Joi, 28 aprilie 1977 am primit la redacţIE



Yüklə 0,5 Mb.
səhifə1/8
tarix17.01.2019
ölçüsü0,5 Mb.
#98615
  1   2   3   4   5   6   7   8

THE

15

bill board

Joi, 28 aprilie 1977

AM PRIMIT LA REDACŢIE

De la Arthur Pusey-Hamilton, MBE

Stimaţi domni,

Un articol recent al corespondentului dumneavoastră Douglas Anderton a pus în lumină cîteva exemple ale unor aşa-numite „sentimente antiirlandeze" printre cetă­ţenii de ispravă din Birmingham. Domnia sa pretinde că, din 1974, anul exploziilor din localuri, a existat o veritabilă cavalcadă a atacurilor cu bombe, a actelor de linşaj şi a agresiunilor neprovocate asupra cetăţenilor irlandezi, pe care le consideră „o ruşine".

E prima dată cînd sînt întru totul de acord cu domnul Anderton. Aceste incidente sînt într-adevăr ruşinoase, în primul rînd, au fost prea puţine, iar în al doilea, nu au fost atît de grave pe cît ar fi fost de dorit.

Oare domnul Anderton nu îşi dă seama că în Irlanda se poartă un război - unul menit să protejeze interesele legitime ale englezilor? în aceste împrejurări, fiecărui cetăţean englez de bună credinţă îi revine, fireşte, obli­gaţia de a face tot ce depinde de el (ea) pentru a sprijini guvernul în campania împotriva forţelor rebele care s-au comasat pe malul celălalt al Mării Irlandei.

Există cîteva măsuri simple, dar eficiente pe care le putem lua cu toţii în această privinţă. Să ne -oprim,

303

bunăoară, la politica engleză (discutabilă pentru unii) de „întemniţare". De fapt, prima care a găsit o moda­litate de a pune în practică această metodă acasă a fost Gladys, preabuna mea soţie. De cîtăva vreme, nutream amîndoi bănuiala că vecinul nostru, domnul O'Reilly, era - ce mai încolo-încoace - irlandez. Deşi nu aveam dovezi concrete, existau anumiţi factori -numele, culoarea maşinii (verde-smarald), obiceiul de a fredona Danny Boy în timp ce tundea iarba din faţa casei - care ne-au convins ferm că respectivul avea sînge irlandez. Gladys a avut nevoie doar de cîteva ore ca să-i instaleze o încărcătură explozibilă primitivă pe alee, iar apoi, în timp ce el atîrna neputincios de glezna stîngă, care i se agăţase de felinarul cel mai apropiat, să-l lege fedeleş şi să-l închidă, cu toate zvîrcolelile şi strigătele lui, sus în gura de aerisire, unde se află şi în prezent, în ce mă priveşte, un Paddy1 mai puţin care să contamineze străzile acestui frumos oraş!



Modul meu de lucru, fie-mi permis să adaug, a fost ceva mai radical. De cîtva timp circulă zvonul - deşi nu pot să-mi închipui ce rost au secretele de acest gen -că armata engleză aplică o politică a „trasului în plin" în Irlanda de Nord. în pofida numeroaselor scrisori expe­diate la Downing Street 10, nu am reuşit să obţin confir­marea oficială a acestui fapt, şi totuşi, m-am gîndit că nu exista nici un motiv care să mă împiedice, ca un englez patriot ce sînt, să încerc o manevră asemănă­toare pe strada noastră frumoasă, străjuită de copaci. Prin urmare, am obţinut un modest împrumut bancar ca să-mi procur o cantitate de muniţie şi să transform podul casei într-un foişor pentru amplasarea armamentului, după care am început să supraveghez circulaţia de pe stradă. N-a trecut mult şi am observat că numele inscrip­ţionat pe dubita furnizorului de carne din cartier, care trecea prin dreptul casei noastre în fiecare marţi şi joi la zece dimineaţa, era nici mai mult, nici mai puţin decît .Murphy - cea mai bună carne de porc, vită şi pasăre". Ar fi putut exista ceva mai ostentativ ? Şoferul ar fi putut la fel de bine să pună mîna pe un spray cu vopsea şi

