Jean Delumeau

Jean Delumeau

PĂCATUL Şl FRICA

Vol. 2

Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII)

CUPRINS:

Partea a treia

11. Difuzarea unei pastorale

De la convingere la tactică 9

Documentele 26

12. „Chibzuiţi bine” „Pregătirile pentru moarte” 31

Predici şi cântări 42

— Supliciile lumii celeilalte

Infernul 59

Purgatoriul, infern temporar 70

Către infernalizare 70

Infernul provizoriu în secolele XVII şi XVIII 75

14. Un Dumnezeu cu „ochi de linx”

Judecată sau răzbunare 92

Limitele bunătăţii divine 103

15. Păcat şi păcate

Păcat de moarte şi păcat venial 116

Clasificarea păcatelor 121 „Avariţia” 124

Căsnicia, stare „periculoasă” 127

Necurăţia 133

16. Modelul ascetic „Nimic nu-i place lui Dumnezeu mai mult decât un trup lipsit de vlagă” 146

Refuzul distracţiilor 156

17. Dificultatea mărturisirii obligatorii

Confesiunile sacrilege * 165

Confesiuni sacrilege şi comuniuni nedemne 178

18. Pastorala catolică: încercare de cuantificare 185

Pe teren protestant

19. „Eşti un cuvânt năprasnic, veşnicie!”

Trebuie oare să inspirăm frica? 199

Teologie şi pedagogie 204

20. Puncte comune în pastoralele protestantă şi catolică

Insistenţa asupra morţii 213

Celelalte sfârşituri de pe urmă şi contempus mundi 221

21. Escatologia şi predestinarea

Scadenţe apropiate 235

Servul arbitru şi elecţiunea 251

Frica de damnare 26l

Concluzie 277

Partea a treia

Pastorala fricii

Pe teren catolic

De la convingere la tactică în prelungirea Fricii în Occident, care insistase asupra spaimelor resimţite de cultura conducătoare de altădată, capitolele precedente au surprins frica de Dumnezeu judecător, cu toate consecinţele ei, la nivelul elitei catolice formate din călugări, teologi, episcopi şi laici pioşi. Acum este necesar să urmărim difuzarea acestei religii neliniştite la nivelul maselor catolice (vom încerca apoi un demers paralel în interiorul protestantismului). Incontestabil, această difuziune a recurs câteodată la o tactică terorizantă şi, într-un mod nu mai puţin evident, a întărit (provizoriu) puterea clericală. Dar dezvoltările noastre anterioare demonstrează că tactica şi voinţa de a-i stăpâni pe enoriaşi nu au avut întotdeauna întâietate, în pofida a ceea ce o istoriografie prea limitată ne-ar putea face să credem. În acest sens, E. Mâle relatează fapte convingătoare: cardinalul Baronio îşi gravase pe sigiliu chipul morţii. Înainte de a lua hotărâri importante, Inocenţiu IX avea obiceiul de a privi un tablou care îl înfăţişa pe patul morţii. Alexandru VII îşi ţinea sicriul sub pat; mânca din farfurii de lut pe care erau pictate capete de mort; uneori îşi primea vizitatorii într-o încăpere în care păstra cranii adevărate. Cardinalul Oliva privea de mai multe ori pe zi un sipet în formă de mormânt conţinând un schelet1. Prin urmare, a fost vorba de o angoasă trăită la intensitate maximă şi pe care pastorala a vrut s-o comunice maselor. Atunci, în mod inevitabil, s-a pus problema tacticii; au fost căutate mijloacele cele mai potrivite pentru a impresiona; au fost utilizate „trucuri” capabile să întărească autoritatea predicatorilor şi să facă credibil amestecul de culpabilizare, ameninţări şi de consolări ce a constituit vreme de secole canavaua cea mai obişnuită a predicării.

