Raportul stiintific si tehnic (în extenso)
Yüklə 216,15 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Contract 92120/01.10.2008 Membrii echipei de cercetare: Prof. univ. dr. Ion STANCU Lect. univ. dr. Robert SOVA
- CS III Anamaria SOVA CS II dr. Mathilde MAUREL Conf. Univ. dr. Radu DESPA Ec. Costica MANDRICELU
- Obiectivele etapei 1 de executie;
- Rezumatul etapei (maxim 2 pagini)
- Commanda si control
- Răspunderea, Daune de compensare
- Management si planificare
- Descrierea stiintifica si tehnica, cu punerea in evidenta a rezultatelor etapei si gradul de realizare a obiectivelor; (se vor indica rezultatele)
- Integrare, politici de mediu si competitivitate
- Politicile de mediu europene si implicatiile acestora supra politicilor statelor membre in general si a Romaniei in particular
|
RAPORTUL STIINTIFIC SI TEHNIC (în extenso) RESPONSABILITATEA SOCIALA CORPORATIVA. STIMULAREA FIRMELOR ROMANESTI PENTRU CRESTEAREA PERFORMANTELOR DE MEDIU IN CONTEXTUL INTEGRARII ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA Director proiect: prof. univ. dr. Ion STANCU Contract 92120/01.10.2008 Membrii echipei de cercetare: Prof. univ. dr. Ion STANCU Lect. univ. dr. Robert SOVA Prof. univ. dr. Ilie TAMAS Prof. univ. dr. Irina PUGNA Conf. univ. dr. Laurentiu FRATILA Lect. Univ. dr Mara Bourbonnais (Maftei) CS III Anamaria SOVA CS II dr. Mathilde MAUREL Conf. Univ. dr. Radu DESPA Ec. Costica MANDRICELU Ec. Violeta CIMPOERU Cuprins
4.1) Procesul de largire a UE si implicatiile acesteia asupra dezvoltarii economice 4.2) Politicile de mediu europene si implicatiile acestora supra politicilor statelor membre in general si a Romaniei in particular 4.2.1) Prezentare generala a politicilor de mediu ale UE 4.2.2) Istoric 4.2.3) Principii ale politicilor de mediu 4.2.4) Instrumente de implementare a politicilor de mediu 4.2.5) Fundamente teoretice ale politicilor de mediu 4.2.6) Evaluarea empirica a ipotezelor referitoare la evaluarea comportamentului de mediu a firmelor in conditiile specifice ale integrarii in UE teoretice ale politicilor de mediu 4.3) Responsabilitatea Sociala Corporativa
Obiectivul general al acestui proiect de cercetare, desfasurat pe parcursul a trei ani, este ca bazandu-se pe integrarea conceptelor dezvoltate in teoria organizationala si neo-institutionala, sa se initieze unui nou cadru pentru promovarea atat a Responsabilitati Sociale Corporative - aspectele referitoare la protectia mediu denumita in cadrul raportului Responsabilitate Corpoartiva de Mediu (RCM) cat si a Performantei Corporative de Mediu (PCM). Indeplinirea obiectivului general se va realize prin atingerea urmatoarelor obiective:
Proiectul se focalizeaza pe identificarea, analiza si initiere diferitelor politici si motivari in domeniul protectiei mediului, si asupra rolului tuturor persoanelor interesate autoritatilor publice, partenerii sociali, NGO, institutiile de mediu, intreprinderile, institutele de cercetare, in initiative avand ca scop promovarea responsabilitatii corporative de mediu, performanta de mediu si rolul acestora in dezvoltarea durabila.
Obiectivul etapei 1 de executie este de a analiza cadrului contextual si metodologic utilizat in evaluarea comportamentului de mediu a firmelor in conditiile specifice ale integrarii in UE.
