Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

LITURGHIA CRESTINA IN BISERICA VECHE (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

I. FIINTA SI INSTITUIREA SF. LITURGHII
1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei

Patimile si moartea Mantuitorului pe Cruce sunt centrul activitatii Sale rascumparatoare. Jertfa sangeroasa pentru mantuirea lumii s-a adus de El o data pentru totdeauna. Insa, pentru ca si generatiile viitoare de credinciosi sa se poata impartasi de roadele ei binefacatoare, Mantuitorul ne-a lasat ca mijloc de a o face vesnic prezenta in lume intemeierea Jertfei celei Noi in locul jertfelor Legii Vechi.

Mantuitorul a prevestit intemeierea acestei jerfe cu mult inainte de patima Sa, si anume in cuvantarea tinuta multimilor, dupa ce savarsise minunea inmultirii painilor in pustie.

Instituirea insasi a avut loc la Cina cea de Taina, adica joi seara, asa cum reiese din relatarile evanghelistilor sinoptici si ale Sf. Ap. Pavel din Ep. catre Corinteni. Stand la masa impreuna cu ucenicii Sai, Iisus a luat painea si multumind, a frant si a dat ucenicilor sai zicand: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu”. Apoi, a luat paharul si multumind le-a dat lor, zicand: “Beti dintr-acesta toti; acesta este sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”.

In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de animale, Mantuitorul intemeiaza o Lege, un Testament, un Legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluit cu insusi trupul si sangele Sau care, in seara Cinei, erau oferite Sf. Apostoli, prin anticipatie, sub forma sacramentala, nesangeroasa, a painii si a vinului intrebuintate la mese.

Aceasta jertfa trebuia sa o aduca uncenicii, de aici inainte, caci Mantuitorul a poruncit acestora: “Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea!”. Prin aceste cuvinte, El ii sfinteste pe ucenicii sai ca arhierei sau preoti slujitori ai Jertfei celei Noi, infiintata atunci de El. La randul lor, acestia au lasat aceasta porunca urmasilor lor, arhierei si preoti.

Slujba (sau randuiala sfanta) in cursul careia se savarseste sau se aduce aceasta jertfa a Legii celei Noi este Sf. Liturghie.

Asadar, originea si fundamental Sf. Liturghii este Jertfa Sfanta, adusa in chip sangeros de Mantuitorul pe Cruce, pentru mantuirea lumii si prevestita de El, in chip nesangeros, in seara Cinei celei de Taina.

2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taina si Liturghia crestina

Asa cum reiese din datele Sf. Evanghelii, Cina cea de Taina, in cadrul careia Mantuitorul a instituit Sf. Liturghie, a fost, de fapt, ori o serbare anticipata a Pastelui iudaic din acel an, ori o masa speciala, anume pregatita de Mantuitorul la sfarsitul activitatii Sale mesianice, masa careia El i-a dat un caracter religios (insa si in acest ultim caz nu este exclusa o legatura a Cinei cu masa rituala de Pasti).

Si alte mese evreiesti (precum cele de sabat, care aveau loc vineri seara) se desfasurau dupa un ritual asemanator mesei rituale de Pasti, ecoul lor resimtindu-se in ritualul Euharistiei crestine.

Unui astfel de ritual s-a conformat si Mantuitorul la Cina cea de Taina. Dupa unii cercetatori, painea era una dintre cele 2 paini obisnuite la cina pascala a iudeilor, iar paharul a fost ori cel de-al 3-lea pahar ritual, din care beau comesenii, incepand de la seful familiei, ori al 4-lea si ultimul pahar ritual.

Deosebirea dintre ritualul de la Cina si cel prescris de Vechea Lege si de traditie consta, mai intai, in aceea ca Mantuitorul nu a folosit azima, ci paine obisnuita (dospita), deoarece Cina a avut loc cu o zi mai inainte de inceperea serbarii Pastilor, adica in seara de joi, 13 Nisan, cand azimele nu se pusesera in folosinta. Apoi, la formulele rituale pentru binecuvantarea painii si a vinului, El a adaugat propriile Sale cuvinte (“Acesta este trupul Meu …” si “Acesta este sangele Meu…”), prin care se prevesteste sacramental jertfa sangeroasa si mantuitoare care se va consuma peste 1 zi.

In momentul in care Mantuitorul adauga, la rugaciunea solemna si finala de multumire si de lauda, cuvintele “Beti dintru acesta toti …”, ia nastere Liturghia crestina, prin anuntarea Pastelui celui nou, al Noului Legamant vesnic.