1. Denumire -depreciativă a irlandezilor. 304



scrie pe maşină „Armata afară!" cu litere de-o şchioapă. în regulă, mi-am zis. Ştiu ce pui la cale, jigodie extre­mistă, în consecinţă, cu prima ocazie cînd a mai trecut pe acolo, am tras două rafale cu Kalaşnikovul meu de nădejde. Din păcate, nu mai ţintesc ca pe vremuri (vede­rea mi-a slăbit în urma unei banale discuţii în contra­dictoriu cu Gladys, preabuna mea soţie, cu privire la poziţia corectă care trebuie adoptată la intonarea versu­lui trei din imnul naţional; ne-am cam pierdut cumpătul amîndoi, iar tirbuşonul ornamental birmanez pe care-l aveam s-a dove'dit prea la îndemînă), aşa că singura ţintă pe care am reuşit s-o ating de data asta a fost cîinele unui trecător în vîrstă - totuşi, mă bucur să vă spun că era un ciobănesc irlandez - în timp ce laşul şi ticălosul de Murphy a virat de îndată ce a auzit împuşcă­turile şi a intrat într-un copac din apropiere, nealegîndu-se, din nefericire, decît cu leziuni minore. Ulterior, tot el a avut neruşinarea de a semnala incidentul poliţiei, care, dovedind o lipsă de logică şi de decenţă patriotică elementară, care nu-i face deloc cinste, ne-a arestat atît pe mine, cît şi pe Gladys, preabuna mea soţie. Chiar şi acum sîntem în detenţie într-una dintre închi­sorile Maiestăţii Sale, dar avem convingerea că numele ne vor fi reabilitate cu ocazia apropiatului proces ce va avea loc miercurea viitoare. Prezenţa şi sprijinul tuturor cititorilor de bine ai revistei la acest moment istoric va fi extrem de apreciată.

Rămîn, domnule, al dumneavoastră neobosit, Arthur Pusey-Hamilton, MBE





ÎNSEMNAT cu străvechiul şi nobilul Sigiliu al neamului Pusey-Hamilton.

„FLOREAT VAGINA!"

30516

C.N.


B.A. C.N.

BA C.N.


BA: C.N.:

B.A. : C.N.:

BA:

: ...drumul casetofonului, dacă n-aveţi nimic împotrivă, bine?



Sigur, sigur. Cum ţi-e mai comod. Bineînţeles, n-o să folosesc absolut tot. O să prelucrez materialul.

Sînt în mîinile tale, Claire. Tehnologia asta nouă mă depăşeşte.

(Rîde) Nu e chiar atît de nouă... Bun, începem. Gata?

(Rîde) Gata oricînd. Dă-i bătaie. Nu mă cruţa. Bine... Păi... Nu prea ştiu cum să încep. Stau de vorbă cu Bill Anderton, secretar al comitetului pe întreprindere de la British Leyland Longbridge şi vechi... vechi lider de grupă sindicală?... Da, vechi, aşa este.

...din sindicatul transportatorilor. Poate c-ar fi mai bine ca, pentru început, să ne spuneţi dum­neavoastră de ce credeţi c-ar fi oportun pentru cititorii revistei noastre să ştie ce se întîmplă la Longbridge.

E o întrebare foarte interesantă, Claire, şi cred că pot răspunde în două feluri. Primul ar fi să spun, pur şi simplu, că toţi locuitorii din Birmingham sînt afectaţi de Longbridge. E un adevăr evident. Viaţa unei fabrici atît de mari are un impact asu­pra fiecărei componente a comunităţii înconjură­toare, începînd cu dealerii care vînd maşinile, continuînd cu firmele care produc piesele, cu supermarketurile unde soţiile cheltuiesc banii băr­baţilor la sfîrşit de săptămînă... Şi lista ar putea



306

C.N.


B.A. C.N.

B.A.


C.N. B.A.