In mod tradiţional, protecţia mediului a fost considerata a fi "de interes public" externa vieţii private. Guvernele si-au asumat responsabilitatea principală de a gestiona problemele de mediu, şi s-au concentrat pe crearea şi păstrarea unui mediu curat si sigur. Acestea au impus sectorului privat adoptarea unui comportament ecologic prin intermediul reglementarilor, sancţiunilor şi, ocazional, a stimulentelor. Când apăreau probleme de mediu, sectorul public, în general, avea responsabilitatea pentru reducerea daunelor aduse acestuia. Cu toate acestea, rolurile jucate de cele doua sectoare au fost schimbate, pe de o parte sectorul privat devenind un partener activ în domeniul protecţiei mediului iar guvernele cedand anumite sarcini in domeniul protectiei mediului sectorului privat. Multe guverne şi întreprinderi au realizarea că protecţia mediului şi creşterea economică nu sunt întotdeauna în conflict. Aceasta schimbare de atitudine a fost posibila datorita evolutiei contextului politic la nivel european . De la publicarea Raportului Brundtland în 1987, ca urmare a intrunirii Comisiei Mondiale de Mediu si Dezvoltare, managerii si cercetatorii stiintifici s-au confruntat cu intrebarea cum si de ce companiile ar trebui să includă preocupările legate de mediu în propriile strategii. Azi multe companii au acceptat responsabilitatea lor de a proteja mediului înconjurător. (Hart 2000). De asemenea azi nu se mai pune accentul pe reglementari guvernamentale stricte ci pe auto-reglementare şi iniţiative voluntare. Procesului de extindere a Uniunii Europene, a presupus adoptarea de catre tarile candidate a acquis-ul comunitar împărţit în 31 de capitole, unul dintre acestea fiind mediul. Intrebare logica care se impune este care a fost impactul asupra procesului de elaborare si implementare a politicilor în aceste ţări. Implementarea politicii de mediu a UE se poate realiza utilizand un mix de instrumente de tipul:
Pentru evaluarea impactului procesului de integrare asupra comportamentului de mediu al firmelor romanesti s-au identificat doua abordari teoretice si anume abordarea Pigouviana si abordarea Coasiana Abordarea Pigouviana plaseaza responsabilitatea pentru externalitati exclusiv pe generator (poluatorul) si ii impune acestuia o taxa in conformitate cu prevederile legale. Determinarea nivelului optim al acesteia se bazeaza pe un set de presupuneri de natura neoclasica. Cel mai important, lucru de retinut in abordarea Pigouviana este ca aceasta nu considera externalitatile de natura reciproca si nici nu analizeaza comportamentul de reducere a poluarii induse de fiscalitatea Pigouviana În contrast, abordare Coasiana presupune că externalitatea este reciproca adica, atât poluatorul şi poluatul genereaza externalitatea, că normele juridice şi instituţiile ar trebui să se schimba pentru a eficientiza internalizarea externalitatilor si ca factorii de decizie politică ar trebui să se concentreze asupra dinamicii problemei de eliminare a externalitatilor. Prin încorporarea acestor aspecte in analiză, abordarea Coasiana poate ajunge la politica optima. Avand in vedere faptul ca in tarile in dezvoltare, cazul Romaniei, reglementarea directa este destul de slaba, atat din punct de vedere legal cat si institutional, propunem ca metoda de evaluare a responsabilitatii corporative de mediu, abordarea Coasiana care presupune aplicarea teoriei neo-instituţionala. Astfel determinantii adoptarii RCM pot fi grupati in trei mari categorii economici, sociali si politici. Evaluarea empirica desfasurata in cadrul acestei etape, valideaza ipoteza de lucru enuntata anterior. In timp ce elementele pigouviene ale politicilor de mediu s-au dovedit a fi nesemnificative, elementele coasiene au fost cele care au influentat semnificativ comportamentul de mediu la nivelul companiilor.
Integrarea si convergenta economica. Romania a fost angajata la sfarsitul anilor 80 intr-un proces de deschidere si de reforme , foarte ambitios. Reformele economice s-au manifestat atat pe plan extern prin deschiderea internationala cat si pe plan intern prin trecerea la economia de piata, diminuarea interventiei statului si prin modernizarea economica. Toate acestea au dus la ruperea brutala cu strategia de dezvoltare precedenta bazata pe economia centralizata cand accentul era pus pe autarhie si auto-suficienta. Succesul politicii romanesti de deschidere internationala este incontestabil si s-a concretizat prin adeziunea la Uniunea Europeana in anul 2007. Avantul rapid a deschiderii internationale si rolul acesteia de motor de crestere prin integrarea economica si comerciala (fructificarea economiei de scara) este unanim recunoscut (Rault et Sova&Sova 2006, Sova et Sova 2008), in timp ce aportul real al reformelor interioare este mai putin evident. Chiar daca integrarea a fost semnata si parafata, ingrijorarea Romaniei si a celorlalte tari noi membre pentru o convergenta economica si sociala cu tarile bogate ramane si trebuie sa fie in atentia decidentilor. De aceea pentru confirmarea ipotezelor referitoare la integrarea europeana este necesara o analiza riguroasa in termeni de convergenta sau de divergenta economica. Pana in prezent aceste cercetari sunt putine si trebuie sa poarte amprenta recentelor transformari politice, economice si sociale. Largirea Uniunii Europene (UE) la 27 de state propusa in anii 90 a fost un proces fara precedent datorita numarului de tari implicate si a schimbarilor pe care le implica, reprezentand o preocupare atat pentru tarile membre ale UE15 cat si pentru noile tari membre. Uniunea Europeana a propus doua obiective strategice de baza