Trecerea de la frica resimţită de individ la cea pe care unii se străduiau s-o semene în sufletele tuturor este evidentă în omilia deja citată a Monseniorului Surian, episcop de Vence, la sfârşitul Vechiului Regim: „'. Atunci când cred că… Infernul va fi lăcaşul ultim aproape al tuturor celor cu care trăiesc…, când mă gândesc că voi împărtăşi poate aceeaşi soartă şi că aceasta îmi va fi partea cuvenită, mărturisesc că nu-mi mai pot stăpâni spaima”2. Aceasta nu este o mărturisire izolată. Un predicator cunoscut, oratorianul Loriot, le declară într-o zi ascultătorilor săi: „Dacă vorbele mele vă stârnesc frica, acelaşi sentiment l-am trăit şi eu. Dacă discursurile mele vă înspăimântă, asta se întâmplă numai după ce am fost eu însumi înspăimântat”; apoi misionarul precizează uimitoarea raţiune a temerilor sale: „într-adevăr, am un motiv mai bun decât sfântul Pavel (I Cor. 9, 18-27) să spun ca el că mi-e teamă să nu fiu damnat încercând să-i salvez pe ceilalţi, pentru că mă ocup de ei în loc să mă ocup de mine şi să cer iertare pentru păcatele mele. Era teama sfântului Ioan Hrisostomul. Dar mai trebuie mult pentru ca ea să fie la fel de întemeiată ca a mea. Am mari temeri în ce priveşte mântuirea mea, spunea sfântul prelat poporului său, pentru că, rugându-mă şi plângând pentru voi, nu mai am răgazul să plâng pentru mine”3.

Să trecem peste modul în care este utilizat aici textul sfântului Pavel. Să subliniem mai degrabă aluzia la sfântul Ioan Hrisostomul. Căci ea ne duce din nou la modelul ascetic ce a cântărit atât de greu asupra pedagogiei creştine, mai ales în epoca Reformei catolice. Multor Părinţi ai deşertului le-a fost frică de damnare. În aceste condiţii, cum să nu se teamă creştinii obişnuiţi? Într-o altă predică, Loriot mai afirmă: „Cum să nu fie păcătosul cuprins de frică la gândul a ceea ce trebuie să i se întâmple, de vreme ce sfinţii înşişi nu au fost scutiţi de această teamă şi au tremurat în ceasul morţii”. Iar oratorul aminteşte chinurile lui Ilarion, Arsenie şi Agaton, toţi călugări din deşert, în momentul „cumplitei treceri”4. În Pedagogue chretien, sfântul Grigore şi Inocenţiu III sunt chemaţi de iezuitul Philippe d'Outreman să justifice, prin exemplul temerii sfinţilor în faţa morţii, necesara spaimă ce trebuie insuflată neamului de păcătoşi. Într-adevăr, putem citi: „Cei drepţi, spune sfântul Grigore, se tem de tot ceea ce fac, când se gândesc în faţa cărui judecător vor trebui să se prezinte negreşit într-o zi. Ah! Ce teamă şi ce spaimă [exclamă papa Inocenţiu III] vor fi atunci! Ce plânsete şi gemete! Căci dacă stâlpii cerului se clatină în faţa lui, ce vor face păcătoşii? Dacă cel drept abia este mântuit, ce se va întâmplă cu păcătoşii?”5, în acelaşi spirit, o predică redactată pentru a cincisprezecea duminică după Rusalii de Pierre de la Font ne asigură că cei mai mari sfinţi „nu au încetat să se teamă că vor muri rău decât când au încetat să mai trăiască”6.

Evocarea fricii resimţite la cel mai înalt nivel îngăduie cu greu să fie menţinută afirmaţia larg răspândită în istoriografie şi care opune două domenii ale pastoralei: „Misiunilor, poporului, tunetele şi fulgerele; elitelor cucernice, farmecul şi blândeţea”7. Bourdaloue s-a exprimat foarte clar în această privinţă, declarând la începutul unei predici despre infern: „A predica infernul la curte este o datorie a oamenilor Bisericii; şi ferească Dumnezeu ca predicatorul, dintr-o falsă prudenţa sau dintr-o laşă supunere la gustul depravat al auditoriului, să lase la o parte o materie atât de importantă şi un aspect esenţial al religiei noastre! Şi de aceea trebuie să ia aminte cui îi vorbeşte despre ele. Popoarelor, acest adevăr le poate fi propus în imagini stridente: iazuri de foc, hăuri învăpăiate, spectre hidoase, scrâşnete din dinţi. Dar în faţa voastră, dragii mei ascultători cate, deşi din lume şi de pe pământ. Sunteţi într-un alt sens învăţătorii spirituali şi înţelepţii lumii, el trebuie explicat cu simplitatea credinţei; astfel încât să vi se dea o idee exactă asupra lui şi capabilă să vă lămurească”8.