C.N.


să continue. Cred că aici putem fi cu toţii de acord, însă al doilea lucru pe care o să-l spun e discutabil, dacă vrei. La Longbridge se desfă­şoară o luptă - ba chiar un război. Lupta dintre muncă şi capital. E un conflict vechi de cînd lumea, sau în orice caz de aceeaşi vîrstă cu capitalul, pe care însă nu prea îl găseşti în pagi­nile cărţilor de istorie. M-am uitat la cărţile pe care le aduce fiul meu de la şcoală şi sînt la fel ca acelea pe care le citeam şi eu cînd eram mic- se ocupă de istoria regilor, a prinţilor şi a prim-miniş-trilor. Cu alte cuvinte, de istoria clasei conducă­toare. Dar clasa conducătoare ocupă doar o mică parte din istorie, iar de-a lungul secolelor a fost susţinută şi ajutată de munca restului populaţiei, care are şi ea o istorie aparte. Vreau să spun că pe elevii de la King William's ar trebui să-i intereseze fabrica din Longbridge fiindcă le oferă un... un microcosmos, dacă vrei, al societăţii în ansamblu. Clasa conducătoare versus clasa muncitoare. Patronatul versus salariaţi. Asta înseamnă de fapt istoria, asta înseamnă de fapt societatea şi pînă la urmă, sincer să fiu, asta înseamnă de fapt viaţa. Nu sînt sigur... Nu ştiu dacă m-am exprimat foarte clar. Vedeţi relaţia dintre aceste două clase ca pe o luptă, ca pe un război, în esenţă, da.

Nu cumva tocmai atitudinea asta v-a adus reputaţia de militant?

Resping acest cuvînt. Cuvîntul ăsta e invenţia clasei conducătoare. L-au scornit ca să-i pună într-o lumină proastă pe cei care reprezintă inte­resele Fraţilor. Vezi tu, clasa conducătoare e pro­prietara limbajului, ca şi a celorlalte lucruri. Aşa ajung cuvintele să fie corupte. : Sînteţi marxist?

Mă rog, asta-i o întrebare care... ascunde un proces de intenţie, Claire. Ştii ce-i ăla marxist? : (Rîde) Nu prea. Dar, după părerea lui Doug, asta sînteţi.

307

B.A


C.N

B.A. C.N. B.A.

C.N B.A.

C.N. B.A.

C.N.

BA:


C.N.;

B.A.: 308

: L-am citit pe Marx, bineînţeles. L-am studiat la şcoală şi sînt de acord cu felul cum interpretează istoria. Dar asta nu mă, face să fiu comunist, normal.

: Numai că unii lideri de grupă sindicală de la Longbridge chiar sînt comunişti. Unii dintre cole­gii dumneavoastră. Cine ţi-a spus asta ? A scris în ziare.

Nu-i adevărat, la gîndeşte-te, Claire. Ziarele nu se află în proprietatea muncitorilor, ci a patro­nilor. Ăsta-i motivul pentru care toate articolele pe care le publică sînt favorabile conducerii şi scrise din punctul de vedere al conducerii. Re­vista voastră a cui e ?

Păi, nu sînt sigură că e a cuiva... Sau probabil că-i a şcolii.

Exact. Şi directorul vă dă voie să publicaţi tot ce vreţi ?

: Nu, nu chiar tot.

: Baronii de presă au interesul să publice articole care-i pun într-o lumină proastă pe muncitori. Iar faptul că-i numesc comunişti pe reprezentanţii aleşi e doar unul dintre procedee. Eu, unul, nu sînt comunist şi n-am fost niciodată. Sînt socia­list. Şi oricum, ceea ce se întîmplă acum în Rusia n-are nici o legătură cu socialismul adevărat. : Aţi declarat că, în calitate de reprezentant ales, susţineţi interesele membrilor. Există însă senti­mentul general că multe greve de la Longbridge nu sînt în interesul nimănui. Că dăunează atît productivităţii, cît şi imaginii firmei. Mă rog, nu ştiu exact ce înseamnă „sentimentul general".

Mă gîndeam că am avut şi noi o întrunire la cercul de dezbateri, unde s-a supus la vot o moţiune conform căreia „sindicatele au prea multă putere". Moţiunea a trecut, cu zece voturi la unu. Asta îţi arată tot ce trebuie să ştii despre şcoala voastră şi foarte puţin despre percepţia opiniei publice din toată ţara.