referitoare la aceasta largire. In primul rand a prevazut crearea unei Europe care garanteaza pacea, stabilitatea, democratia, respectarea drepturilor omului a minoritatilor si nu in ultimul rand politicile de mediu. In al doilea rand crearea unei piete deschise si competitive capabile sa sustina concurenta in sanul pietii unice care va da posibilitatea noilor tari membre sa fructifice oportunitatile pentru a ajunge la un nivel de viata ‘corect’. Largirea UE catre tarile Europei Centrale si Orientale nu este un proces simplu tocmai datorita ecartului de dezvoltare mult prea accentuat si a procesului dificil de tranzitie catre o economie de piata. De aceea aceste tari trebuie sa implementeze politici economice care sa favorizeze convergenta performantelor lor economice catre tarile ce formeaza nucleul tarilor dezvoltate UE15 si sa accelereze reformele structurale. Problema convergentei reale este cea mai importanta si se gaseste in inima jocurilor economice a largirii Uniunii catre tarile din Estul Europei. Principiul afisat al acestei largiri este de a putea permite ameliorarea nivelului de viata pe locuitor la scara europeana. De aceea principala preocupare pentru tarile europene mai putin dezvoltate este sa realizeze o convergenta reala si nominala durabila, concomitent cu impunerea respectarii normelor de protectie a mediului, chestiune neglijata in trecut si care acum presupune depasirea unor dificultati majore. Daca largirea catre Est este demarcata de importanta sa din punct de vedere politic nu aceeasi remarca se face si din punct de vedere economic. Cu adevarat proiectul a fost foarte ambitios caci integrarea tarilor din Est a dus la o Europa unificata cu o populatie si o suprafata mai mare cu o treime, dar nu si din punct de vedere a bogatiei deoarece produsele interne brute ale acestora pastreaza un ecart semnificativ fata de UE15. Uniunea Europeana a oferit aceeasi deschidere statelor europene candidate, dar deosebirea intre ele s-a datorat ritmului de indeplinire a conditiilor de integrare impuse la Copenhaga in 1993. Aceasta a determinat doua valuri de aderare. Primele negocieri s-au stabilit la sumitul de la Luxemburg in 1998 cuprinzand tarile din Centrul Europei ca Polonia Ungaria Republica Ceha la care se adauga Estonia si Slovenia. In 1999 la summit-ul de la Helsinki au fost invitate si restul tarilor printre care si Romania. Diferentierea creata s-a datorat performantelor in restructurarea si transformarea in materie de economie de piata. Deficientele puterilor publice, restructurarea insuficienta a sectorului productif astfel cat si ineficacitatea sistemului bancar sunt la originea instabilitatii evolutiei cresterii economice pe care o cunosc aceste tari dar in special Romania si Bulgaria. Recuperarea decalajului de dezvoltare economica cat si indeplinirea criteriilor de convergenta, depind mai ales de calitatea reformelor in special la nivel microeconomic, de rolul investitiilor straine directe in strategiile de dezvoltare pe termen scurt si mediu. Dupa trecerea la democratie, tarile Europei Centrale si Orientale au fost preocupate din ce in ce mai mult de transformarile economice interne, principalul obiectif de indeplinit fiind stabilitatea economica, crearea unei economii de piata functionala fara a neglija alte aspecte ca cele de mediu, aspecte sociale, de securitate. Reformele economice au traversat procesele de liberalizare, privatizare, restructurare a intreprinderilor, a infractructurii si a institutiilor financiare. Rezultatele au fost diferite in functie de ritmul abordat, de complexitatea modalitatilor de punere in practica a reformelor economice de-a lungul timpului. In cea ce consta liberalizarea, o prima etapa a procesului reformelor a inceput prin liberalizarea preturilor, a comertului, a taxei de schimb. Privind privatizarea aceasta a urmat un proces diferit si aceasta in functie de conditiile concrete din fiecare tara Pentru a evita conflictele sociale, uneori ritmul de restructurare a intreprinderilor a fost incetinit ducand la acumularea pierderilor. Aprofundand analiza face sa reiasa ca nivelul si calitatea investitiilor straine directe sunt responsabile de performantele economice si de pozitia rezervata fiecarei tari in noua geografie europeana (Sova et Sova 2009) Existenta disparitatilor in sanul UE ne determina sa punem sub semnul intrebarii sustenabilitatea economica a largirii. De aceea tinand cont de diferentele intre nivelurile de dezvoltare aceasta largire va provoca accentuarea distorsiunilor economice si sociale? Pentru obtinerea unui raspuns se pot imagina diferite scenarii pentru perioada post-aderare dar este la fel de posibil de a obtine bune indicii pe dinamica de crestere folosind date specifice perioadei de pre-adeziune. Convergenta reala reprezinta jocul economic esential a largirii UE catre statele din Est, dar atentia se concentreaza in mod egal si pe convergenta nominala. Pentru aceste tari esential este consolidarea cadrului macro-economic si recuperarea deficitului economic comparatif cu tarile UE15. De altfel aceasta ultima largire se distinge de precedentele prin ecartul de dezvoltare mult prea important dintre noile si vechile state membre. Mecanismele economice trebuie privite prin prisma contextului istoric a integrarii europene si a avantajelor regionalizarii. Teoriile existente aduc contributii importante la explicarea acestui proces. Chiar daca aceasta largire a UE catre Est a fost o provocare datorita diferentelor de dezvoltare economica totusi cercetarile teoretice aduc unele lamuriri. Urmand exemplul statelor europene care in timpul anilor ’50 au ales sa-si integreze gradual economiile lor pentru a putea administra in comun socurile restructurarii beneficiind cand a fost posibil de avantagele comertului liber, tarile foste comuniste in demersul lor de cautare a libertatii si a prosperitatii au gasit solutia, in integrarea economica si politica. Un grup deja integrat din punct de vedere economic daca el reprezinta o putere comerciala de anvergura are toate sansele de a rezista cu succes la presiunile actuale avand sansa de a participa la stabilirea regulilor jocurilor in economia mondiala. In plan teoretic, din perspectiva istorica a problematicii de integrare trebuie sa subliniem contributia lui Viner care a influentat studiile teoretice si empirice care raman o referinta fundamentala pentru analiza acordurilor furnizand primele elemente importante pentru analiza integrarii economice. Beneficiile statice ale unei uniuni provin esential din realocarea eficace a factorilor de productie. Un alt tip de castig static corespunde consumatorilor adica castigului de “buna-stare.” Pe langa castigurile statice exista castigurile dinamice ca, economia de scara, presiunea concurentiala, ameliorarea climatului de investitii dar aceste efecte depind de gradul de integrare, pentru ca micile piete sunt incapabile de a produce bunuri la randamente crescute in conditii de eficacitate. Krugman(1980) sublinia ca marile tari au avantajul de a produce bunuri a carei productie poate sa fie caracterizata de economii de scara. Pe de alta parte piata largita conduce la dezvoltarea economiei de scara care este acompaniata de o reducere a costurilor de productie si de o mai mare eficacitate a sistemului productif. Or eficacitatea sistemului productif conduce la randul sau la o crestere economica. Flores (1997) facand un studiu de cuantificare a castigurilor asteptate de la economiile de scara din cadrul MERCOUSUR a gasit castiguri in productiei, o reducere a costurilor marginale de productie si de asemenea castiguri in termeni de PIB. Totusi o oarecare prudenta trebuie avuta in vedere pentru ca eliminarea progresiva a intreprinderilor unui stat membru in favoarea firmelor celor mai competitive din cadrul uniunii poate sa aduca dezechilibre in sensul pierderii de activitati care la randul lor sa genereze o migratie masiva. Helpman si Krugman(1985) arata ca dotarile factoriale asemanatoare ale tarilor dezvolta o concurenta puternica. Horn, Lang si Lundgren(1995) arata ca in cadrul unei uniuni are loc o crestere a presiunii concurentiale care la randul sau determina o intarire a nivelului de productivitate si a eficacitacii intreprinderilor lovind in formarea monopolurilor marilor intreprinderi. Pe de alta parte Blomstrom si Kokko (1997) au aratat ca o integrare economica amelioreaza mediul investitiilor straine directe in tarile membre. Pentru tarile Europei Centrale si Orientale (PECO) intensificarea ISD in anii’90 s-a datorat tocmai perspectivei de adeziune la UE. Efectul pro-competitif se adauga la cresterea capitalului in tarile membre in detrimentul tarilor nemembre. Capitalul aditional va genera schimbari permanente in productie si venituri. O taxa de investitii crescuta conduce la o crestere a PIB. Efectul dinamic se concretizeaza prin cresterea ISD si la randul lor prin difuziunea de tehnologie, o mai buna exploatare a economiilor de scara pe termen lung, prin ameliorarea productivitatii factorilor de productie si maximizarea cresterii economice. In afara de impactul pe productie, fluxuri comerciale si consumatie, contributiile teoretice recente iau in considerare pierderile si castigurile de buna-stare globale furnizate de noua economie internationala si noua economie geografica. Mai multe studii au evidentiat in cadrul analizei de economie internationala elementul de proximitate geografica in formarea unui acord de integrare. Acestea se bazeaza pe rolul costurilor de transport in maximizarea sau minimizarea buna-starii tarilor membre dupa Krugman(1980), Helpman si Krugman(1985), Frankel, Stein si Wei(1996), si Frankel si Wei(1998). Alti autori ca Sager(1997), Fernandez(1997) fara a lua in consideratie castigurile traditionale gasesc ca integrarea intareste reformele economice, restrange tentatiile schimbarii politice. Dezvoltarea noii economii geografice a permis imbogatirea literaturii cu cercetarea pe efectele integrarii regionale pe localizarea firmelor. Krugman(1991b) a accentuat problema efectelor de integrare regionala pe localizarea activitatilor industriale. Analiza raspunde pe doua concepte centrale, forte centripete incitand firmele la aglomerare,si forte centrifuge producand mai mult o dispersare. Krugman si Venables(1990) prin contributia teoretica fac sa reiasa ca integrarea economica trebuie sa conduca la o mai mare polarizare. Martin si Ottaviano(1999), Baldwin si Forslid (2000) arata ca procesele de aglomerare si de crestere sunt strans legate. Dupa Grossman si Helpman (1990) arate ca, in conformitate cu noua teorie de crestere, cresterea este mult mai rapida in economiile care dispun de o dezvoltare mai avansata. Whalley (2000) sustine ca talia economica mica a tarilor pot avea efecte negative pe blocurile regionale. In concluzie o integrare regionala poate sa modifice localizarea firmelor si datorita acestui fapt, structura productiei. In ce priveste tarile mai putin dezvoltate dupa Venables (1999) trebuie sa realizeze acorduri regionale cu tarile industrializate. Castigurile cele mai mari provin din investitiile straine directe prin mecanismul transferului de tehnologie de la tarile dezvoltate care poate sa conduca la o convergenta intre economii.