Dintre cei 3 sinoptici care descriu Cina, doar Sf. Luca aminteste despre primul (ori al 2-lea) pahar ritual, din timpul mesei.

Laudele cantate de Domnul impreuna cu ucenicii Sai la sfarsitul Cinei ar fi ultima parte al psalmilor hallel.

Legatura dintre Liturghia crestina (Euharistie) si formele vechi ale cultului iudaic este fireasca si de netagaduit. Liturghia crestina nu a luat nastere dintr-o data, ca o creatie spontana, noua in intregime si fara un precedent in trecut. Istoria ei nu incepe odata cu crestinismul, chiar daca, in esenta ei, ea este intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina. Ideile principale ce alcatuiesc nucleul originar, precum si formele externe de exprimare, provin din vechime, continuand o traditie si un ritual inspirat din VT, legandu-se astfel de revelatia primordiala si de inceputurile istoriei sfinte a mantuirii noastre.

Insa, Liturghia crestina nu este o continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice in crestinism, asa cum pretind unii teologi protestanti. La Euharistie s-a utilizat totdeauna paine dospita, iar nu azima, s-a folosit un singur pahar comun etc. Aceste deosebiri arata ca Euharistia nu era o masa comuna, obisnuita si nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sanul familiilor iudaice, ci era publica, participand la ea toti membrii Bisericii. Ea aminteste de moartea si de jertfa lui Iisus, si, de aceea, participarea la ea si impartasirea cu trupul si sangele Domnului nu era admisa decat celor botezati si vrednici (curati) d.p.d.v. moral.
3. Diferitele numiri ale jertfei liturgice

Sf. slujba a Legii celei Noi nu a fost cunoscuta de la inceput sub denumirea de Liturghie, asa cum este astazi folosita indeobste.

Au fost folositi termeni care indicau fie fiinta sau esenta si scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul:

a) Cele mai vechi numiri, care se intrebuintau in epoca apostolica, pe care le gasim chiar si in cartile VT, sunt: frangerea painii (F.Ap.), Cina Domnului (1 Cor.), binecuvantare sau paharul binecuvantarii (1 Cor), paine si paharul Domnului (1 Cor.).

Prima se refera la esentialul ritualului savarsit de Insusi Mantuitorul, atat in momentul instituirii Jertfei, cat si la Emaus, dupa Inviere.

A 2-a, utilizata astazi mai ales la protestanti si neo-protestanti, sugera stransa legatura cu Cina cea de Taina, in cadrul careia Domnul a intemeiat Jertfa Legii celei Noi, a carei imitare/repetare era ritualul euharistic crestin din acea vreme.

A 3-a, indica un amanunt al acestui ritual, care reprezenta si el tot o imitatie a ceea ce facuse Domnul la Cina.

Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adica paine si vinul.

b) Alte numiri, intrebuintate in epoca imediat urmatoare celei apostolice si mai tarziu, indica:

- valoarea de jertfa a Liturghiei sau caracterul ei supranatural si scopul aducerii ei: inaltare, aducere sau ofranda, Euharistie sau multumire, mister sau taina (aceste ultime numiri insotite de atribute, precum: sfant, minunat, dumnezeiesc, infricosator etc), jertfa sau sacrificiu, Masa Domnului sau Masa tainica.

- caracterul de lucrare sfanta si publica, savarsita de sfintii slujitori spre folosul obstii credinciosilor: savarsire sau plinire a unui act sfant; lucrare sau slujba sfanta; slujba tainica, mister, adunare sfanta.

c) Liturghie este cuvantul utilizat astazi in Biserica si teologia ortodoxa, aproape exclusiv pentru denumirea acestei sfinte slujbe. Termenul este destul de vechi, de origine greaca, fiind intrebuintat inca dinainte de era crestina. In intelesul sau actual s-a intrebuintat mult mai tarziu.

La inceput, liturghie insemna orice serviciu sau slujba publica, adica orice activitate depusa de un slujbas al statului spre folosul poporului.

In antichitatea greaca precrestina, cuvantul avea insemnatate si intrebuintare nereligioasa, insa, in scrierile profane se intrebuinta si pentru a desemna activitatea slujitorilor cultului din religiile pagane.

Termenul liturghie a capatat intrebuintare religioasa in crestinism datorita traducerii Septuagintei (traducerea greceasca a VT), care il foloseste pentru traducerea cuvantului evreiesc abodah, indicand functiile preotilor si levitilor Legii Vechi in legatura cu cultul indeplinit la Cortul Marturiei si la Templu.