C.N.: Care credeţi ca sînt calităţile de care are nevoie un bun lider de grupă sindicală ? De ce, dintre toate personalităţile sindicale de la British Leyland, dumneavoastră şi Derek Robinson, de exemplu, aţi ajuns să fiţi atît de cunoscuţi ?

B.A.: Ei bine, mă bucur că l-ai amintit pe Derek, fiindcă asta înseamnă că pot să vorbesc despre el, în loc să mă bat cu cărămida-n piept. (Rîde) Bineîn­ţeles, trebuie să fii un bun vorbitor, să ai papagal, cum se spune. Pe urmă, e nevoie de curaj ca să te duci în faţa a zece mii de oameni strînşi în Cofton Park şi să le ţii un discurs care să-i facă să te urmeze. Derek e fantastic la capitolul ăsta. E un orator înnăscut. Vezi tu, multe se leagă de limbaj - dacă ai controlul asupra limbajului, ai putere. Un fel de putere. Mai e nevoie şi de tenacitate, de curajul propriilor convingeri şi de ştiinţa de a lupta în continuare, chiar şi atunci cînd lucrurile nu merg cum ţi-ai dori. Dar mai e ceva, un lucru căruia i-aş spune calitatea de-a avea o... perspectivă largă.

C.N.: Ce vreţi să spuneţi, de fapt?

B.A.: Ei bine, după cum am încercat să explic - pro­babil că nu foarte bine -, lupta de la Longbridge nu e un eveniment izolat. Ea există de sute de ani în istorie şi se desfăşoară permanent, în toate părţile lumii. Mişcarea socialistă este o mişcare internaţională. Ea depăşeşte graniţele dintre ţări şi chiar şi dintre rase. Ăsta e un lucru foarte important, dar totodată cel mai greu de înţeles de muncitori.

C.N.: Care credeţi că e explicaţia?

B.A.: Rasismul este endemic, în epoca de azi, sigu­ranţa locului de muncă e foarte şubredă, viaţa muncitorilor de asemenea, aşa că e foarte uşor să dezbini nişte oameni care altminteri ar lupta fără probleme pentru o cauză comună.

C.N.: Vă gîndiţi la cineva anume?

B.A.: Există multe cazuri. Acum doi ani am avut un lider de grupă sindicală - n-o să-i dau numele, de fapt nici nu mai lucrează la noi -

309C.N. B.A.

C.N. BA


C.N. BA;

310


care distribuia materiale de propagandă nazistă muncitorilor. A fost nevoie de măsuri disciplinare, Nu de mult, ticălosul ăsta — îmi pare rău că vorbesc aşa, dar asta simt - ticălosul ăsta de Enoch Powell a ţinut un discurs în faţa prietenilor lui conservatori de la Monday Club şi a sugerat să i se dea fiecărui african sau asiatic cîte o mie de lire ca să plece acasă. Mă rog, acolo unde credea el că îşi aveau casa. Lucrurile astea mi se par demne de tot dispreţul. De aceea e atît de importantă greva de la Grunwick. Grunwick ?

Parcă aveaţi în programă şi... politică internă contemporană, nu ? Ştiam că există ore speciale pentru aşa ceva. Da, în cadrul studiilor generale. Şi nu v-a spus nimeni de greva de la Grunwick? N-aţi văzut la ştiri ? îmi pare râu, dar...

: Bun. Pe scurt, Grunwick este o întreprindere de prelucrare a filmelor foto din Willesden, în vestul Londrei. Poate că tatăl tău a trimis la developat nişte filme făcute în concediu şi încă nu le-a primit înapoi. Ei bine, ăsta e motivul. Există un sindicat al gulerelor albe numit APEX: Asociaţia Profesioniştilor, Executivilor, Computeriştilor şi a Personalului Auxiliar. Grunwick are mulţi angajaţi indieni la departamentul de expediţie prin poştă, iar vara trecută aceştia au intrat în grevă din cauza condiţiilor de muncă, după care, cînd au încercat să ni se afilieze, au fost daţi afară în bloc. O sută patruzeci de oameni. De atunci, pichetează între­prinderea încontinuu - riscîndu-şi viaţa şi sănăta­tea, fiindcă maşinile patronatului trec prin grupurile de pichetare, la fel ca autobuzele care-i trans­portă pe spărgătorii de grevă -, aşa că unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac este să-mi orga­nizez oamenii din sindicat, ca să se ducă acolo şi să-şi arate sprijinul. Să picheteze întreprinderea împreuna cu cei de la Grunwick. Ei bine, mulţi sînt