În timpul procesului de extindere a Uniunii Europene, acquis-ul a fost împărţit în 31 de capitole cu scopul ca fiecare dintre acestea sa fie negociate cu statele candidate pentru cea de-a cincea extindere, iar unul dintre acestea a fost mediul. Deoarece UE a impus adoptarea de catre statele Europei Centrale şi de Est, a acquis-ul comunitar in domeniul mediului, următoarea întrebare logica care se pune este care a fost impactul asupra procesului de elaborare si implementare a politicilor în aceste ţări. Impactul condiţiilor impuse de UE în procesul de transformare a politicilor de mediu în Europa Centrală şi de Est, până în prezent, a fost puţin studiat; în ciuda volumului semnificativ de literatură cu privire la efectele de "europenizare" în statele membre, efectele integrarii in UE a statelor din Europa Centrală şi de Est au fost puţin examinate. Politica şi legislaţia de mediu a UE au fost treptat adoptate începând cu anul 1970 cea mai mare parte fiind adoptata de ţărilor dezvoltate UE -15. Politica de mediu UE a fost extinsa substanţial de Tratatele de la Maastricht (1992) şi de la Amsterdam (1997), care au făcut din dezvoltarea durabilă a UE unul din obiectivele sale centrale. Acquis-ul de mediu, în prezent, număra aprox 1853 de piese de legislaţia cu caracter obligatoriu (EUR-lex.europa.eu / july.2008), cele mai importante fiind directivele, pe care statele membre sunt obligate să transpună, să le pună în aplicare. Integrarea protecţiei mediului cu priorităţile economice şi sociale, ca un imperativ al dezvoltării durabile nu poate fi realizată fără a creşte coerenţa reglementarilor de mediului în sine, fara a diminua costurile de mediu pentru societate printr-un cadru de stimulare eficient, precum şi fara a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu. Acest lucru necesită o reformă sistematică a instrumentelor politicii de mediu care să ţină cont de dimensiunea economică a punerii lor în aplicare mai precis a impactului acestora asupra competitivităţii, astfel cum s-a solicitat în Planul de acţiune de la Lisabona. Într-adevăr, o mai bună reglementare, care asigura cresterea calității cadrului de reglementare, oferă oportunităţi de tipul câştig-câştig. De asemenea, este posibil ca noile state membre, sa se confrunte pe de o parte cu aspecte similare, la adoptarea politicii de mediu ca vechii membri UE-15, iar pe de alta parte sa se confrunte cu aspecte specifice, cum ar fi cerinţele de punere în aplicare a acquis-ul ce presupun investiţii masive in protectia mediului, existenta unei capacitati administrative inadecvate sau lipsa de cultură juridică, etc Cu toate acestea, criticii politicii de mediu a UE pun in discuţie eficienţa unor măsuri, susţinând că valoarea costurilor de conformitate cu aceste reglementări fac firmele Europene necompetitive, în special, faţă de creşterea concurenţei din ţări precum China şi India, care nu dispun de astfel de reguli de mediu stricte. Pe de o parte necesitatea de conformitate impune firmelor sa faca eforturi de adaptare la normele şi regulile stabilite în reglementari şi astfel sa se asigure îmbunătăţirea performanţelor ecologice ale acestora. Pe de alta parte lipsa de conformitate cu normele şi regulile impuse de autorităţile de reglementare este pasibilă de sancţiuni. Aceste eforturi sunt concretizate în două direcţii si anume cheltuieli de capital şi costurile de exploatare ambele asociate cu eforturile de reducere a poluării. Mai mult decat atat, din cauza faptului că noile state membre sunt mai puţin dezvoltate tehnologic, comparativ cu media UE-15, costul de respectare a legislaţiei UE în domeniul mediului pentru noile state membre este mult mai ridicat, fiind estimat la 100 miliarde €. Finanţare de la UE acoperă doar un mic procent din această sumă. Astfel, costul de conformare la reglementarile mediu ale UE pot submina în principal competitivitatea economica a noilor state membre ale UE. Este de asemenea, cunoscut faptul că legislaţia europeană nu are un impact direct şi imediat la nivelul economilor naţionale, deoarece aceasta este destinata statelor membre, care transpun prevederile acesteia in reglementari administrative care să reflecte propria lor ordine instituţionala şi cultura administrativa. În acest sens putem identifica doi factori majori care pot avea efecte negative asupra eficacitatii politicilor de mediu şi eficienţei economice în noile state membre: • prevederile acquis-ului comunitar poate fi nepotrivit cu realitatea economica din economiile în curs de dezvoltare din noile state membre din Europa Centrală şi de Est • Forma şi metodele alese de către noile state membre de a transpune acquis-ul comunitar în legislaţia lor naţională şi de a le pune în aplicare, pot fi nepotrivite pentru a obţine conformitatea practica. Lipsa de cunoştinţe în ceea ce priveşte impactul real al acquis-ul comunitar de mediu asupra întreprinderilor, în special din noile state membre din Europa Centrală şi de Est, justifica evaluare ex-post a procesului de transpunere a acquis-ul comunitar în legislatia naţionala a statelor membre in general si a Romaniei in particular din punct de vedere a introducerii de sarcini administrative si financiare asupra întreprinderilor