Desigur, tentaţia de a le predica mai-marilor şi bogaţilor o religie edulcorată a existat cu adevărat: o dovedeşte Bourdaloue. Însă Reforma catolică a respins-o cu fermitate. În faţa curţilor ca şi în locurile de retragere pentru sufletele de elită, ea a folosit un limbaj şocant. Uneori mai puţin concrete decât predicile adresate oamenilor din popor, omiliile destinate claselor înstărite şi elitelor nu au vehiculat un mesaj mai puţin vehement, pentru că ele exprimau aceeaşi teologie: cea a unui Dumnezeu a cărui dreptate avea câştig de cauză asupra îndurării.

O dată amintit procesul de „obiectivare” (cel căruia îi este frică poate simţi nevoia de a stârni frica), este imposibil să nu fim frapaţi de anumite trăsături comune majorităţii predicilor. Mai întâi, folosirea, mai frecventă poate decât într-o perioada anterioară9, a lui „tu” sau „voi” la adresa auditorilor şi, mai general, utilizarea formulelor care subliniază superioritatea morală a celui care vorbeşte faţă de publicul său. În schimb, „noi”, punându-1 pe cleric la nivelul păcătoşilor care îl ascultă, este mai puţin frecvent. „Tu” este constant la Bernardin de Siena, care îl atrage astfel într-un fals dialog pe fiecare ascultător al său, dialog în care doar el vorbeşte10. La începutul predicilor, Olivier Maillard plasează întotdeauna formule culpabilizatoare de felul: „Aceste cuvinte [ale omiliei de astăzi] sunt pentru cei creştini doar cu numele sau care nu au viaţa creştină în ei11, sau aceste cuvinte sunt pentru nevrednicii păcătoşi cu un suflet murdar12, sau aceste cuvinte sunt pentru păcătoşii înrăiţi pentru ca ei să fie copleşiţi {ut conterantuf) şi îndemnaţi să acţioneze cum se cuvine”13 etc. Frecvent utilizat în predicarea secolelor XVII-XVIII, „voi” dă ocazia unor apostrofări de genul: „Taţi şi mame – vorbeşte episcopul Godeau – dacă v-aţi pierdut copiii şi dacă îi căutaţi, unde îi veţi găsi? La Biserică? Nu. Îi veţi găsi la cârciumă, la joc sau la cine ştie ce dezmăţ”14.

Comparându-şi enoriaşii cu păgânii, acelaşi Godeau le spune fără menajamente: „Ce altceva este pe buzele voastre decât ticăloşia, minciuna, înşelăciunea, bârfa, calomnia?”15 în ziua înălţării, Francois Hebert le declară enoriaşilor săi de la Versailles: „Prea scumpii mei fraţi, aveţi mult mai multe motive să fiţi cuprinşi de durere şi spaimă la vederea acestei taine a înălţării lui Isus Hristos; căci el vă poate face mult mai multe reproşuri decât apostolilor săi, atunci când i-a părăsit…”l6Cu şi mai multă vigoare, în cursul misiunilor în Bretania inferioară, Părintele Maunoir avea obiceiul de a-şi interpela auditorii în următorii termeni: „îl vedeţi pe Dumnezeu-Om pe care l-aţi răstignit? Voi i-aţi pus coroana de spini pe capul sfânt, în care se află înţelepciunea Domnului. Voi aţi pus pe umerii Mântuitorului crucea grea ce îl apasă… Priviţi chipul adorabil pe care şi îngerii vor să-1 vadă: uitaţi-vă cum l-aţi desfigurat”17. Jacques Giroust, un alt predicator iezuit celebru din secolul XVII, îi îndeamnă pe ascultătorii săi să coboare preţ de o clipă cu el în infern. Le spune: „Coborâţi cu gândul în hăul pe care poate că Dumnezeu îl va căsca în curând sub picioarele voastre, ca să vă înghită. Coborâţi acolo încă de pe acum. Ce veţi găsi? Nelegiuiţi ca voi, profanatori ca voi, pierduţi în plăceri ca voi, zgârciţi ca voi. Răzbunători ca voi, clevetitori ca voi, într-un cuvânt, păcătoşi ca voi'1'1*.

„Tu”, „voi” şi apostrofările adresate păcătoşilor din auditoriu – dar cine nu era păcătos?

— Ne permit să descoperim un fapt de mari dimensiuni: în pastorala de altădată, publicul era în mod constant bănuit, spionat, culpa-bilizat şi acuzat. Ca dovadă, printre altele o mie de acelaşi gen, declaraţia parohului Reguis într-o predică duminicală: „Dragii mei enoriaşi…, când vă văd aici asistând la sfânta noastră taină, ascultând cuvântul Domnului, aducându-i cantări de laudă, îmi spun că sunteţi adevăraţi creştini. Dar dacă vă urmăresc în casele voastre, dacă vă cercetez faptele şi felul vostru de a acţiona în toate cele, creştinii dispar şi nu văd decât duşmani ai crucii şi ai evangheliei: beţivul, neruşinatul, zgârcitul, invidiosul, clevetitorul şi răzbunătorul”19. Astfel, oratorul hirotonisit de altădată folosea deseori amvonul ca tribunal în care îndeplinea funcţia procurorului.

Interpretând acest rol, cum ar fi putut el evita recurgerea la mijloace facile pentru a înspăimânta? Cum să nu fi aplicat o tactică? Într-o zi, sfântul Bernardin de Siena le declară locuitorilor din Perugia că la predica următoare le va arăta un diavol în carne şi oase. Normal că perugienii au dat fuga la o predică ce se anunţa a fi senzaţională. În cursul acesteia, sfântul Bernardin reaminteşte într-adevăr promisiunea, apoi începe să strige cu o voce înfricoşătoare: „Vreţi să-1 vedeţi pe diavol? Priviţi-vă unii pe ceilalţi. Căci voi înşivă sunteţi adevăraţii diavoli”, şi continuă să vorbească despre viciile ascultătorilor săi20.

Numeroase mărturisiri scot în evidenţă faptul că predicatorii, în special misionarii din „interior”21, au utilizat din plin o pastorală a spaimei, cu scopul de a-i converti mai uşor pe păcătoşi, mai ales pe cei de la ţară. Găsim exemple din belşug: „Pentru a stârni spaima sfântă [de păcat], scrie Jean-Pierre Camus, există obiceiul de a se începe [în misiuni] prin a propovădui sfârşiturile ultime, moartea, judecata individuală şi generală, purgatoriul, infernul, toate fiind înfiorătoare şi îngrozitoare şi trezind teama de Dumnezeu'22.

În 1627, Bourdoise, misionar în dioceza de Chartres, se întreabă dacă este cazul să adune în continuare mulţimile de oameni, ţinând cont de ciuma ameninţătoare. În cele din urmă, el se hotărăşte să menţină predicile, în ideea că „teama de acest râu şi vederea morţii apropiate căreia fiecare îi este expus ar face impresii salutare asupra poporului şi ar inspira sentimentele unei adevărate penitenţe”23. Pentru Louis Abelly, autorul biografiei sfântului Vincent de Paul (apărută în 1664), misionarul lazarist trebuie să pună accentul cu precădere pe: „Sfârşiturile de pe urmă, penitenţă, enormitatea păcatului, asprimea judecăţii lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, învârtoşarea inimi, impenitenţa finală, ruşine, căderile repetate în păcat, clevetire, invidie, ură şi duşmănii, insulte şi blasfemii, necumpătare la băut şi mâncat şi alte asemenea păcate care se săvârşesc de obicei printre oamenii de la ţară”21.