dispuşi s-o facă, însă cînd mai apar nemulţumiri, refrenul pe care-l aud cel mai des e „De ce să ajutăm o droaie de pakistanezi ?"

C.N.: Şi cum încercaţi să demontaţi acest tip de pre­judecată ?

B.A.: Păi, de unde să încep? Ţin în permanenţă legă­tura cu liderul de grupă sindicală de acolo - o cheamă Jayaben Desai... (Pauză) Stai să-ţi scriu numele - o femeie minunată, extrem de puternică şi de hotărîtă. încerc s-o fac să vină la Longbridge, să discute cu oamenii de-aici, ca să vadă şi ei... Cum să-ţi spun, cînd întîlneşti asemenea per­soane, cînd le auzi vorbind şi aşa mai departe, îţi dai seama că sînt de aceeaşi parte a baricadei cu tine. Multe probleme apar din cauza ignoran­ţei. A fricii de necunoscut. Bineînţeles, nu e vorba mereu de negri sau de asiatici. După exploziile din localuri, în fabrică au existat nişte sentimente antiirlandeze foarte puternice. S-au spus lucruri urîte, s-au formulat ameninţări dure, lucruri de genul ăsta. A, da, după părerea mea, naţionalis­mul e un flagel teribil. Ăsta e adevăratul inamic. Scapă de naţionalism şi-ai rezolvat nouăzeci la sută din problemele lumii. Toţi cei care încearcă să joace cartea naţionalismului şi să acumuleze capital politic în felul ăsta sînt indivizi de cea mai joasă speţă. Nişte ticăloşi, nişte - pardon de expresie - javre ordinare.

C.N.: Rezumînd, ce rol credeţi că veţi avea în următorii cîţiva ani ? Sînteţi de părere că, în ciuda tuturor problemelor din ultimul timp, viitorul lui British Leyland este sigur?

B.A.: Viitorul întreprinderii este sigur fiindcă, în ultimă instanţă, Longbridge e o fabrică solidă, cu o forţă de muncă şi o producţie pe măsură, aşa că pînă la urmă şefii tot or să găsească o modalitate de a face bani. Măsura în care li se va permite să-şi manifeste lipsa de scrupule depinde de abilita­tea şi de spiritul de luptă al sindicaliştilor, aşa că, dacă voi juca un rol cît de mic în apărarea

311locurilor de muncă şi a pachetului salarial al constructorului de maşini obişnuit, voi fi mulţumit. Se cheamă că îmi voi fi făcut datoria. : Domnule Anderton, vă mulţumesc foarte mult. (Rîde) Aha, am înţeles, am redevenit protocolari, nu ? Ei bine, eu vă mulţumesc foarte mult, dom­nişoară...ăăă... Newman. Newman ? Claire Newman.

(O versiune uşor modificată a transcrierii de mai sus a apărut în numărul din 5 mai 1977 al revistei The Bill Board. Fragmentul care urmează nu a fost publicat niciodată.)

C.N. B.A.

C.N. B.A.: C.N.:

C.N


B.A. C.N. BA C.N.

BA: C.N.:



B.A. : C.N.:

B.A.

C.N.


B.A.

C.N.


BA

C.N.


B.A.

C.N.


B.A.