Apoi, cu acelasi inteles il folosesc autorii cartilor NT.

In acest mod, cuvantul liturghie a intrat in terminologia crestina, fiind utilizat in cartile sfinte ale NT pentru a indica atat oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor sfinte, cat si lucrarea, exercitarea actelor de cult de catre slujitorii cultului crestin, incepand cu Sf. Apostoli.

Astfel, Ep. catre Evrei (8, 2 si 6) intrebuinteaza acest termen pentru a exprima chemarea, misiunea sacerdotala a Mantuitorului. In F.Ap. (8, 2) sensul este serviciu divin public oficiat de colaboratorii Sf. Apostoli in primele comunitati crestine. Acest cuvant are si o insemnatate mai larga, indicand toata lucrarea apostolica si misionara in slujba Evangheliei crestine, precum in Ep. catre Romani (15, 16).

Asadar, in antichitatea crestina, cuvantul liturghie avea un inteles mai larg decat astazi. El indica totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, precum si administrarea lor, adica ceea ce intelegem azi prin cult si prin slujire preoteasca, in general. In acest inteles il folosesc Sf. Clement Romanul, Sf. Irineu, Eusebiu al Cezareei, sinoadele locale din Ancira, Antiohia, Sardica, Laodiceea etc.

Cu timpul, prin sec. V-VI, intelesul lui s-a restrans, ajungand la ceea ce intelegem azi prin Liturghie, adica slujba sfanta a Jertfei Legii celei Noi si a impartasirii credinciosilor cu Sf. Daruri.

d) In Biserica si teologia apuseana, cuvantul liturghie si-a pastrat pana azi sensul vechi, de cult in general sau orice slujba bisericeasca. Pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii intrebuinteaza termenul de missa (la Messe die Messe), provenit din formula finala cu care se incheia altadata Liturghia apuseana: Ite! Missa est! = Mergeti! Slujba sfanta s-a incheiat!
II. ISTORIA LITURGHIEI CRESTINE

A. LITURGHIA CRESTINA IN PRIMELE 3 VEACURI
1. Liturghia in epoca Sf. Apostoli

Cea dintai Liturghie a fost savarsita de Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, cand, in cadrul ritualului mesei pascale iudaice, El a infiintat Sf. Euharistie. Ceea ce a facut El atunci a constituit temelia pe baza careia s-a dezvoltat treptat toata randuiala de mai tarziu a Sf. Liturghii.

Mantuitorul a lasat Apostolilor porunca sa faca si ei ceea ce facuse El la Cina. Acestia s-au conformat poruncii, iar mai traziu ucenicii lor innoiau in fiecare duminica jertfa Mantuitorului, intru continua aducere aminte de El. Practic, ei il imitau pe Manuitorul insusi. Cand se adunau pentru rugaciune, Sf. Apostoli multumeau si apoi se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea si vinul de pe masa lor in insusi Sf. Sau Trup si Sange, cu care apoi se impartaseau. Acest ritual sumar (imitat dupa modelul Cinei) constituie nucleul esential al Sf. Liturghii, in toate riturile liturgice crestine.

Pe baza mentiunilor si aluziilor incidentale din scrierile NT referitoare la savarsirea Sf. Euharistii si, mai ales, din instructiunile date de Sf. Ap. Pavel corintenilor cu privire la aceasta (1 Cor. 11, 23-26), se poate presupune ca ritualul euharistic consta in urmatoarele: se aduceau paine si vin, liturghisitorul facea rugaciuni de lauda si multumire, apoi, amintind de patimile si moartea lui Hristos, pronunta cuvintele rostite de Mantuitorul la Cina si binecuvanta painea si vinul, dupa care urmau frangerea painii si impartasirea. Se faceau si rugaciuni pentru diferite categorii de credinciosi. La rugaciunile de lauda si multumire, poporul se asocia, raspunzand la sfarsit cu Amin.

Ulterior, la aceste elemente principale ale Liturghiei din prima perioada a Bisericii, se vor adauga si altele, secundare, amintite sporadic prin unele din cartile sfinte ale NT (care sunt singurele izvoare despre cultul crestin din acea epoca). Astfel, nu e prea sigur ca “sarutarea pacii”, de care se vorbeste in unele locuri din NT, s-a practicat inca de pe atunci in adunarile liturgice, si nici nu e sigur ca a fost intrebuintata in cult o marturisire publica de credinta, la care face aluzie Sf. Ap. Pavel.