Obiectivele generale ale politicii UE în domeniul mediului, astfel cum sunt prevăzute la articolele 174-176 ale Tratatului Uniunii Europene sunt acelea de a furniza acesteia competenţa legală de a acţiona în toate zonele politicii de mediu. Cu toate acestea, este clar că Tratatul nu acordă Uniunii Europene competenţa exclusivă în acest domeniu, aceasta fiind partajată cu statele membre. În practică, scopul intervenţiei Uniunii Europene în politica de mediu este limitată de doi factori majori şi anume :
Uniunea Europeană a adoptat legislaţii care vizează îmbunătăţirea calităţii apei, aerului şi a lupta împotriva poluării sonore, norme privind siguranta substanţelor chimice, standarde pentru eliminarea deşeurilor şi protejarea vieţii sălbatice şi a plantelor în spatiul european. Actualul program European în domeniul mediului, se va desfăşura în perioada 2002-2012, şi are identificate patru domenii de acţiune prioritare: schimbările climatice, natura şi biodiversitatea, sănătatea şi calitatea vieţii, şi resursele naturale şi deşeurile. Uniunea Europeană şi-a asumat de asemenea, un rol principal în negocierile globale privind problemele de mediu, în special de la semnarea Protocolului de la Kyoto. Dupa Conferinţa ONU privind schimbările climatice din 1997 de la Kyoto în Japonia, UE a impus ca obiectiv membrilor săi, reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2012, comparativ cu nivelurile din 1990. În urma unui acord ulterior la nivel înalt al UE din martie 2007, aceste reduceri s-au majorat la 20% până în 2020. În vederea îndeplinirii acestor angajamente, UE a creat Emisions Trading Scheme (ETS), în decembrie 2002. Aceasta introduce limite privind cantitatea de emisii de dioxid de carbon pe care firmele le pot produce, în şase sectoare industriale-cheie: energie, oţel, ciment, sticlă, fabricarea materialelor de constructii şi productia de hârtie / carton. Comisia Europeană a introdus recent noi programe prin care se impun aeronavelor acelaşi obiective de reducere a emisiilor, şi prin care forţează producătorii de autoturisme să reducă emisiile cu cel puţin 20% în următorii 5 ani la noile modele. De asemenea, liderii politici ai UE au convenit ca 20% din energie produsa în UE să provină din surse regenerabile până în anul 2020. Atingerea acestor obiective va fi impusă legal prin intermediul Curţii Europene de Justiţie. Aceasta va aplica legislaţia UE în domeniul mediului, fiind cea mai înaltă instanţă din UE, surclasând instanţele naţionale supreme. Hotărârile sale pot afecta atât statele membre, cât şi persoanele fizice, Curtea Europeană de Justiţie fiind şi arbitru între statele membre, instituţii şi persoane fizice în litigiile referitoare la legislaţia UE. În februarie 2007, Comisia a propus ca abaterile în domeniul mediului să fie pedepsite cu sancţiuni armonizate în cadrul UE. Cu toate acestea, criticii politicii de mediu a UE pun în discuţie eficienţa unor măsuri, susţinând că nivelul ridicat al costurilor de conformitate cu aceste reglementări lasă firmele europene necompetitive, în special, faţă de creşterea concurenţei provenită din ţări precum China şi India, care nu dispun de astfel de reguli de mediu stricte. Există o zonă de incertitudine cu privire la ceea ce se înţelege prin "politică" în general, şi prin politica comunitară în particular. Comunitatea Europeană deţine câteva agenţii prin intremediul cărora îşi realizează politicile sale. Comunitatea Europeană elaborează legislaţia pe care statele membre au obligaţia să o implementeze în scopul atingerii obiectivelor politicilor comunitare. Politica comunitară, spre deosebire de politica naţională, este menţionată explicit şi adesea detaliat în legislaţia comunitară, însă modalitatea de implementare rămâne la latitudinea statelor membre. Considerând însă doar această colecţie de texte legislative nu se poate realiza o imagine completă a politicii comunitare, deoarece toate acestea nu pot face decât să stabilească intenţiile acestor politici. Pentru a descoperi dacă obiectivele politicilor sunt atinse, este necesar să se examineze modul în care acestea sunt puse în aplicare în cadrul statelor membre. Politicile comunitare nu pot prin urmare, să fie considerate ca fiind concepte abstracte de sine stătătoare, separat de politicile naţionale. Politicile comunitare prind viaţă doar atunci când sunt puse în aplicare în statele membre şi a astfel, devin inseparabil legate de politicile şi practicile naţionale. Deoarece în prezent există 27 de state membre, furnizarea unei situatii a modului în care politica comunitară a fost implementată şi evaluarea eficacităţii implementării acesteia, este o sarcină dificilă datorită faptului că efectele pot fi diferite de la un stat membru la altul. Insă legislaţia rămâne principalul mijloc pentru exprimarea politicii comunitare în multe domenii, inclusiv a mediului. Ar trebui de asemenea subliniat faptul că declaraţiile Comisiei, a Parlamentului European sau a Consiliului referitoare la politicile UE sunt coonsiderate numai declaraţii ale unei instituţii comunitare. O astfel de declaraţie poate să fie cu adevărat numita "politica comunitară" în momentul în care o propunere a fost făcută de către Comisie şi adoptată de către Consiliu şi Parlamentul European, în conformitate cu procedurilor din Tratat. Articolul 249 din Tratat, prevede existenţa mai multor tipuri de acte normative ale UE. Acestea sunt:
Ultimele două nu sunt obligatorii şi în mod corespunzător nu ar trebui să fie considerate ca instrumente legislative. O reglamentare este o lege direct aplicabilă statelor membre şi este folosită de cele mai multe ori, mai degrabă pentru scopuri precise, cum ar fi problemele financiare şi de management ale Politicii Agricole Comune. De asemenea, reglementările au devenit din ce în ce mai utilizate și în probleme de mediu. O directivă este obligatorie din perspectiva rezultatelor care trebuie atinse, dar lasă la dispoziţia statelor membre libertatea de a alege forma şi metoda de implementare a acestora. Prin urmare, directiva este instrumentul cel mai potrivit pentru mai multe scopuri generale în special în cazul în care este necesară o anumită flexibilitate pentru a se potrivi cu procedurile existente la nivel naţional şi, din acest motiv, este cel mai frecvent utilizată pentru problemele de mediu. O decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează. Ea a fost folosită în domeniul mediului în legătură cu convenţiile internaţionale în domeniu şi cu anumite chestiuni de procedură.
Politica şi legislaţia de mediu ale UE au fost treptat adoptate începând cu anul 1970 în cea mai mare parte de către ţările dezvoltate ale UE-15. Politica de mediu a UE a fost extinsă substanţial prin Tratatele de la Maastricht (1992) şi de la Amsterdam (1997), care au stabilit « dezvoltarea durabilă » ca un obiectiv central al UE. Acquis-ul de mediu, în prezent, numără peste de 1800 acte normative cu caracter obligatoriu (EUR-lex.europa.eu / july.2008), cele mai importante fiind directivele, pe care statele membre sunt obligate să le transpună, şi să le implementeze. Politica de mediu este unul dintre cele mai importante domenii din legislaţia UE. Astăzi UE este liderul de opinie cu cea mai mare autoritate în domeniul politicii de mediu. Protecţia mediului nu a fost iniţial prevăzută în Tratatul de la Roma (1958) şi nu a constituit o preocupare pentru ţările membre până în 1972, când a fost lansat primul Plan European de Acţiune pentru Mediu (European Environmental Action Plans – EAP). Creşterea gradului de conştientizare în cea ce priveşte degradarea mediului, a impus guvernelor statelor membre în anul 1970 nevoia de a recunoaşte necesitatea protejării mediul la nivel european. Ca urmare, printr-o serie de directive şi de programe, protecţia mediului s-a consacrat ca un domeniu distinct în area de politici comunitare. Tensiunea dintre politica supranaţională şi cea natională a fost evidentă în aceste dezbateri politice iniţiale. Reglementarile şi Directivele de mediu au necesitat aprobarea în unanimitate în Consiliu, şi, ca rezultat, au fost incluse prevederi generale acceptate permiţându-se însă fiecărui stat membru să-şi definească o politică naţională mai strictă. Temeiul juridic pentru protecţia mediului la nivel comunitar a rămas slab şi ambiguu. În concluzie putem afirma ca inainte de 1987, politica comunitară de mediu a fost determinată în principal de abordări individuale în statele