312


(în continuare) Vă simţiţi bine, domnule Anderton? S-a întîmplat ceva ? Nu, nimic. Mă simt foarte bine. Nu ştiaţi cum mă cheamă ? Nu, nu cred că mi-a spus Doug. Sînt sora lui Miriam. (Pauză lunga) Ştiţi despre cine vorbesc, nu ? Miriam Newman ? : Nu. Nu ştiu. Nu cred c-am mai auzit numele ăsta. : Ba cred că l-aţi auzit. Probabil că vă înşelaţi. Miriam Newman? Nu. Nu-mi spune nimic.

Aţi avut o relaţie cu ea acum trei ani. Atunci a început. Era dactilografă la secţia de proiectare. (Pauză lungă) Şi? Şi ce ?

Ce-i cu asta ? Ce doreşti ? Ziceam că poate... vorbim despre ea. : (Pauză) Unde e? : Nu ştiu. Nu ştie nimeni. : S-a întors?

: Nu. Mă întrebam... mă întrebam dacă nu puteţi să faceţi cît de cît lumină şi să ne spuneţi ce s-a întîmplat cu ea.

Taică-tâu te-a trimis să vorbeşti cu mine ?

C.N.: Nu. Nu ştie ca sînt aici. Oricum, nu cred... Am impresia că nu se mai gîndeşte foarte mult la povestea asta.

B.A.: Am stat de vorba cu el, cînd a dispărut prima dată.

C.N.: Ştiu.

B.A.: l-am spus tot ce ştiam. După aceea am vrut să dau telefon, să întreb dacă sînt veşti, dar n-am putut. N-am fost în stare să... (Tăcere)

C,N.: A existat un bilet.

BA: Un bilet?

C.N.: Ne-a trimis o scrisoare.

B.A.: Cînd a fost asta ? Ce spunea ?

C.N.: La cîteva săptămîni după aceea. Spunea c-a plecat cu altcineva.

B.A.: Asta aflasem şi eu. Am auzit din întîmplare pe cineva în sala de mese.

C.N.: V-a pomenit vreodată de un alt bărbat?

B.A.: Da. Ultima dată cînd ne-am văzut... Ne-am dus şi am stat la un hotel din Stourbridge... Un weekend îngrozitor... Atunci mi-a vorbit despre el. Zicea că nu e de prin partea locului.

C.N.: Timbrul scrisorii era din Leicester. Mai spunea... mai spunea că rămăsese gravidă. (Pauză lungă) Ce credeţi, e posibil?

B.A. Bineînţeles că e posibil.

C.N, Credeţi că ar putea fi copilul dumneavoastră?

B.A. (Pauză) Da, presupun că da. însă ar putea fi şi al lui. Al celuilalt tip.

C.N. Nu cred că a existat.

B.A. De ce? Nu asta a spus în scrisoare?

C.N. Pur şi simplu nu cred. Miriam nu era genul ăla de fată. Mie nu mi-a vorbit deloc despre altci­neva. Niciodată. Singurul despre care mi-a vorbit aţi fost dumneavoastră. Era obsedată de dum­neavoastră. Vă iubea.

B.A.: (Pauză lungă: un sunet neidentificat, poate scîrţîi-tul unui scaun. B.A. îndreptîndu-se. schimbîn-du-şi poziţia) Cred că ai dreptate. De fapt, ştiu că ai. (Tăcere) Da, era obsedată de mine. Eu am lăsat-o. Eu am făcut să se întîmple toate astea.