Tot in legatura cu Euharistia aveau loc si harismele, adica acea revarsare abundenta de diverse si multiple daruri spirituale, caracteristica Bisericii primare (revelatii, prorociri, glosolalii, exorcisme, talmaciri, darul facerii de minuni etc). Ele au disparut in chip firesc, atunci cand ardoarea initiala a crestinismului s-a diminuat, iar entuziasmul spontan a fost inlocuit de reguli si oranduiri institutionale.

In cadrul adunarilor de cult din aceasta epoca intrau si urmatoarele elemente componente (care se pot deduce din aluziile cartilor NT):

a) Lecturile din epistolele Sf. Apostoli, alaturi de cele din cartile sfinte ale VT, care faceau parte din ritualul sinagogii;

b) Predica, sub forma ei cea mai simpla, de omilie, adica explicatii asupra textelor citite;

c) Cantarile religioase (psalmi, imne si cantari duhovnicesti);

d) Rugaciunea, care era preocuparea de capetenie a primilor crestini, cu invocarea frecventa a numelui lui Iisus sau cu refrenul: “Prin Domnul nostru Iisus Hristos”;

e) Colectele pentru saraci, care erau obisnuite si la sinagoga.
2. Liturghie si agapa

In veacul apostolic, cu Euharistia erau conexe si mesele fratesti (de dragoste) sau agapele, pe care unii le considera o prelungire a meselor rituale iudaice de sambata, pastrate in obisnuinta primilor crestini recrutati dintre evrei.

Nu este clar daca agapa preceda sau urma cina euharistica. Cei mai multi istorici si liturghisti cred ca agapa preceda Euharistia, deoarece primii crestini cautau sa-L imite intru totul pe Mantuitorul, Care a infiintat Euharistia la sfarsitul unei mese rituale iudaice. Astfel, agapa reprezenta Cina cea de Taina si, de aceea, ceremonialul ei imita indeaproape randuiala meselor rituale iudaice. In unele scrieri vechi (Didahia celor 12 Apostoli) ni s-au pastrat chiar formule rituale de binecuvantare a painii si a vinului, intrebuintate la agape.

Indiferent de ordinea dintre ele, Euharistia si agapa au fiintat, de la inceput, ca 2 lucruri distincte, care au coexistat pana la inceputul sec. II. Intre ele nu exista un raport genetic, asa cum pretend unii teologi protestanti. Dupa ei, agapa ar fi servit ca punte de trecere de la ritualul iudaic la cel euharistic crestin.

Ca si harismele, agapele se pretau foarte usor la abuzuri si excese (dezordine). Chiar in veacul apostolic, Sf. Ap. Pavel mustra abuzurile care se faceau la aceste mese. Cel putin la Corint si porunceste sa nu mai aiba loc in adunarile de cult, ci doar in familii. Aceasta dovedeste ca agapa nu a fost niciodata parte esentiala in ritualul euharistic crestin si ca ea s-a despartit de timpuriu de Euharistie.

Acolo unde agapa s-a mentinut mai mult timp, ea s-a despartit de Euharistie si a evoluat, luand aspectul unui ospat pentru saraci.

In cele din urma, agapa se confunda cu pomenile sau ospetele funerare, care inca au loc, in Ortodoxie, la inmormantari si la parastasele pentru morti, sau cu mesele comune care au loc la noi, in jurul bisericilor, la unele din marile praznice, precum hramurile de biserici si la Pasti.
3. Liturghia crestina in veacul al 2-lea

Cel mai important izvor pentru reconstituirea randuielii generale a Liturghiei din sec. II este Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, scrisa pe la 150, si, in special, cap. 65-67, unde este descrisa pe scurt randuiala Liturghiei din acea vreme, cu scopul de a-i apara pe crestini de calomniile care circulau pe seama lor cu privire la adunarile de cult.

Cap. 65-67 reprezinta cea mai amanuntita descriere a Liturghiei crestine din primele 3 secole, desi e doar o simpla schema a randuielii generale a Liturghiei, indicand pe scurt momentele si partile ei principale, in ordinea lor de desfasurare.

Cap. 65 descrie o liturghie baptismala, cap. 66 da o explicare dogmatica a ritului euharistic, iar cap. 67 descrie o liturghie duminicala obisnuita.