membre, care ulterior au fost "armonizate", printr-o legislaţie la nivelul Comunitar. Acest lucru a creat lacune şi incoerenţe în politica de mediu. Actul Unic European (Single European Act - SEA) semnat în Februarie 1986, care a devenit efectiv în iulie 1987 a marcat începutul unei abordări serioase a rolului protecţiei mediului în procesul de elaborare a politicilor Comunitare, statuând principiul conform căruia protecţia mediului trebuie să fie luată în considerare în elaborarea viitoarei legislaţii comunitare. Astfel tratatul a fost amendat pentru a se include referire la protecţia mediului: Titlul VII, art 130r - 130t şi articolul 100a din Tratat (acum articolele 174-76 şi articolul 95 în conformitate cu Tratatul de la Amsterdam). Astfel noile reglementări cereau statelor membre ca atunci când este fezabil guvernele acestora să promoveze un nivel ridicat de protecţie a mediului înconjurător. Actul Unic European a introdus, de asemenea, votul cu majoritate calificată cu privire la armonizarea legislaţiilor naţionale şi a stabilit structura de vot cu majoritate calificată în cadrul politicilor de mediu. (însă acest lucru a rămas doar o structură atat timp cât pentru titlul VII încă este necesară unanimitatea de vot). Tratatul de la Maastricht din 1992 nu a schimbat fundamental dispoziţii referitoare la protecţia mediului prevăzute în Actul Unic European, dar a accentuat importanţa acestora. Tratatul de la Maastricht statuează că preocupările legate de protecţia mediului "trebuie să fie integrate în definirea şi punerea în aplicare şi a altor politici comunitare" (articolul 174, fostul articol 130r). Noţiunea de dezvoltare durabilă este reflectată pentru prima data în Tratat. Cu toate acestea, această dispoziţie nu explică cum factorii de decizie implicaţi în crearea politicilor naţionale pot concilia, tensiunile între protecţia mediului şi "alte politici", în special cele referitoare la piaţa internă. Conţinutul Titlului VII atestă că UE tinde către realizarea unei politici de mediu la nivel comunitar, dar în acelaşi timp, conservă autoritatea guvernelor naţionale ale statelor membre asupra protecţiei mediului înconjurător (dovedită de articolele 95 (4), ex 100a (4), şi 176, ex 130t). Tratatul de la Amsterdam din 1997 a fost în mare măsură determinat de necesitatea de a modifica atât politicile cât şi procedurile de adoptare a deciziilor înainte de a deschide uşile Uniunii Europene către ţările din Europa Centrală şi de Est. Prin acest tratat s-a introdus procedura de “codecizie”, în zona de protecţie a mediului. Acest lucru a avut ca efect alinierea articolul 175 (ex articolul 130s), cu articolul 95 (ex articolul 100a). Deşi votul în unanimitate rămîne încă aplicabil în anumite arii ale politicii de mediu, în general, aceste modificări au consolidat baza legală referitoare la protecţia mediului la nivel Comunitar. Tratatul de la Amsterdam a adăugat de asemenea, conceptul de "dezvoltare durabilă" în legislaţia UE subliniindu-se necesitatea de a integra mediul şi dezvoltarea durabilă în toate politicile acesteia. Mai mult decât atât, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv al UE de aceeaşi importanţă ca şi dezvoltarea economică şi socială. Definiţia vagă a dezvoltării durabile stabilită în Tratat pune în evidenţă mai degrabă un ideal al UE decât să ofere instrumente juridice pentru punerea în aplicare a acestui obiectiv. Dezvoltarea durabilă, reprezintă de asemenea o componentă cheie a strategiei de la Lisabona lansată în anul 2000, care stă la baza tuturor politicilor UE în ceea ce priveşte piaţa unică. Tratatul, care este în vigoare astăzi a fost modificat cel mai recent, prin Tratatul de la Nisa în 2003, când a fost adoptată o declaraţie cu privire la importanţa promovării protecţiei mediului atât în UE, cât şi la nivel global. Tratatul, în vigoare prevede că protecţia mediului şi imbunătăţirea calităţii acestuia trebuie să fie parte din obiectivele generale ale Uniunii Europene (articolul 2). De asemenea, se afirmă că cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în toate politicile comunitare, în vederea promovării dezvoltării durabile (articolul 6). În toate aspectele importante referitoare la mediu şi dezvoltare durabilă dispoziţiile din Tratatul de la Lisabona corespund cu textul actual al tratatului. Articolul 174 a fost completat pentru a clarifica faptul că, la nivel internaţional, politica de mediu a UE este interesată în mod deosebit de combaterea schimbării climatice.
Politica comunitară de mediu se bazează pe principiile :
|