În legătură cu predicarea Părintelui Maunoir, Antoine Boschet ne informează că în

Primele săptămâni ale misiunii se predica de obicei asupra unor subiecte capabile să mişte sufletul şi să cheme la penitenţă: moartea, judecata, infernul şi paradisul”25.

Iezuitul italian Paolo Segneri cel Bătrân (t 1694) proceda exact la fel. Unul dintre biografii lui ne dezvăluie: „Subiectele predicilor erau alese printre cele mai dure din cele propuse de sfârrta Evanghelie: necesitatea penitenţei, marea primejdie a celor care o amână până la moarte, gravitatea păcatului de moarte, caracterul înspăimântător al judecăţii divine, chinurile de neispăşit din infern şi alte asemenea argumente capabile să-i trezească pe cei adormiţi şi să-i aducă din nou capul pe umeri celui care va fi avut ghinionul să-l piardă”26.

În această privinţă, metodele misionare au fost asemănătoare de la o congregaţie la alta. Despre Christophe d'Authier (f 1667), care a predicat mai ales în Dauphine, ni se spune: „La început, în discursurile lui era vorba numai despre îngrozitoarea dreptate a lui Dumnezeu, necesitatea penitenţei, modul de a te confesa cum se cuvine şi cele trei sfârşituri de pe urmă ale omului. Credincioşii îl ascultau în fiecare seară, în lumina unui mare număr de torţe, aprinse în diferite colţuri ale bisericii. Le vorbea timp de patruzeci de zile numai despre acestea, pentru a le înmuia inimile şi pentru a le trezi o sfântă căinţă pentru greşelile lor. Apoi le aducea în atenţie bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, imensa lui îndurare, harurile copleşitoare ale patimilor lui pentru a-i face să înţeleagă cu atât mai bine dragostea lui cu cât îi făcuse înainte să se teamă de pedeapsă şi de ameninţările lui”27.

Cât despre capucinul Albert de Paris, el făcea astfel cunoscută practica obişnuită a ordinului său în materie de misiuni: „Cel ce predică seara are obiceiul să se ocupe de subiectele cele mai uimitoare, cum ar fi infernul, veşnicia, impenitenţa finală, judecata şi altele asemenea. Apoi el începe marile subiecte de morală, care sunt împăcarea, restituirea bunurilor furate, clevetirea şi altele asemenea. Le continuă, atâtea câte sunt, iar la sfârşit prezintă câteva subiecte mai blânde, cum ar fi practicarea virtuţilor şi metodele de a persevera în har”28. În legătură cu infernul, iezuitul Houdry precizează: „Toţi predicatorii vorbesc despre acesta; ei n-ar fi crezut că şi-au îndeplinit misiunea dacă n-ar fi vorbit de înfricoşătorul subiect”. Houdry aprobă acest catehism şi chiar îl încurajează în astfel de termeni: „Nu este nevoie să atragem atenţia că exagerarea pe care oratorul creştin trebuie s-o evite când abordează orice subiect nu se referă şt la cel de faţă; pentai că spiritul uman nici măcar nu poate concepe imensitatea suferinţelor infernului”29. Pe această temă sunt permise, prin urmare, toate superlativele ororii, pentru că oricum vor fi sub nivelul adevărului. În acelaşi sens, Jean-Pierre Camus scrisese cu câteva decenii mai înainte: „Nu pot fi exagerate suficient focurile devoratoare şi arşiţele veşnice ale infernului, nici imensitatea judecăţilor lui Dumnezeu, care sunt abisuri profunde”30.