313BA


314

Mă simţeam foarte flatat şi... nu mi-am dat seama unde o să se ajungă. Ar fi trebuit să prevăd. Oricine ar fi avut un dram de minte ar fi făcut-o. Presupun că motivul... motivul pentru care am lăsat lucrurile să se întîmple... Vezi tu, şi eu o iubeam. Serios. La început nu, dar pînă la urmă am ajuns s-o iubesc. A, am continuat s-o iubesc şi pe Irene, dar n-a contat. De fapt, din cauza asta a fost mai rău, mai rău pentru toata lumea. Iar Irene ştia. Sînt convins că aflase. Bineînţeles. Femeile nu sînt proaste. Am trăit aşa cîteva luni. Habar n-am cum. Nu ştiu cum am rezistat lunile alea. Ştiu cum a fost pentru noi, dar nu şi pentru Miriam. Ne vedeam în fiecare zi la fabrică. Sau aproape în fiecare zi. Ne întîlneam într-una dintre sălile de duş. Stabiliserăm să ne vedem şi în ultima zi, în ultima zi cînd a mai fost văzută. Dar nu m-am mai dus. N-am idee cît a stat acolo şi m-a aşteptat. Aşa a fost întotdeauna. N-am petre­cut nici o noapte împreună. Cu o excepţie. Atunci, în weekend-ul ăla oribil. Eu puteam oricînd să mă întorc la Irene, ea nu avea unde să se întoarcă, cred că nu se-nţelegea cu ai tăi, îmi tot spunea că acasă era rău, însă uneori îmi vorbea de tine. Avea numai cuvinte frumoase. Era foarte nefe­ricită, de fapt nu doar ea, toată lumea, porcăria asta provoca numai nefericire şi habar n-am cît aş fi lăsat lucrurile să continue. Probabil la nesfîrşit. Dar chiar şi aşa, n-a fost un lucru bun ca Miriam să plece deodată şi să n-o mai vadă nimeni. Nu în felul ăsta trebuia să se termine. Şi n-o văd nici pe ea fâcînd o asemenea alegere. Probabil ca s-a petrecut ceva ciudat. Ceva. (Tăcere. Zgomot de trafic de hîrtie: B.A. ? C.N.?) Sora ta a murit. Asta cred.



0,-. _. . ,-^uun i/a

s-a petrecut ceva ciudat. Ceva...



(Tăcere. Zgomot de trafic. _Foşnetul unui şerveţel

de hJrtie: BA? C.N.?)



Snra ta <* r™,-:* a-.- -

C.N.: O să închid aparatul.

17

Ori de cîte ori se ducea la biserică, adică în fiecare săptămînă, şi ori de cîte ori se ruga, adică în fiecare seară, Benjamin îi cerea lui Dumnezeu acelaşi lucru: să pună capăt exilului care-l înde­părtase de Cicely. însă rugăminţile lui rămăse­seră fără răspuns. Se vedea condamnat la un surghiun care i se părea la fel de total ca acela de care avusese parte în trecut, pe vremea cînd nu-i vorbise niciodată.



Văzînd că religia nu-l ajută, se întoarse la consolările artei, începu prin a scrie un poem mixt intitulat „în absenţa ta", dar renunţă după nouă versuri dintr-un sonet şi o jumătate de haiku. Apoi reîncepu lucrul la roman, încercînd să transforme ultimele întîlniri cu Cicely într-o digresiune care avea forma unui capitol de o ironie brutală, aşa încît durerea lui permanentă pentru felul cum fusese respins să se sublimeze într-o comedie de calitate. Abandonă după două paragrafe. Ideea unui cvartet de coarde nu avansa dincolo de titlu şi de o dedicaţie înscrisă în colţul unei foi de portativ. Auzi, la a doua sau a treia mînă, că relaţia lui Cicely cu Stubbs durase doar cîteva săptămîni; cu toate acestea, nu făcuse nici un efort să-l vadă. Ştia, de asemenea, că renun­ţase la funcţia de secretară a cercului de teatru, dar n-avea idee de ce. îl saluta destul de afectuos ori de cîte ori se întîlneau pe coridoarele liceului.

315îşi făceau semn cu mina din staţiile de autobuz. Dar - era limpede - nu avea să existe nici un fel de revenire la apropierea de care se bucuraseră pentru scurt timp în primele săptămîni ale tri­mestrului de primăvară. Singura amintire a lui Benjamin despre acel episod extatic, dar aproape oniric se găsea într-un sertar secret, aflat în josul comodei de la el din cameră, care conţinea o pungă de plastic plină de păr blond.

între timp, rivalitatea dintre Richards şi Culpepper se intensifica, înainte de Ziua Spor­tului, la începutul lui iulie 1977, ea devenise atît de cunoscută şi suscita un interes atît de mare în liceu, încît editorii de la The Bill Board deci­seră să-şi înfrîngă prejudecata colectivă referi­toare la prezentarea subiectelor sportive şi să trimită un reporter care să-i urmărească pe cei doi concurenţi în timp ce se pregăteau să-şi dispute întîietatea pe teren. Philip acceptă însărcinarea şi îşi făcu apariţia conştiincios în vestiarul de lîngă baza sportivă cu cincisprezece minute înainte de începerea primei curse (cea de 400 m).

îl găsi pe Culpepper făcînd genuflexiuni pe podeaua acoperită cu gresie, în timp ce Steve Richards cotrobăia prin geanta cu echipament cu un aer din ce în ce mai panicat.

— Ce s-a-ntîmplat, Steve? întrebă Philip.

— Şi-a pierdut talismanul, îl lămuri Culpepper, între două inspiraţii şi expiraţii zgomotoase. Ştii cum sînt băştinaşii ăştia. Superstiţioşi în draci. Am impresia că-i un fel de efigie păgînă pe care trebuie s-o pupe de trei ori înainte de fiecare cursă, ceva de genul ăsta.

— E un medalion cu Sfîntul Cristofor, laba-giule, zise Steve. Cît se poate de creştin. Iar acum un minut era aici.

— înc-un pic şi-o să zici că ţi l-am furat eu. 316

— Cînd e vorba de tine, nu mă mai miră nimic, bombăni Steve.

Philip începu să-şi noteze cu frenezie în bloc­notes: „... într-o atmosferă încărcată de transpi­raţie şi tensiune... se aruncă tot felul de acuzaţii chiar înainte de începerea cursei... Richards are deja un handicap psihologic..."

Un băiat scund şi creţ din clasa a cincea, pe nume Ives, vîrî capul pe uşă şi anunţă:

— Domnul Warren vrea să iasă toată lumea în cinci minute.

Cînd alergătorii se aliniară la startul cursei, Steve continua să mormăie ceva despre medalio­nul pierdut.

— Nu-i o superstiţie, zise el. Medalionul ăsta are o valoare sentimentală. L-am primit cadou de la Valerie.

— Parcă te despărţiseşi de ea, spuse Philip.

— Tocmai de-aia e atît de important. E singu­rul lucru pe care mi l-a dat vreodată.

— O să-l găseşti.

Steve nu păru convins şi continuă să-l pri­vească bănuitor pe Culpepper chiar şi în timp ce-şi ocupau locurile, unul lîngă altul, pe pistă. Steve concura pentru Astell House, iar Culpepper pentru Ransome; însă, aşa cum ştia toată lumea, lucrul cel mai important nu era echipa pe care o reprezentau fiecare, în fiecare an, după ce se încheia Ziua Sportului, sportivului care se remar­case cel mai mult în timpul ultimelor trei tri­mestre i se decerna un trofeu de argint. Apoi acesta primea titlul de Victor Ludorum1, o onoare la care atît Steve, cît şi Culpepper rîvneau cu aceeaşi îndîrjire. De fapt, ei erau singurii con­curenţi serioşi.

1. învingătorul întrecerii (lat.).

317înainte să înceapă cursa, Philip se retrase pe un dîmb deasupra pistei- de alergări, de unde putea să-i vadă bine pe participanţi pe deasupra capetelor spectatorilor. Se aşeză cît mai comod şi mai dădu o pagină a blocnotesului. Cînd văzu ce se afla în partea de sus a filei, zîmbi cu părere de rău. Blocnotesul avea pagini veline, aşa că putea fi folosit şi pentru schiţe sau desene. Chiar aici, cu peste opt luni în urmă, Philip începuse să alcătuiască un „arbore genealogic rock" pe care şi-l dorea cît mai complex, după modelul celor făcute de Pete Frame, şi în care îşi descria lunga şi fructuoasa colaborare cu Benjamin, în realitate însă, se alesese doar cu asta:

LANCEA Ll/l GANDALF

4 noiembrie 1976 - 4 noiembrie 1976

i iT ?

PHIL BEN JUUAN SIMON IAN

CHASE TROTTER STUBBS QIDNEY PROCTER chitară J clape *) vocal bas tobe

4^ 4r l l l

î proiecte solo i ' '

DRl/Ml/L SPRE PIEIRE


Yüklə 0,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin