţi în acelaşi timp şi o mare uşurare. O să mi dau demisia începând cu data de şase mai, ziua mea de naştere, când împlinesc patruzeci de ani. Am să devin propriul meu stăpân şi o să mă ocup numai de nevroze şi de domeniul subconştientului. Când omul a împlinit patru decenii din această viaţă agitată şi incertă, trebuie să şi câştige libertatea. Zâmbi obosit. Aşa cum ar fi spus călătorul acela din bancul lui Jakob, care voia să ajungă la Karlsbad fără bilet şi era bătut în fiecare staţie: „dacă or să mă mai ţină curelele!"

După publicarea prelegerilor în Rundschau, medici pe care îi cunoştea de ani de zile traversau pe trotuarul celălalt ca să evite o întâlnire cu el. Când participa la şedinţele Societăţii de Medicină, nimeni nu i adresa vreun cuvânt.

La Viena, când se vorbea despre bagajele unei servitoare, se spunea „cele şapte boarfe", iar fraza rituală folosită de stăpân pentru a o concedia era: „Adună ţi cele şapte boarfe şi pleacă!" La Şcoala de Medicină, când venea vorba despre dr. Freud, se spunea: „Şi a împachetat cele şapte boarfe şi dus a fost!". Un Sekundararzt de la fostul Departament de boli nervoase al doctorului Scholz comenta teoriile domnului Privatdozent Freud folosind o frază foarte comună în germană:

— Nicht auf meinem eigenen Mist gewachsen, n a crescut pe bălegarul meu, nu e copilul meu.

Se simţea marginalizat şi dispreţuit... un paria. Din nou ţipa în sufletul lui, scrâşnind din dinţi: „Sunt izolat! Sunt singur!"

Pacienţii dispărură aproape complet, ca şi când, peste noapte, ar fi fost trecut pe lista neagră. Nu mai primea cazuri recomandate de medicii de la Allgemeine Krankenhaus, de la Institutul Kassowitz sau de la alţi doctori din oraş.

Îşi continuă cursurile facultative despre isterie şi marile nevroze la universitate, deşi numărul cursanţilor abia dacă ajungea la patru. Era totuşi binevenit la partidele de taroc de sâmbătă seara, însă se ducea rareori şi acolo, căci nu suporta compătimirea prietenilor. Martha încercă să l asigure de loialitatea lui Oskar Rie şi a lui Leopold Königstein. Se întreba dacă nu cumva mania persecuţiei poate fi contagioasă. Să se fi molipsit oare şi el de la ofiţerul psihopat pe care îl îngrijea?

Avea puţine şanse să mai fie invitat să ţină prelegeri în faţa vreunei reuniuni medicale, iar publicarea comunicării, aşa cum spunea chiar el, „se soldase cu întreruperea majorităţii contactelor mele umane". În aceste condiţii, îl rugă pe un fost partener de afaceri al tatălui său să i indice un grup de oameni cu care ar putea să şi discute descoperirile.

— Unde pot să găsesc un cerc de oameni aleşi, cu un caracter deosebit, care să fie dispuşi să mă primească prieteneşte, în ciuda temerităţii mele?

— B'nai B'rith este locul unde pot fi întâlniţi asemenea oameni, îi răspunse bătrânul. Dar având în vedere natura întrunirilor la care te referi, ţi aş recomanda cercul de lectură al Academiei Evreieşti.

Aproximativ treizeci de tineri se adunau în fiecare sâmbătă seara într un club de pe Ringstrasse. Nu auziseră nimic despre „primele priviri aruncate în străfundul vieţii instinctive a omului" şi nici despre structura arhitectonică a subconştientului. Ascultau fascinaţi expunerea, apoi puneau întrebări care arătau că, deşi înţeleseseră numai partea introductivă a prelegerii doctorului Freud, erau dornici să afle mai mult. Când se întoarse în apartamentul de pe Berggasse şi Martha îi văzu strălucirea din ochi, exclamă:

— Gott sei Dank. Slavă Domnului!

Din fericire, veştile primite de la ceilalţi membri ai familiei erau îmbucurătoare. Rudelor lor din New York şi din Viena le mergea bine. Rosa Freud, la cei treizeci şi şase de ani ai săi, se îndrăgostise de Heinrich Graf, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, doctor în drept şi membru al Institutului Avocaţilor. Era un om cult, cu remarcabile capacităţi intelectuale, a cărui clientelă creştea rapid. Ajunsese o autoritate în materie de mărci ale mărfurilor şi legi referitoare la transporturi de marfă. Scria şi articole pentru revistele juridice. Rosa nu se mai îndrăgostise de nici un bărbat după ce tânărul Brust fugise de la cina din casa familiei Freud, cu zece ani în urmă. Nu plânsese prea mult după Brust şi nici nu renunţase la ideea de a se căsători, aşa cum făcuse Minna când murise Ignaz Schönberg. Rosa era mai curând o fire romantică, ce trăia cu credinţa că undeva, în lume, exista omul potrivit pentru ea.

Sigmund fusese cavaler de onoare, semnase toate hârtiile necesare după ce mirele şi mireasa se sărutaseră sub huppah ul din sanctuarul templului de pe Müllnergasse. Martha s a oferit să pregătească masa de nuntă. Tot apartamentul era plin de narcise înmiresmate. S a servit şampanie franţuzească. La ora trei, cei treizeci de membri ai familiei Freud s au aşezat la masă. Martha le a servit o supă, friptură de vită cu cartofi noi şi pătrunjel şi, în final, capodopera deserturilor vieneze, tort de ciocolată Malakoff cu frişcă şi pişcoturi. La ora cinci, tinerii căsătoriţi au plecat în luna de miere.

În casa părintească mai rămăsese doar Dolfi. Întrucât era cu câţiva ani mai mică decât Rosa, nimeni nu şi făcuse griji în privinţa ei până la căsătoria surorii sale. Acum însă Sigmund şi Alexander recunoscură sincer unul în faţa celuilalt că exista o diferenţă esenţială: Dolfi era cam ştearsă şi până acum nici un bărbat nu se interesase în mod serios de ea.

Sigmund înfruntă cu stoicism atacurile lansate împotriva Eredităţii şi a etiologiei nevrozelor, lucrare pe care o scrisese pentru Revue Neurologique. Majoritatea comentatorilor preluară tonul imprimat de dr. Adolf Strümpell, neurologul german care făcuse o recenzie la Studiile asupra isteriei şi scrisese o „notiţă nefericită", după spusele lui Sigmund, punând sub semnul îndoielii procedurile terapeutice şi a scrierilor doctorului Freud. „Nu ştiu în ce măsură sondarea unor probleme atât de intime poate fi considerată legitimă indiferent de circumstanţe, chiar dacă reprezintă iniţiativa unui medic cu cele mai solide principii."