Desigur că pentru a le furniza misionarilor şi parohilor un set de istorii impresionante le-a adunat Philippe d'Outreman în al său Pâdagogue chrestien (Pedagogul creştin), chiar cu riscul de a aluneca în macabru31. Oratorianul Loriot inserează, într-o predică despre „ruşinea care face să fie ascunse păcatele în timpul confesiunii”, o anecdotă tulburătoare. „Unei femei de calitate, pioasă de altfel, fiindcă săvârşise de una singură o acţiune necinstită, îi fu atât de njşine încât nu îndrăzni niciodată să-şi declare păcatul confesorului ei”. Pentru a-şi înăbuşi regretele, a intrat într-o mănăstire, a urmat toate canoanele, a fost aleasă maică superioară, dar fără a-şi mărturisi vreodată greşeala, chiar şi-n ajunul morţii. După deces i-a apărut uneia dintre călugăriţe şi i-a dezvăluit faptul că era damnată. Mai interesantă decât acest exemplu este nota adăugată de către Loriot în josul paginii: „Autorul a povestit deseori acest exemplum în decursul misiunilor sale şi îl înveşmânta în culorile cele mai vii cu putinţă; şi nu 1-a spus niciodată fără a-şi fi produs efectul pe loc”32. Or, lucrarea lui Loriot este alcătuită din modele de predici menite să fie repetate. O mulţime de credincioşi trebuie să fi auzit această istorioară.

Misionarii au închipuit scenarii frapante. La începutul secolului XVII, Michel Le Nobletz îşi începe misiunea la Douarnenez trăgând clopotul de alarmă. Oamenii aleargă la biserică gândindu-se la vreo nenorocire. Omul lui Dumnezeu le explică într-adevăr că erau în pericol să-şi piardă sufletul33. Julien Maunoir foloseşte acelaşi procedeu, punând la începutul misiunii să se sune clopotul de la ora patru dimineaţa. Boschet povesteşte: „în timpul acesta suna clopotul la biserica şi toţi erau în mişcare pe străzi, ceea ce provoca uneori spaimă. Pentru că atunci când se făcea misionarism într-un oraş în plină iarnă, călătorii, care habar n-aveau ce se petrece, se trezeau noaptea tresărind la sunetul unui clopot mare şi, auzind pe toată lumea din hanul în care se aflau sculându-se în grabă, se gândeau c-a izbucnit vreun foc prin împrejurimi şi se clădeau jos din pat în pripă, ca şi ceilalţi. Zgomotul de pe stradă le înteţea spaima şi le întărea convingerea. Aşa încât, scoţând capul pe fereastră, întrebau pe toată lumea unde alergau cu noaptea în cap şi aflau că nu focul, ci misiunea producea toată vânzoleala”3'.

De câte ori n-au folosit misionarii „trucul” capului de mort! În 1608, Le Nobletz îi oferă unei penitente nobile un craniu împodobit cu o perucă blondă, coafată după ultima modă3'. Cu zece ani mai târziu, benedictinul englez William Gifford predică în postul Paştelui, la Reims, „în aplauzele de necrezut ale asistenţei”, căreia vrea la sfârşit „să-i lase drept cadou una din cele mai frumoase flori, zicea el, cu care natura a înfrumuseţat vreodată pământul… Fiecare îşi imagina atunci tot soiul de flori: garoafe, crini, trandafiri… Şi iată că scoate dintr-o cârpă, lucru admirabil, floarea aceea de care făcea paradă, în toiul banchetelor, marele rege al Egiptului, Ptolemaios Philaclelphos, un cap de mort, cu scopul ca, printr-un simbol atât de impresionant şi natural, amintirea şi frica de moarte să rămână imprimate cu putere în străfundul inimilor lor…”56.

Se pare că eudiştii secolului XVII nu s-au urcat la amvon cu un cap de mort37. În schimb, capucinii – şi alţii – au recurs la acest procedeu. Un istoric capucin tocmai a scris despre părintele Honore de Cannes: „[Şi el] s-a folosit în amvon de stratagema clasică în epoca aceea a capului de mort, împodobit succesiv cu o tocă de magistrat, cu un coif militar, cu panglici făcute nod [= coafură î la Fontange], cu o perucă de doctor, cu o coroană de imortele sau cu o beretă de abate”38: o nouă adaptare a temei dansului macabru.