Liturghia catehumenilor (cap. 67) consta din urmatoarele:

a) Citiri din “memoriile Apostolilor sau din scrierile profetilor”, adica din Sf. Scriptura a NT si VT;

b) Predica sau omilia liturghisitorului;

Liturghia euharistica se savarsea stand toti in picioare (deci, la Liturghia catehumenilor se putea sta jos) si consta in urmatoarele:

a) O rugaciune generala, facuta de toti credinciosii, probabil ectenia mare de mai tarziu;

b) Sarutarea frateasca (a pacii), pentru prima oara mentionata clar ca act liturgic;

c) Se aduc proestosului paine si vin amestecat cu apa (este prima marturie documentara despre intrebuintarea apei la Sf. Euharistie);

d) Proestosul aduce rugaciuni si multumiri, iar poporul se asociaza, raspunzand Amin. Se face amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se si cuvintele Mantuitorului de la Cina cea de Taina;

e) Urma impartasirea: diaconii dadeau celor de fata Sf. Euharistie, pe care tot ei o duceau si celor absenti.
4. Liturghia in veacul al 3-lea (Liturghia descrisa in “Randuielile bisericesti”)

In sec. III nu gasim o descriere completa a Liturghiei, ca cea din Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, posibil din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea misterelor crestine sub ochii celor neinitiati, sau din lipsa prilejurilor de a pune in discutie cultul crestin, ori pentru ca Liturghia era foarte cunoscuta si familiara pentru crestini pentru a mai face obiectul unor expuneri/tratate.

De aceea, nu gasim decat mentiuni izolate si incidentale cu privire la Liturghia din acea perioada in scrierile Parintilor bisericesti din sec. III.

Izvoare pretioase pentru starea Liturghiei din primele 3 secole gasim in scrierile pseudo-epigrafe din grupa “Randuielilor bisericesti”, dintre care cele mai importante sunt:

a) Randuiala bisericeasca egipteana – sec. III;

b) Constitutiile apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli) – sec. IV-V;

c) Testamentum Domini – sec. IV-V.

Acestea sunt primele documente care ne transmit adevarate formulare liturgice (descrieri ale randuielii liturgice in desfasurarea ei normala, cu textul rugaciunilor si al diferitelor formule), ca in Liturghierul de astazi.

Aceste reguli si formule sunt puse, printr-o fictiune literara, chiar in gura Mantuitorului sau a unor Sf. Apostoli, care le dicteaza lui Clement Romanul sau lui Ipolit.

Se considera ca mai toate randuielile bisericesti de mai sus deriva din lucrarea lui Ipolit, Traditia apostolica, care a fost considerata pierduta, dar s-ar regasi in traducerea egipteana cunoscuta sub numele de Randuiala bisericeasca egipteana.

Cea mai importanta dintre randuielile bisericesti este colectia Constitutiile Apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli), impartita in 8 carti, opera unui compilator necunoscut, probabil de origine siriana, din a doua jumatate a sec. IV. Material de interes liturgic se gaseste in cartile a 2-a, a 7-a si a 8-a (cea mai importanta, intrucat cuprinde primul formular de Liturghie cunoscut pana acum; este o Liturghie de tip sirian, savarsita cu prilejul hirotoniei unui episcop; de regula, aceasta liturghie este denumita Liturghia Clementina).

In cartile a 2-a si a 8-a se disting clar cele 2 parti: Liturghia catehumenilor si Liturghia credinciosilor.

Liturghia catehumenilor incepe cu 4-5 lecturi biblice (2 din VT si celelalte din NT), primele 3 fiind facute de citet, iar a 4-a (Evanghelia), de diacon sau preot. Intre lecturile din VT si NT se cantau psalmi de cantareti si popor. Dupa citirea Evangheliei, urma omilia sau predica.

Apoi, urma o serie de 4 ectenii, rostite de diacon, din care prima pentru catehumeni, a 2-a pentru energumeni, a 3-a pentru candidatii la botez si a 4-a pentru penitenti. Fiecare ectenie era urmata de o rugaciune rostita de episcop pentru fiecare din cele 4 categorii de participanti la slujba, care stateau in timpul acesta cu capul plecat, apoi ieseau din biserica succesiv, pe masura ce erau binecuvantati de episcop, trecand pe sub mana lui.

Dupa iesierea penitentilor, cei ramasi se ridicau in picioare si incepea Liturghia credinciosilor cu o noua ectenie (ectenia mare) si o rugaciune a episcopului pentru credinciosi, apoi urma sarutarea pacii si spalarea mainilor liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului, la Sf. Masa, painea si vinul pentru Sf. Jertfa. Episcopul rostea o rugaciune euharistica asupra lor, apoi urma o noua ectenie, o rugaciune citita de episcop ca pregatire pentru impartasire si avea loc impartasirea, in timpul careia se citea Psalmul 33. Se rostea o noua ectenie si o rugaciune de multumire dupa impartasire, apoi credinciosii erau concediati cu formula “Iesiti in pace”, rostita de diacon.
5. Uniformizarea liturgica in primele 3 secole

Desi scrierile din grupa “Randuielilor bisericesti” provin din regiuni diferite ale crestinatatii (Siria, Egipt, Roma), totusi textele (formulele) si regulile liturgice se aseamana intre ele, uneori pana la identitate, ceea ce indica o sursa comuna pentru toate, care poate fi lucrarea Traditia apostolica a lui Ipolit. Consonanta generala a randuielii din aceste documente este o dovada a uniformitatii liturgice care a dominat Biserica primelor 3 veacuri.

B. LITURGHIA CRESTINA DIN SEC. IV INAINTE. RITURILE LITURGICE SI LITURGHIILE CRESTINE DE AZI
1. Originea si formarea riturilor liturgice

Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a fost respectata pretutindeni in Biserica primelor 3 veacuri, cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a fondului are la baza randuiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de dispersarea lor pentru misiune, Liturghie pusa, mai tarziu, pe seama Sf. Iacob, fratele Domnului.

Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat contributia lor persoanala la ritul primitiv uniform, adaptand randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al credinciosilor sau la diferitele practici si datini.

Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a inceput prin multiplicarea si diversitatea textelor anaforalei, adica ale rugaciunii Sf. Jertfe, care constituia partea principala din formularul/textul verbal al Liturghiei Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa improvizeze aceasta rugaciune. In Bisericile rasaritene necalcedoniene (mai ales la sirienii iacobiti) se pastreaza o multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau altuia dintre Sf. Apostoli, marii ierarhi si teologi (pentru o mai mare autoritate), desi nu toate provin de la acestia. Unele dintre acestea au fost intrebuintate mai mult decat altele, devenind uzuale in anumite Biserici locale si dand numele autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi Liturghiile nu sunt, in intregimea lor, opera unei singure persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii intregi, formata din clerici si credinciosi, rolul cel mai important avandu-l, in aceasta opera, elementul monahal.

Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se utilizeaza in unele Biserici necalcedoniene, in cadrul Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice din cursul anului, inlocuind anaforaua principala a Liturghiei respective.

Un element principal a fost modul diferit in care au fost asezate dipticele sau rugaciunile generale pentru vii si morti. In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea Darurilor (anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar in altele, dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene).

Insa, elementele care reprezentau contributia persoanala a marilor liturghisitori si ierarhi, adaptarile locale etc, s-au exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor rugaciuni si rituri care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte, cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile variante sau diferente liturgice, inca din sec. III.

La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate, dar, cu timpul, ele se accentueaza, se dezvolta si se inmultesc treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a cristalizat, cu timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand rugaciunile au incetat sa mai fie improvizate si au inceput sa fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie de cult au devenit rituri, care s-au dezvoltat in ceremonii din ce in ce mai importante si mai complicate. Totodata, s-a fixat tema rugaciunilor si a formularelor. Mai tarziu, s-au adoptat formele fixe, ceea ce nu a mai lasat loc arbitrarului individual sau hazardului improvizatiei.

In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din metropolele sau centrele cele mai importante d.p.d.v. religios sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale, mai mici si mai noi, ori din localitati mai putin importante, au luat ca model sau au adoptat randuiala si formularul liturgic aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in special pe cele din orasele de resedinta ale patriarhatelor (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai tarziu, C-pol).

Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor, apar si diferite forme localizate de Liturghii, corespunzatoare acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse, adica rituri originare sau principale, din care, cu timpul, vor deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).

Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se va ramifica in mai multe Liturghii derivate.

In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate (Antiohia si Alexandria), prin despartirea Bisericilor necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia Imperiului Roman de Rasarit si transformarea lor in Biserici locale autonome si independente de C-pol, in urma sinodului de la Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si consacrat definitiv Liturghiile aflate astazi in uz. Asadar, sec. V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice rasaritene. Bisericile necalcedoniene isi vor crea propriul rit liturgic.

Concomitent, Apusul crestin se dezvolta si el d.p.d.v. liturgic, pe drumuri proprii, deosebite de cele ale Rasaritului crestin.