Această pedagogie a avut o posteritate îndelungată. La mijlocul secolului XIX, redemptoriştii napolitani primeau drept canava a predicii despre moarte, cu folosirea craniului (funzione del teschio), modelul următor:

Misionarul, încheind o peroraţie dramatică asupra morţii înspăimântă-toare a păcătosului, se întrerupe deodată şi-şi scoate bereta. „Dar îmi dau seama, fraţii mei prea iubiţi, că predica asupra morţii nu v-a făcut în seara asta nici o impresie. Staţi cu inima împietrită şi cu ochii uscaţi. Ştiţi ce-am să fac? Am să chem în seara asta un alt predicator. Unul din compatrioţii voştri… De pe lumea cealaltă. Chiar el o să vă ţină predica asupra morţii. Cine ştie? Poate că el va fi în stare să vă emoţioneze. Poate c-o să vă facă să plângeţi şi vă va converti la Isus”. (Spunând acestea, pune mâna pe o torţă aprinsă şi adaugă:) „Haideţi, înainte de-a ajunge acest alt predicator, cereţi-i iertare lui Isus. Da, chemaţi-o în ajutor pe Măria”.

(în acelaşi timp înşfacă brusc un cap de mort şi, întorcându-1 cu faţa spre public, îl luminează cu o torţă şi începe un dialog cu acesta, având grijă ca atunci când îi vorbeşte craniului să se întoarcă spre el, iar atunci când dă răspunsul craniului să se întoarcă spre lume…) „Predicatorul:

— Spune, vorbeşte-le compatrioţilor pe care-i vezi: ce se întâmplă pe lumea cealaltă?

Craniul:

— Vai! Prieteni: lucrurile merg râu în faţa tribunalului lui Dumnezeu! E nebun cel ce nu-1 iubeşte pe Dumnezeu. Nebun cine nu devine sfânt!

Predicatorul:

— Ce s-a întâmplat cu ochii ăştia cu care poate că ţi-a făcut plăcere să priveşti atâtea obiecte pe gustul tău, cu atâtea ocheade păcătoase, ce s-a întâmplat?

Craniul:

— I-au mâncat şoarecii. I-au mâncat viermii. Nebun e cel ce nu-1 iubeşte pe Dumnezeu. Nebun cine nu se face sfânt. Predicatorul:

— Şi limba asta cu care poate că ai intonat atâtea cântece de dragoste, ai proferat atâtea blesteme, atâtea cuvinte, ce s-a întâmplat cu ea?

Craniul:

— Au mâncat-o viermii!… Nebun cine nu se face sfânt. Predicatorul:

— Şi faţa asta pe care ţi-o doreai frumoasă şi de dragul căreia stăteai atât timp în faţa oglinzii, ce s-a întâmplat cu ea?

Craniul:

— Au mâncat-o viermii; au devorat-o viermii. Nebun cine nu se face sfânt.

Predicatorul:

— Şi părul pe care poate că-1 îngrijeai cu atâcea parfumuri şi miresme încântătoare pentru a te face frumos în ochii altora şi a deveni o capcană a infernului pentru atâtea biete suflete, ce s-a întâmplat cu el?

Craniul:

— S-a descompus. A devenit pulbere. Nebun cine nu se face sfânt. Vai, dragii mei compatrioţi, şi eu am trăit pe pământurile astea.

Am mers ca şi voi pe străzile astea, prin pieţele din N… Am fost în biserica voastră ca şi voi…

Predicatorul:

— Şi acum?

Craniul:

— Şi acum pentru mine toate au luat sfârşit! Lumea va lua sfârşit în curând şi pentru voi. Fericit va fi doar cel ce-1 iubeşte pe Dumnezeu.

Fericit cel ce-şi va salva sufletul.

Predicatorul:

— Unde-ţi este sufletul, în paradis sau în infern, nu ştiu nimic? Dacă sufletul este în rai, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru compatrioţii tăi, pentru ca inima să li se înmoaie în seara aceasta şi să se convertească la Isus Hristos. Dar dacă sufletul îţi este în infern, du-te, nu vreau să te mai văd”.

(Zicând acestea face să dispară craniul, ia crucifixul şi-1 arată poporului spunând – pe un ton exclamativ -: „înălţaţi-vă vocea şi spuneţi: