Stat si religie în Orientul Mijlociu islamic, p. 194-261. A. RĂZboiul rece arab



Yüklə 233,5 Kb.
səhifə1/3
tarix18.01.2018
ölçüsü233,5 Kb.
#38862
  1   2   3




Atenţie!!! A se citi şi lucrarea mea Stat si religie în Orientul Mijlociu islamic, p. 194-261.
A. RĂZBOIUL RECE ARAB
1. Naţionalismul şi socialismul arab. Originile Partidului Baath Socialist
În primii ani ai războiului rece, doar guvernele din ţările nearabe Turcia şi Iran s-au situat pe o poziţie clar prooccidentală. Totuşi, nici statele arabe nu au putut evita divizarea modială între cele două blocuri ideologice. Însă în anul în care în Europa se instaura celebra Cortină de Fier, statele arabe independente (Egipt, Liban, Transiordania, Siria, Irak şi Arabia Saudită) constituiseră deja o organizaţie multistatală proprie, Liga Arabă, amintită mai sus. Tratatul cultural al acesteia (semnat la 27 noiembrie 1945) aşeza la baza existenţei Ligii "civilizaţia arabă". Astfel, pe de o parte, noua organizaţie multistatală accentua identitatea arabă a membrilor ei; pe de altă parte însă relativiza elementul islamic, fapt care a determinat guvernul saudit să declare că acceptă prevederile tratatului doar în măsura în care nu contraziceau şaria.

Înfiinţarea Ligii arabe a fost rezultatul acţiunii noilor elite apărute în Orientul Apropiat în anii interbelici. Conştiente de avansul economic şi tehnologic al Occidentului, aceste noi elite au căutat principii şi soluţii noi care, alături de modernizare, să permită societăţii arabe să depăşească marea rămânere în urmă. Pentru a putea fi luaţi în serios de opinia publică occidentală şi pentru a putea învinge ideile preconcepute ale acesteia, intelectualii din Orientul Apropiat au fost nevoiţi să adopte curentele ideologice occidentale, diminând retorica islamică. Urmarea a fost deislamizarea pe cât posibil a societăţii. Şi totuşi, elementul islamic nu putea fi înlăturat cu totul, el făcând parte din civilizaţia Orientului Apropiat. Din acest motiv a fost reinterpretat, fiind considerat moştenirea culturală a întregii naţiuni arabe. În acest fel, intelectualii arabi au adoptat şi au aplicat la condiţiile orientale una din principalele ideologii europene: naţionalismul

Locul Islamului, ca liant al lumii arabe, a fost luat de limba comună, în acelaşti timp şi limba Coranului, a tradiţiei şi culturii arabe musulmane. Limba şi istoria arabă au început să fie considerate drept vase le islamului. Profetul a fost arab. Arabii au purtat steagul islamului peste tot în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de nord şi Asia centrală. Ei au luptat pentru credinţa lor, au înfiinţat imperiul islamic mondial şi au vegheat la păstrarea dreptului divin - Şaria.
Ideologii naţionalismului arab

La început, naţionalismul arab a fost rezultatul încercărilor intelectualităţii arabe de a depăşi inferioritatea faţă de lumea occidentală şi de a revigora societatea islamică. Sirianul Abd ar-Rahman al Kawakibi (1849-1903) a considerat că decăderea Orientului Apropiat se datora în principal două cauze: anchilozarea intelectuală a ulemalelor (prin închiderea porţilor ijtihadului) şi deparavarea sistemului de guvernământ otoman nearab. Drept urmare, al-Kawakibi a redactat lucrarea Umm al-Qura (mama oraşelor) în care enunţa dreptul exclusiv al arabilor (şi nu a otomanilor) de a conduce umma musulmană. Teoria lui al-Kawakibi a fost preluată de Nagib Azoury, în lucrarea Le reveil de la nation arabe dans l'Asie turque (1905), în care revendica crearea unui stat arab independent de Poarta otomană.

Totuşi, după cum am arătat mai sus, chiar şi în timpul primului război mondial, majoritateaă intelectualilor arabi s-au mărginit în a cere doar o autonomie culturală a provinciilor arabe, recunoscând legitimitatea califatului otoman. Dar după dezintegrarea politică a Semilunei Fertile şi după înlăturarea califatului, naţionalismul arab a dobândit noi valenţe,cristalizându-se ca o ideologie proprie.

Întemeietorul ei poate fi considerat sirianul Sati al-Husri (1879-1968). După studii la Universitatea din Istanbul şi Paris, Hutri a fost numit responsabil cu problemele educaţionale în Siria otomană. Regele Faisal l-a numit ministru al Educaţiei atât la Damasc (în cei doi ani de existenţă a Regatului Siriei Mari),cât şi la Bagdad (după înfiinţarea statului irakian). În 1947 a fost angajat la Comisia culturală a Ligii arabe din Cairo. În acelaşi oraş a înfiinţat "Institutul pentru înalte studii arabe" devenind şeful catedrei "Naţionalism arab". Iată foarte pe scurt care sunt ideile principale ale doctrinei naţionalismului arab, promovată de Sati al-Husri:



  • Nu religia islamică este cea care poate uni popoarele arabe. Frăţietatea musulmană propovăduită de ulemale şi de ideologii islamismului nu poate fi echivalată cu unitatea politică. Societatea islamică a fost caracterizată de diversitate, nu de unitate;

  • Liantul lumii arabe este limba arabă. Aceasta este importantă nu datorită faptului că a fost limba revelaţiei divine, ci pentru că stă la baza societăţii politice arabe seculare, fiind elementul de bază al naţionalităţii culturale arabe.


Michel Aflaq şi Partidul Ba'ath

Cel mai important ucenic al lui Hutri a fost un alt sirian, creştin însă, Michel Aflaq. S-a născut la Damasc, în 1912. În timpul studenţiei parisiene (1929-1934) a fost atras de ideile marxiste. Dorind înlăturarea mandatului francez din Siria, a legat ideile socialiste de cele naţionaliste, creând astfel un naţional-socialism arab.

Aflaq s-a deosebit de Husri prin accentuarea elementului islamic. A considerat că Islamul reprezenta partea integrală a identităţii arabe. Iar în 1943, la serbarea zilei de naştere a profetului Muhammad, Aflaq a ţinut un discurs festiv la Universitatea din Damasc, afirmând că naţionalismul revoluţionar arab nu era altceva decât reactualizarea mesajului profetului. Interesant este faptul că ortodoxul Aflaq a considerat islamul drept revelaţie divină, iar istoria arabă drept istoria Islamului. Prin urmare, Islamul a devenit în teoria lui Aflaq o valoare arabă, care trebuia reinterpretată şi revigorată.

Potrivit lui Aflaq, religia islamică este universală şi veşnică, iar arabismul desăvârşirea revelaţiei divine adusă pe pământ de profetul Muhmmad. Istoria umanităţii poate fi împărţită în mai multe perioade: după epoca păgână a urmat cea creştină, apoi cea islamică. Aceasta a luat însă sfârşit odată cu invazia europeană şi cu destrămarea politică a Orientului Apropiat. De aceea, epoca islamică trebuie urmată de epoca arabismului, în care toţi arabii se vor unifica şi vor constitui o singură naţiune, de la Atlantic la Golful Persic. Epoca islamică a fost cea mai bună expresie a străduinţei arabilor pentru veşnicie şi desăvârşire. Dumnezeu Însuşi i-a ales pe arabi ca mijloc al revelaţiei Sale. Cuceririle arabe islamice nu au însemnat altceva decât îndeplinirea unei îndatoriri religioase şi realizarea umanismului universal arab.

După lunga epocă de glorie a urmat întunecata perioadă de dominaţie europeană, perioadă care trebuie privită ca încercare dată de Dumnezeu, în urma căreia arabii trebuie să-şi revină, să-şi redescopere identitatea şi să redobândească vechea forţă. Tocmai de aceea, Aflaq le cere arabilor să se identifice cu profetul Muhammad şi să reînvie, fiecare în mod personal, virtuţile acestuia: apostolatul, îndurarea persecuţiei, hegira (retragerea, izolarea) şi victoria.

Pornind de la aceste idei, Michel Aflaq a înfiinţat, în 1941, împreună cu un prieten al său musulman, Salah al-Din al Bitar, Partidul Redeşteptării Arabe (al-Ba'ath al-Arabi). Islamul a devenit astfel parte a ideologiei partidului, cu observaţia că această ideologie a fost formulată cu ajutorul unor termeni islamici secularizaţi. Astfel, Partidul ba'ath nu poate fi şi nici nu trebuie considerat o formaţiune politică islamistă, având cu totul alte ţeluri decât Frăţia musulmană sau decât grupările clericale ortodoxe. De exemplu, spre deosebire de Islamul clerical, doctrina ba'athistă consideră sentimentul naţional drept un "sentiment sfânt", iar statului arab unitar i-a acordat acelaşi atribut de sfinţenie. Partidul ba'athist poate fi considerat, în perioada de început, drept o formaţiune politică apropiată de naţional-socialismul şi fascismul european. Poate şi datorită acestui fapt, impactul său în viaţa politică arabă a fost destul de scăzut, fapt care l-a determinat pe Aflaq să ajungă la o înţelegere de fuziune, în 1953, cu Partidul Socialist Arab, condus de Akram al-Hawrani.


Începuturile unui "socialism islamic"

Răspândirea ideilor socialiste în Orientul Mijlociu datează încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ideologii islamismului militant (salafiya) au fost nevoiţi să abordeze şi de ideile socialiste. Astfel, al-Afghani a redactat chiar şi lucrarea Islamul şi socialismul, publicată în anul 1931, şi în care făcea pomenire de "drepturile muncitorilor", ba chiar şi de "clasa muncitoare" (tabaqat al-'ummal). În 1908 a fost înfiinţat în Egipt Partidul Socialist Binecuvântat, iar doi ani mai târziu, la Istanbul, Partidul Socialist Otoman.

Ideile socialiste au găsit o rezonanţă mai puternică în anii de după primul război mondial. Unul din ucenicii lui Abduh, Rashid Rida (devenit unul dintre principalii ideologi ai islamismului militant) a salutat apariţia bolşevismului, datorită luptei acestuia împotriva celor asupriţi, recunoscând însă totodată incompatibilitatea dintre doctrina comunistă şi dreptul islamic. Trebuie observat faptul că numeroşi intelectuali, membri ai Frăţiei Musulmane, au adoptat unele idei ale socialismului, în special cea a cooperaţiei (ta'awuniya), văzută în sens concret ca o comuniune şi colaborare a tuturor membrilor societăţii pentru realizarea binelui comun. "Sistemul cooperaţiei" (nizam at-ta'awun) a fost considerat ca fiind un element de bază în doctrina economică şi socială a islamului.

Astfel, nu este de mirare faptul că membrii Frăţiei Musulmane din Siria au înfiinţat, în 1949, Frontul Islamic Socialist, proclamând existenţa unui "socialism islamic". Ţelurile acestui socialism propriu lumii islamice au fost moderate, corespunzând celor existente în orice stat social european: egalitate şi dreptate socială, asigurarea unei vieţi decente tuturor locuitorilor. Tot în 1949, dar la Cairo, marele ideolog islamist Syyed Qutb (de care voi reveni pe larg într-un alt capitol) a publicat lucrarea Dreptatea socială şi Islamul, în care respingea "discursul socialist european", afirmând similitudinile dintre principiile de dreptate socială (susţinute de socialism) şi religia islamică.


Partidul Ba'ath Socialist Arab

Datorită caracterului său moderat şi religios, socialismul islamic a fost respins de cei cu viziuni mai radicale. Astfel, tot în Egipt, Muhammad al-Gazzali şi Abdalqadir Auda au refuzat să accepte existenţa unor principii sociale în religia islamică, care a putut crea regimuri dictatoriale monarhice (cel mai elocvent exemplu fiind Arabia Saudită, al cărui rege se sprijinea pe mişcarea religioasă wahhabită).

Adepţii curentelor radicale erau răspândiţi şi în Siria. Aici, Partidul Comunist a reuşit chiar să obţină reprezentare parlamentară (1954). Totodată, ofiţerul Akram al-Hawrani, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai noilor elite urbane, a înfiinţat Partidul Socialist Arab, care a avut drept principal obiectiv o reformare radicală a ordinii sociale existente (anume înlăturarea dominaţiei vechii pături de notabili şi latifundieri, care conducea Siria de sute de ani). În 1953 a fuzionat cu Partidul Ba'ath condus de Aflaq. A fost înfiinţat astfel Partidul Ba'ath Socialist Arab, devenit una dintre cele mai importante formaţiuni politice din întreaga lume arabă. Datorită poziţiei importante deţinută de Hawrani în ierarhia militară siriană după 1954, ba'athiştii au dobândit un rol tot mai important în viaţa politică siriană. Privind cu simpatie regimul instaurat de Nasser în Egipt, ba'athiştii au sprijinit unirea dintre Siria şi Egipt (1958-1961), preluând puterea în 1963. După cum se va vedea în continuare, Nasser nu a sprijinit ideologia ba'athistă, iar Siria s-a desprins din Uniune în 1961. Partidul Ba'ath a reuşit să ajungă la guvernare, la Damasc, abia în 1963 (rămânând până azi). Tot atunci a avut loc o lovitură de stat (eşuată) a unor ofiţeri ba'athişti în Irak. Însă în 1968 a fost instaurat regimul ba'athist şi la Baghdad, fiind răsturnat de la putere de forţele americane, în 2003.
Principii din "Constituţia Partidului Ba'ath Socialist Arab"

Partidul Ba'ath are la bază trei principii fundamentale:



  1. Unitatea şi libertatea naţiunii arabe. Arabii formează o singură naţiuune. Este dreptul lor natural să trăiască într-un singur stat şi să se dezvolte liberi. Patria arabă este o unitate politică şi economică indivizibilă. Este o unitate culturală şi aparţine arabilor, ei având singuri dreptul de a benefica de resursele ei naturale;

  2. Personalitatea naţiunii arabe. Ea se deosebeşte de celelalte prin bogăţie, vitalitate şi creativitate, prin capacitatea de înnoire şi renaştere, realizată prin dezvoltarea libertăţilor personale, în armonie cu interesele naţionale. Tocmai de aceea, libertăţile fundamentale ale omului (dreptul la exprimare, la asociere şi la educaţie) sunt sfinte şi nu pot fi restrânse prin forţă. Totodată, valoarea omului se măsoară în funcţie de realizările sale pe calea progresului naţiunii arabe;

  3. Mesajul naţiunii arabe. Naţiunea arabă are un mesaj veşnic. Scopul este reînnoirea valorilor umane, favorizarea progresului uman şi armonia dintre naţiuni. De aceea, colonialismul este o crimă, împotriva căreia arabii luptă cu putere. Ei sprijină lupta tuturor popoarelor asuprite împotriva regimurilor coloniale. Omenirea este un colectiv, în care membrii posedă valori şi culturi comune. Arabii şi-au adus contribuţia la cultura umanităţii. Ei întind şi acum mâna celorlalte popoare pentru a realiza o ordine globală dreaptă, pentru a asigura tuturor popoarelor pacea, bunăstarea, progresul spiritual şi moral.

Iată şi caracteristicile principale ale Partidului Ba'ath, aşa cum sunt ele înscrise în constituţia sa:

    • Partidul este universal arab, având filiale în toate regiunile arabe;

    • Partidul este naţionalist, deoarece naţionalismul este o realitate vie şi veşnică. Conştiinţa naţională îl leagă pe individ de naţiunea sa, iar sentimentul naţional este sfânt: îi dă omului puteri creatoare, îl motivează pentru sacrificiul de sine, dă naştere la sentimentul responsabilităţii şi oferă omului posibilitatea de a-şi folosi umanitatea şi omenia sa în folosul celorlalţi. Naţionalismul propovăduit de partid reprezintă voinţa poporului arab de a se elibera şi de a se uni şi de a colabora cu celelalte naţiuni pentru dezvoltarea întregii omeniri;

    • Partidul este socialist, deoarece socialismul este o necesitate izvorâtă din naţionalismul arab. Socialismul este sistemul ideal care oferă poporului arab posibilitatea de a-şi folosi toate potenţele. Socialismul garantează dezvoltarea ideală şi materială, precum şi înfrăţirea dintre indivizi;

    • Partidul este populist, deoarece poporul deţine suveranitatea, guvernarea de stat prezintă voinţa maselor. Statul este sfânt, deoarece oferă indivizilor ca, prin alegeri, să se guverneze în mod liber;

    • Partidul este revoluţionar, deoarece ideile naţionale şi socialiste nu pot fi puse în practică decât pe cale revoluţionară. De aceea Partidul declară război împotriva colonialismului străin, împotriva dezbinării arabilor şi împotriva tuturor relelor sociale;

    • Patria arabă este acea parte de pe pământ, în care locuiesc arabii. Graniţele acestei patrii sunt: Munţii Taurus şi Zagros, Golful Persic, Marea Arabă, Munţii Etiopiei, Sahara, Oceanul Atlantic şi Mediterana;

    • Arabi sunt toţi cei care locuiesc pe acest teritoriu şi a căror limbă este araba;

    • Toţi cei care s-au stabilit pe pământul arab, în scopuri colonialiste, precum toţi cei care au dus o activitate de luptă împotriva arabilor sunt expulzaţi din patria arabă;

    • Femeii arabe i se garantează egalitate socială şi cetăţenească (totuşi, în articolul 20 se menţionează că "Se acordă drepturi cetăţeneşti depline (doar – n.n.) acelor cetăţeni care trăiesc pe pământ arab, care se identifică cu patria arabă şi care se distanţează de toate grupele etnice şi rasiste");

    • Partidul proclamă egalitatea de şanse pentru fiecare persoană umană, astfel ca toţi cetăţenii să-şi poată aduce contribuţia la dezvoltarea naţională.

Acestea sunt, pe scurt, principiile de bază ale Partidului Ba'ath Socialist Arab. Se remarcă poziţia anticolonialistă, dar şi caracterul totalitarist al programului: neacceptarea diversităţii etnice şi religioase (kurzii nu sunt defel amintiţi, deşi locuiesc în "patria arabă") şi posibilitatea restrângerii drepturilor fundamentale ale omului, în cazul în care interesele naţionale cer sau justifică aceasta. Prin acest program, ideologia ba'athistă a dobândit trăsăturile unei mişcări de înlocuire a religiei, sau ale unei religii secularizate, cu alte cuvinte, ale unui fundamentalism statal secular.
2. Revoluţia socialistă a colonelului Nasser în Egipt
Între 1945-1952, Egiptul a continuat să fie condus de Partidul Wafd. În pofida faptului că a adoptat o politcă pan-arabă, totuşi popularitatea sa era erodată, în special datorită corupţiei şi a pierderii războiului cu Israelul, în 1948. Regele Faruq era de asemenea nepopular, fiind privit ca unealtă a imperialismului britanic.

Principala problemă pe care o traversa Egiptul consta în prăpastia existentă între bogaţi şi săraci. În 1952, 0,4% din întreaga populaţie deţinea în proprietate 35% din pământul arabil al ţării. Alte 35% din terenul agricol erau deţinute de 94% din populaţie. Creşterea demografică a Egiptului şi nivelul scăzut de trai a favorizat dezvoltarea asociaţilor religioase, mai ales a Frăţiei Musulmane. Aceasta a început o campanie teroristă împotriva autorităţilor guvernamentale şi a străinilor. În 1948 l-au asasinat pe premierul Mahmud Fahmi al Nuqrashi, iar în anul următor, armata l-a împuşcat pe întemeietorul Frăţiei, Hasan al-Banna.

În încercarea de creştere a popularităţii, Partidul Wafd a abrogat unilateral tratatul anglo-egiptean din 1936, cerând retragerea trupelor britanice din ţară. Guvernul de la Londra nu era pregătit pentru concesii. Au izbucnit confruntări armate între soldaţii britanici şi poliţişti egipteni. În "sâmbăta neagră" (26 ianuarie 1952) au avut loc demonstraţii populare în Cairo. Sedii britanice au fost incendiate, la fel şi cinematografe, cluburi de noapte (considerate ca semne ale decadenţei clasei politice) şi proprităţi ale elitei politice.
a) Lovitura de stat a "ofiţerilor liberi" şi programul lor guvernamental

Guvernul a mai rezistat doar câteva luni. La 23 iulie 1952 a avut loc lovitura de stat a "ofiţerilor liberi", conduşi de colonelul Gamal Abd al-Nasser (1918-1970).

Militarii care au preluat puterea în 1952 erau de origine socială modestă, având vârsta între 28-35 de ani. Toţi erau însuflaţi de un adânc sentiment patriotic. Nasser, de exemplu, s-a născut într-un mic sat egiptean. A rămas orfan de tată de la opt ani. A urmat Facultatea de Drept, apoi Academia Militară. A participat în războiul împotriva Israelului din 1948.

Programul acestor tineri ofiţeri cuprindea şase principii de bază:



  • Înlăturarea dominaţiei britanice şi eliminarea din viaţa politică a tuturor colaboraţioniştilor;

  • Eliminarea tuturor elementelor feudale din societatea egipteană;

  • Înlăturarea controlului capitalului asupra instituţiilor statului;

  • Stabilirea justiţiei sociale;

  • Formarea unei armate egiptene puternice;

  • Democratizarea vieţii politice.

Pentru a obţine aceste obiective, militarii au înfiinţat o instituţie guvernamentală nouă: Consiliul de Comandament al Revoluţiei (RCC), condus de un venerabil general, Muhammad Naguib (care se bucura de respectul întregii populaţii; pe care autorii loviturii de stat l-au socotit drept modelul moral). Colonelul Nasser a preluat funcţia de ministru de Interne.

A urmat apoi înlăturarea de pe scena politică a potenţialilor rivali. Regele Faruq a fost silit să abdice, monarhia a fost abolită şi a fost proclamată republica. A fost abolită şi constituţia din 1923. În 1954 s-a interzis participarea la viaţa politică a tuturor celor care ocupaseră funcţii publice în ultimii şapte ani. Ca formaţiune politică, născută din revoluţie, a fost întemeiată Adunarea Libertăţii.

Noua conducere a fost nevoită să se confrunte şi cu rivalitatea Frăţiei musulmane şi a partidelor de stânga (inclusiv cel Comunist). Datorită popularităţii Frăţiei Musulmane, guvernul revoluţionar a încercat, la început, să obţină simpatia acesteia. Dar curând au apărut neînţelegeri, unii islamişti atentând asupra vieţii lui Nasser. Frăţia a fost scoasă în afara legii, iar adepţii mişcării islamiste persecutaţi. Aceeaşi soartă au avut-o simpatizanţii comunişti. Dreptul la grevă a fost sistat cu totul. În cele din urmă, în 1954, tinerii revoluţionari l-au îndepărtat de pe scena politică şi pe generalul Naguib, învinuit de colaborare cu islamiştii. Autorii loviturii de stat din 1952 deţineau întreaga putere politică.

Regimul lui Nasser şi-a urmat pas cu pas programul de reforme interne:



  • Reforma agrară radicală (septembrie 1952), bazată pe exproprieri masive;

  • Abolirea tuturor titlurilor medievale (paşă, bey);

  • Adoptarea unei noi constituţii (1956). Principiile de bază ale ei au fost: abolirea feudalismului şi imperialismului; stabilirea unei armate puternice, a dreptăţii sociale şi a unei societăţi democratice. A fost constituit un Parlament unicameral, alcătuit din 350 de deputaţi. Femeile au dobândit drept de vot;

  • Crearea unei noi formaţiuni politice, de masă (în locul Adunării Libertăţii), anume Uniunea naţională. Toţi deputaţii din parlament trebuiau să obţină aprobarea acestei noi formaţiuni politice. Aşadar, Nasser s-a decis pentru instituirea unei "democraţii" cu un regim monopartid;

  • Proclamarea lui Nasser ca preşedinte al Egiptului.


b) Criza Suezului. Conflictul dintre Egipt, pe de o parte, şi Israel, Marea Britanie şi Franţa, pe de altă parte

Măsurile interne ale regimului Nasser au fost urmate şi de o politică externă deosebit de activă:



  • 1954 – semnarea unui nou tratat cu Marea Britanie, vizând retragerea trupelor engleze din zona canalului Suez în decurs de 20 de luni;

  • tot în anul 1954 s-au intensificat atacurile grupărilor palestiniene din Gaza asupra teritoriului Israelului;

  • în anul 1955, Nasser a condamnat semnarea pactului de la Bagdad. A considerat că acest tratat era rezultat al politicii imperialiste occidentale. A pornit un "război rece" împotriva tuturor membrilor acestei alianţe (Turcia, Irakul, Iranul şi Pakistanul), făcând presiuni asupra guvernelor din Siria şi Iordania de a-şi păstra neutralitatea;

  • aflând de tratatul anglo-egiptean, prin care britanicii promiteau să se retragă din zona canalului Suez, serviciile de securitate evreieşti au trimis, fără să-l anunţe pe primul ministru Moshe Sharett, o reţea de spioni în Egipt, cu misiunea de a ataca obiective europene, astfel ca britanicii să refuze, în cele din urmă, să părăsească Egiptul, pe motivul că ar trebui să-i apere cetăţenii occidentali din Egipt. Spionii evrei au fost arestaţi de egipteni. Doi dintre ei au fost spânzuraţi, iar ceilalţi condamnaţi la închisoare. Opinia publică din Israel a reacţionat vehement, iar premierul Sharett a fost nevoit să-l invite pe oponentul său politic, Ben Gurion,]n fruntea Ministerului Apărării. Ben Gurion a pornit o campanie militară împotriva palestinienilor din Fâşia Gaza, asigurându-i pe cetăţenii israelieni de capacitatea de reacţie a statului lor;

  • în aceste condiţii, Nasser a fost obligat să ceară sprijinul Blocului Socialist. În septembrie 1955 a semnat un tratat comercial cu Cehoslovacia, în valoare de 200 milioane de dolari. În schimbul bumbacului exportat de Egipt, Cehoslovacia urma să-i vândă lui Nasser arme. Drept urmare, relaţiile lui Nasser cu SUA s-au deteriorat;

  • 26 iulie 1956, autorităţile egiptene au naţionalizat canalul Suez. Nasser dorise construirea unui nou baraj pe Nil, la Aswan, având însă nevoie de 1 miliard de dolari. Băncile occidentale au refuzat să-i acorde împrumutul, ca pedeapsă pentru relaţiile cu Blocul Socialist. Drept urmare, Nasser a emis un decret de naţionalizare a canalului. Israelul, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Egiptului. Trupele israeliene au pătruns în Sinai la 29 octombrie 1956, dar au fost oprite de armata egipteană. Atât SUA, cât şi URSS au condamnat atacul, considerând că încercarea europenilor de a-şi menţine imperiile coloniale contraveneau politicii de împărţire a lumii între cele două blocuri. Trupele celor trei ţări au fost evacuate până în martie 1957, iar trupe ONU, de menţinere a păcii, au fost aşezate la graniţa dintre Israel şi Egipt. Victoria armatelor egiptene a dus la creşterea popularităţii lui Nasser. Egiptul a dobândit supremaţia în lumea arabă. Iar pe de altă parte, Israelul a fost asociat de acum înainte cu statele occidentale.


c) Unirea dintre Egipt şi Siria. Republica Arabă Unită. Conflictul egipteano-saudit din Yemen

  • 1958 – realizarea unirii Sirei cu Egiptul, ca prim pas în realizarea unităţii politice arabe. A fost creată Republica Arabă Unită. Curând a urmat şi deziluzia. Ba'athiştii sirieni speraseră că Nasser va adopta programul lor politic. Însă în Siria a fost instaurat regimul monopardid din Egipt, iar ba'athiştii şi ceilalţi funcţionari sirieni au fost înlocuiţi cu egipteni. În 1961 ofiţeri sirieni au organizat o lovitură de stat, restabilind independenţa Siriei;

  • Nasser a considerat puciul din Siria ca fiind sponsorizat de regimurile monarhice din Iordania, Arabia Saudită şi Iran. Drept urmare, a pornit o campanie mediatică împotriva conducerilor acestor state. Iar începând cu 1962 a participat alături de insurgenţii republicani în războiul civil din Yemen. Această ţară a fost împărţită în două provincii pari. Cea sudică (cu capitala la Aden) a devenit colonie britanică. În Yemenul de Nord însă, a luat fiinţă, încă din epoca otomană, un regim clerical şiit extremist, sub conducerea unui imam (acesta a fost la început vasal al Porţii Otomane, iar după 1918 a obţinut independenţa). În 1962, imamul yemenit Muhammad al-Badr a fost răsturnat de la putere de ofiţeri republicani. Imamul a reuşit să se refugieze pe teritoriul saudit. Drept urmare, a izbucnit un război civil, la care au luat parte şi combatanţii din Războiul rece arab. Astfel, Arabia Saudită şi Iordania au sprijinit forţele monarhice. Egiptul a trimis în Yemen 70.000 de soldaţi, care au fost retraşi abia în 1968 (după ce au suferit pierderi grele).


d) Doctrina socialistă nasseristă. "Carta penru Acţiune Naţională" şi noua constituţie

Între anii 1952-1961, regimul lui Nasser s-a bucurat de susţinerea aproape unanimă a populaţiei egiptene, mai ales datorită realizărilor pe plan extern. Cu toate acestea, nivelul de trai nu s-a îmbunătăţit. Iar după dezintegrarea Republicii Arabe Unite, Nasser a fost nevoit să apeleze la noi mijloace pentru a menţine legitimitatea regimului său. Soluţia găsită a fost aşa-numitul "socialism arab", însă de orientare diferită faţă de doctrina ba'athistă.

Tinerii ofiţeri care au preluat puterea în 1952 au urmat, la început, doar o politică naţionalistă, de asigurare a independenţei ţării. Nu au propagat nici o ideologie şi i-au persecutat atât pe islamişti, cât şi pe comunişti. Însă politica de asigurare a independenţei ţării a provocat o serioasă criză financiară. Investiţiile străine au fost retrase, iar resursele interne nu au putut acoperi necesităţile, şi cu atât mai mult planurile ambiţioase de dezvoltare.

Nedispunând de capitalul necesar, Nasser a fost nevoit să adopte o politică de naţionalizări. Între 1961 au fost trecute în patrimoniul statului companiile străine care mai rămăseseră pe piaţa egipteană, apoi hotelurile, agenţiile de asigurări şi alte firme. În 1960 a fost elaborat cel dintâi plan cincinal egiptean. Au fost introduse planuri rigide de dezvolatare a economiei, fără să se ţină însă cont de piaţa de desfacere şi nici de calitate (fapt normal în lipsa concurenţei). A fost dezvoltată industria textilă şi cea alimentară. Iar în cele din urmă a fost construit şi cel de-al doilea baraj de la Aswan (1970), fapt care a adus în circuitul agricol aproximativ 1,3 milioane de hectare.

Rezultatele acestei politici economice etatiste nu au adus rezultate pe seama aşteptărilor, în special datorită creşterii demografice. Totuşi, pentru a evita problemele sociale, regimul a susţinut o politică egalitaristă, de împărţire în mod egal a bogăţiei şi sărăciei naţionale. De exemplu, a fixat un cuantum maxim al salariilor (salariile mai mari au fost impozitate cu 90%!).

În 1962, Nasser a emis un document de justificare şi explicare a noilor politici economice: Carta pentru acţiune naţională. Conform acestui document, Egiptul traversa un proces revoluţionar, vizând obţinerea libertăţii, a socialismului şi a unităţii. Mai mult, Egiptul era considerat avangarda revoluţiei socialiste arabe, având datoria de a exporta revoluţia şi în celelalte state arabe şi de a înlătura elementele reacţionare, feudale, monarhice, cu scopul de a realiza în final unitatea politică a lumii arabe.

Pentru realizarea noilor sale ţeluri politice, Nasser a înfiinţat un nou partid unic – Uniunea socialistă arabă, definită drept "organizaţie revoluţionară, deschisă tuturor egiptenilor, exceptându-i pe feudali şi pe capitalişti".

În spirit socialist a fost promulgată o nouă constituţie (1960). Egiptul a rămas o republică prezidenţială. Dar s-a stipulat că 50% dintre deputaţii din parlament trebuiau să provină din clasa muncitoare de la oraşe şi sate!

În acest fel, Egiptul a fost lipsit de o viaţă politică democratică. Regimul a fost represiv, dar nu atât de brutal, precum în statele blocului sovietic. Socialismul arab nasserist nu s-a bazat pe ideologia marxistă a luptei de clasă, ci a fost mai degrabă un capitalism de stat, adoptat pentru găsirea de resurse financiare (în condiţiile unei izolări din partea statelor occidentale).

Diferenţa dintre socialismul arab nasserist şi cel sovietic se poate constata şi din locul acordat religiei islamice în viaţa publică. Au fost publicate acele lucrări ale membrilor Frăţiei musulmane care susţineau compatibilitatea dintre socialism şi islam. Totuşi a fost continuat procesul de secularizare (curţile de justiţie ale şariei au fost desfiinţate în 1955). Islamul a fost controlat de guvern şi folosit în sprijinul politicii economice oficiale. Predicile de vineri din moschei erau pregătite sub îndrumarea autorităţilor locale, iar clericii au fost obligaţi să emite decrete religioase care promovau compatibilitatea dintre Islam şi socialismul arab.


3. Statele Orientului Mijlociu în timpul războiului rece arab
Sfârşitul monarhiei haşemite din Irak. Regimurile militare dintre 1958-1968

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Irakul s-a aflat sub conducerea regelui haşemit Faysal şi a primuliu ministru Nuri al-Sa'id, numit de britanici. Nu este de mirare faptul că ţara a aderat la alianţa militară antisovietică, în 1955. Irakul a fost singurul stat arab care a aderat la Pactul de la Bagdad, fapt pentru care a fost criticat de adepţii politicii pan-arabe.

Situaţia internă şi internaţională a guvernului lui Nuri era deosebit de dificilă. Pe de o parte, nu se bucura de popularitate datorită faptului că a fost adus la putere de armatele britanice şi apoi pentru că nu contribuise cu nimic la dezvoltarea economică şi la creşterea nivelului de trai al populaţiei (discrepanţa dintre bogaţi şi spraci era la fel de mare ca în Egipt: 1% din populaţie stăpânea 55% din pământul arabil al ţării). Pe de altă parte, adoptarea oficială a unei poziţii pan-arabe ar fi pricinuit probleme interne din partea comunităţiilor şiită şi kurdă. Ambele grupări respingeau ideologia pan-arabă deoarece le refuza identitatea deosebită etnică (în cazul kurzilor) şi religioasă (în cazul şiiţilor).

Aşadar, guvernarea lui Nuri s-a aflat într-o poziţie aproape imposibilă, fiind atacat din toate părţile (posturile egiptene de radio îndemnau continuu populaţia irakiană la revoltă armată).

Revoluţia a izbucnit în iulie 1958, sub forma unei lovituri de stat, puse la cale de militari. Puterea a fost preluată de ofiţerul Abd al-Karim Qasim. Regele Faysal II, premierul Nuri şi alţi membri ai guvernului au fost executaţi în grabă. Irakul a ieşit din Pactul de la Bagdad şi şi-a declarat neutralitatea în războiul rece dintre SUA şi URSS.

La Bagdad a fost proclamată revoluţia, ea fiind anunţată printr-o reformă agrară radicală. Qasim n-a dorit însă să se supună dominaţiei egiptene, astfel că nu a aderat nici la ideea socialistă arabă a lui Nasser, dar nici la cea promovată de Partidul Ba'ath. I-a folosit pe comunişti pentru înlăturarea potenţialilor rivali, după care i-a persecutat şi pe aceştia, instaurând un regim de dictatură personală.

În 1963 a fost răsturnat de la putere de o altă lovitură de stat. Preşedinte a devenit colonelul Abd al-Salam Arif (acesta a murit într-un accident de avion în 1966; i-a urmat fratele său). Cei doi fraţi Arif au aderat la ideologia pan-arabă, purtând discuţii cu Nasser pentru o unificare a celor două ţări. Pentru a aduce şi Irakul la nivelul de dezvoltare a Egiptului, au fost întreprinse naţionalizări ale industriei, companiilor de asigurări şi băncilor. Însă unirea atât de mult dorită nu a putut fi realizată, datorită divizării societăţii irakiene. Interesele distincte ale grupărilor religioase şi etnice din Irak făceau imposibilă implementarea unui set de reforme ale vieţii sociale (orice reformă preconizată lovea în interesele particulare ori ale sunniţilor, ori ale şiiţilor, ori ale kurzilor). Aceştia din urmă alcătuiau aproape 25% din populaţia Irakului, iar principala lor revendicare era autonomia provinciilor din nord. La refuzul guvernului central, kurzii au pornit o insurecţie armată (1961-1963) care nu a putut fi stăvilită decât cu multe pierderi de vieţi şi cu cheltuieli enorme (60 milioane dolari).

Irakul părea o ţară neguvernabilă. Acestei situaţii i-a pus capăt o lovitură de stat organizată de ofiţeri de armată adepţi ai Partidului Ba'ath Socialist (1968).


Supravieţuirea monarhiei haşemite în Iordania

În 1946, emirul Abdallah a obţinut recunoaşterea de către Marea Britanie a independenţei totale a ţării sale, care a devenit regat. În 1950 a anexat teritoriile palestiniene din Cisiordania, astfel că numele a fost schimbat din Transiordania în Iordania.

Anexarea noilor teritorii a creat probleme serioase tânărului stat, dar mai ales suveranului ei. Dintr-o ţară locuită în majoritate de bediuni, Iordania a devenit principalul loc de refugiu al palestinienilor, aceştia alcătuind în 1948, 75% din populaţie. Asupra modului lor de organizare voi reveni în capitolul următor. Deocamdată trebuie reţinut faptul că datorită vieţii sedentare pe care o duseseră palestinienii, organizarea socială din Iordania a cunoscut o schimbare profundă. Obişnuiţi în mai mare măsură cu organizarea politică decât beduinii din Transiordania, refugiaţii palestiniei au reprezentat un adevărat pericol pentru regimul autoritar al regeului Abdullah. În 1951, acesta a fost asasinat, la ieşirea din moscheia al Aqsa din Ierusalim.

Pe tronul iordanian i-a urmat fiul său, Husayn (ajuns la vârsta majoratului abia în 1953). Multă lume considera atunci că va fi înlăturat curând de pe tron. Cu toate acestea, a fost unul dintre cei mai longevivi şefi de stat din Orientul Apropiat, el domnind până la moarte, în februarie 1999.

Durata lungă a conducerii sale s-a datorat în special sprijinului dobândit din partea armatei şi ajutorului primit de la guvernele americane.

Curând după preluarea puterii, Husayn s-a văzut confruntat cu războiul rece arab şi cu rivalitatea egipteano-irakiană. La presiunile lui Nasser nu a aderat la Pactul de la Bagdad, iar subsidiile primite până atunci de la britanici au fost înlocuite cu sprijin financiar din partea Egiptului, Siriei şi Arabiei Saudite.Cu toate acestea, opoziţia internă se cristaliza tot mai mult, apărând diferite formaţiuni politice comuniste, ba'athiste şi nasseriste. Pentru a-şi menţine tronul, regele a suspendat în 1957 constituţia, a instaurat legea marţială şi a cerut sprijin american.

Însă anul de maximă criză a fost 1958. În februarie s-a realizat unificarea dintre Egipt şi Siria, iar în iulie, Faysal din Irak, vărul lui Husayn, a fost asasinat, Irakul trecând la regim republican. Armata iordaniană a menţinut ordinea, interzicând orice manifestare politică, iar la cererea regelui au fost aduşi în Iordania 2000 de paraşutişti britanici din Cipru.Ajutorul financiar american a crescut, ajungând până la 50 mil dolari anual. Aceşti bani au fost investiţi în întreprinderi economice cu profit, mai ales în industria turismului din Ierusalim şi Betleem (încasările realizate de pe urma pelerinilor şi turiştilor creştini la Locurile Sfinte au ajuns să reprezinte chiar 25% din venitul anual al ţării), precum şi în agricultura din Cisiordania.

În acest mod, în plină epocă de război rece arab, Iordania şi-a menţinut regimul monarhic şi alinaţa cu puterile occidentale. Din acest motiv a fost ţinta predilectă a propagandei oficiale egiptene, iar apoi irakiene.


Libanul – menţinerea dificilă a sistemului politic religios proporţional şi apariţia formaţiunilor politico-religioase a diferitelor comunităţi confesionale

În primele două decenii de la încheierea războiului mondial, Libanul a cunoscut un adevărat boom economic. Sistemul poltic se baza pe Pactul naţional din 1943, funcţiile guvernamentale fiind împărţite în mod proporţional şi echitabil între reprezentanţii diferitelor comunităţi religioase. Fiind membru al lumii arabe, dar având şi caracter creştin, Libanul şi-a păstrat neutralitatea în întreaga perioadă a războiului rece arab. Economia de piaţă a funcţionat şi pe mai departe, astfel că, în urma naţionalizărilor din Egipt, Siria şi Irak, Libanul a cunoscut o adevărată infuzie de capital (sediul a numeroase firme din cele trei ţări mutându-se la Beirut). În acelaşi timp, viaţa politică din Liban a permis apariţia unei prese libere şi a unui schimb viu, dar civilizat, de opinii.


a) Formaţiuni politico-religioase şi paramilitare în Liban

Cu toate acestea, societatea libaneză nu era lipsită de crize. Diferenţele interreligioase erau acceptate, dar nu neutralizate, iar acest fapt se putea vedea cel mai bine pe plan local. Ţara întreagă a fost împărţită în districte electorale, arondate în funcţie de caracterul religios al regiunii. Fiecare district era controlat de un aşa-numit baron politicza'im, provenit din rândurile familiilor bogate ale regiunii. Aceşti za'imi manipulau alegerile şi decideau, în cele din urmă, persoana care urma să reprezinte districtul în parlament. Acest sistem politic al za'im-ilor a fost răspândit în toate comunităţile religioase, astfel că, în loc să se ajungă la instituirea unei democraţii veritabile, au fost menţinute vechile structuri clientelare, cvasi-feudale. Într-adevăr, za'im-ul era un domn feudal îmbrăcat în costum european.

În acest fel, nu a putut apare în Liban o viaţă politică pluripartidică, de nivel european. Sistemul a încurajat formarea a unor formaţiuni sectare-religioase, loiale unui individ sau unei singure familii.

Cea mai importantă formaţiune politico-religioasă din Liban a devenit cea maronită, condusă de Pierre Gemayel şi numită Kata' ib sau Phalange (organizaţia a fost înfiinţată încă în 1936 şi şi-a continuat existenţa în epoca postbelică), în pofida caracterului ei fascist.

Maroniţii nu erau însă singurii creştini din Libani. Mai exista şi o numeroasă populaţie de ortodocşi (aproximativ 10% din populaţie). Aceştia se considerau sirieni, având legături puternice cu creştinii ortodocşi din Siria. Tocmai de aceea, au fost adepţi ai Partidului Naţional Social Sirian, care promova unirea într-o Sirie Mare (din această cauză, partidul s-a aflat în ilegalitate, în cea mai mare perioadă).

O altă formaţiune politico-religioasă a fost înfiinţată în 1949 de liderul druz Kamal Jumblatt – Partidul Socialist Progresist. Jumblatt susţinea adoptarea unor reforme reale, economice, care să aducă un progres general întregii ţări. Totodată, era potrivnic concentrării puterii politice şi economice în mâinile maroniţilor, adoptând o ideologie pan-arabă.

În ceea ce-i priveşte de musulmanii sunniţi, aceştia erau organizaţi, la rândul lor, în mai multe grupări conduse de diverşi za'im-i. Sunniţii aveau privirea aţintită în special spre Siria, considerându-se parte a marii naţiuni siriene. De aceea, mulţi sunniţi erau adepţi ai Partidului ba'ath, care a fost interzis până în 1970.

O situaţie deosebită o deţineau şiiţii, care locuiau văile din sudul Libanului. Conform tradiţiei lor religioase, ei constituiau o minoritate tăcută. Organizarea lor politică-militară a avut loc abia după războiul civil şi după radicalizarea politică a teologiei şiite, în timpul revoluţiei islamice din Iran.


b) Regimurile prezidenţiale dinLibanul postbelic

Conform sistemului politic adoptat în 1943, Libanul era o republică prezidenţială, preşedintele statului având puteri deosebit de mari, dar dreptul de a deţine doar un singur mandat, de şase ani. Prin preşedintele statului, maroniţii au transformat practic Libanul într-un stat cvasi-creştin.

În anii de după război, preşedinte a fost renumitul al-Khuri. În 1949 a manipulat alegerile parlamentare, astfel că a primit un al doilea mandat, anticonstituţional. Opoziţia internă l-a obligat însă să demisioneze în 1952.

A urmat ca preşedinte Camille Chamoun. Susţinător al economiei de piaţă şi a legăturilor Libanului cu Europa, a spriinit măsurile legislative de atragere a capitalului străin în Liban. A refuzat cererile musulmanilor de a se organiza un nou recensământ, precum şi orientarea pan-arabă a ţării. În 1955 nu a aderat la Pactul de la Bagdad, iar în 1956, în timpul crizei Suezului, a menţinut legăturile diplomatice cu Marea Britanie (izolându-se de lumea arabă).

Criza arabă din 1958 s-a suprapus cu încercările lui Chamoun de a obţine un al doilea mandat. Musulmanii s-au răsculat în mai multe provincii şi oraşe mari. Preşedintele a trimis armata împotriva demonstranţilor, dar generalul creştin Fuad Shihab a refuzat să urmeze ordinele. Libanul se afla în pragul unei revoluţii, în aceleaşi zile cu cea din Irak.

În ziua puciului militar şi înlăturarea monarhiei irakiene, americanii au trimis în Liban 15.000 de soldaţi. Sub această presiune au început discuţii între musulmani şi creştini. Chamoun a demisionat din funcţie, fiind apoi ales preşedinte generalul Shihab, acceptat de musulmani.

Noul preşedinte a iniţiat un program de modernizare a statului, încercând să consolideze autoritatea instituţiilor centrale în dauna celor locale, conduse de za'im-i. Totuşi, districtele musulmane au dobândit un grad de autonomie mai mare.

Reformele preşedintelui Shihab au fost continuate de următorii preşedinţi – Charles Helou (1964-1970) şi Sulaiman Franjié (1970-1976) – dar nu au dat rezultatele aşteptate, mai ales datorită radicalizării antagonismului dintre musulmani şi maroniţi. Problema refugiaţilor palestinieni a îngreunat situaţia, astfel că echilibrul politic din 1943 a căzut, Libanul intrând în epoca războiului civil.



B. Formaţiunile politice militante palestiniene.

Războaiele arabo-israeliene dintre 1967-1983 şi războiul civil din Liban
1. Problema palestiniană în contextul rivalităţii din lumea arabă în anii 1945-1948
Tendinţa generală este aceea de a privi problema palestiniană doar în raport cu mişcarea sionistă şi cu înfiiţarea statului Israel. Această viziune corespunde adevărului, dar este prea simplistă, neţinând seama de relaţiile dintre statele arabe de după încheierea celui de-al doilea război mondial. Am prezentat chiar la început diferitele propuneri de reorganizare a Orientului Apropiat după război. Unul dintre aceste planuri vizau crearea unui mare regat haşemit în partea occidentală a Semilunii Fertile. Desigur, conducătorul acestui stat urma să fie emirul Abdallah al Transiordaniei. Sirienii şi libanezii, direct interesaţi, au refuzat să accepte acest plan. Iar egiptenii şi-au pus toată armata de diplomaţi în lucrare, pentru a împiedica realizarea proiectului britanic-haşemit.

Însă noua rivalitate apărută între Iordania şi Egipt, în anii 1944-1948, a afectat şi Palestina, regiunea aflată chiar între cele două state. Am arătat în cartea Stat şi religie în Orientul Mijlociu islamic cum, în condiţiile expansiunii organizaţiilor teroriste sioniste, palestinienii au rămas fără conducere (liderii palestinieni fiind expulzaţi de britanici în Siria). Emirul Abdallah din Transiordania a folosit această situaţie în favoarea sa, intrând în relaţii directe cu liderii sionişti, pentru realizarea fie a unei confederaţii sionisto-haşemite, fie pentru divizarea Palestinei (trebuie ţinut cont de faptul că statul iordanian a fost considerat încă de la început un hinterland al Palestinei). Intenţia emirului haşemit Abdallah, de a încorpora şi Palestina în statul său (ridicat la rang de regat), reiese şi din adoptarea unui nou nume oficial al statului – Iordania (aşadar, ţara prin mijlocul căreia curge râul Iordan). Însă, datorită tendinţei sale de a negocia cu sioniştii evrei, Abdallah a fost considerat de restul lumii arabe drept un trădător, iar acţiunile diplomaţilor egipteni au contribuit mult la răspândirea acestui calificativ.

În timpul războiului civil palestinian, care a avut loc în ultimile luni ale prezenţei britanice în Palestina (deci în vara 1947-primăvara 1948), relaţiile dintre Abdallah şi conducătorii sionişti au fost duplicitare. Pe de o parte, cele două părţi au ajuns la un acord de împărţire a Palestinei. Pe de altă parte, armatele evreieşti şi iordaniene încercau să salveze cât mai mult teritoriu pentru propriile lor state. Astfel, la 13 mai 1948, deci în ultima zi a mandatului britanic, armata iordaniană a împiedicat cucerirea de către sionişti a Ierusalimului de est (tocmai datorită acestui fapt, statul evreu a fost proclamat, a doua zi, în mod festiv, la Tel Aviv, şi nu la Ierusalim).

Egiptul nu putea însă accepta prezenţa iordaniană în Palestina. De aceea, a determinat Liga arabă să declare (la 15 iulie 1948) că Palestina constituia un stat suveran, aflat sub conducerea Comitetulu Arab Superior (văzut ca Guvern legitim palestinian). Acest organism şi-a început lucrările în fâşia Gaza, teritoriu aflat sub ocupaţie egipteană, la 22 septembrie 1948. Câteva zile mai târziu, a înfiinţat un Consiliu Naţional Palestinian care a proclamat independenţa Statului arab Palestina, sub preşedenţia lui al-Husayni (fostul primar şi muftiu din Ierusalim). Regele Abdallah a considerat acest organism drept o unealtă a politicii egiptene şi şi-a menţinut trupele de ocupaţie în Palestina orientală (devenită Cisiordania). Cei care au avut de pierdut de pe urma rivalităţii egipteano-iordaniane au fost palestinienii, rămaşi practic fără ţară (în octombrie 1948, al-Husayni a fost rechemat din Gaza la Cairo şi a fost supus unui regim de arest la domiciliu).

Situaţia din Palestina arabă a fost şi mai confuză, deoarece, în condiţiile rivalităţii celor două state arabe, precum şi a lipsei unei conduceri locale palestiniene, s-au infiltrat unităţi paramilitere ale Frăţiei Musulmane. Acestea au luptat, alături de palestinieni, în războiul civil din 1945-1948, fiind însă privite cu neîncredere atât de egipteni, cât şi de iordanieni (deoarece şi-au menţinut independenţa de acţiune faţă de guvernele celor două state. Nici nu este de mirare că Frăţia musulmană a fost interzisă în ambele ţări).
2. Problema refugiaţilor palestinieni. Înfiinţarea OEP şi a organizaţiei al-Fatah
În lipsa unei coordonări arabe unitare, formaţiunile paramilitare sioniste, devenite trupe armate regulate ale noului stat Israel, şi-au extins teritoriile în Palestina. Locuitorii arabi, în cea mai mare parte ţărani sedentari, au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, refugiindu-se în statele vecine. În 1950 erau înregistraţi 960.000 de refugiaţi, care locuiau în tabere de corturi din Iordania, Siria, Liban şi Egipt. În casele părăsite ale arabilor s-au aşezat între 1948-1951 peste 600.000 de imigranţi evrei, sosiţi din Europa şi Orientul Apropiat. Prin urmare, chiar şi dacă ar fi vrut, refugiaţii palestinieni nu se mai puteau întoarce pe vechile lor proprietăţi. În acest fel, problema refugiaţilor palestinieni, care s-au adăpostit în corturi, iar mai târziu în barăci, a devenit o problemă internaţională. ONU a organizat o agenţie specială – UN Relief and Works Agency (UNRWA), cheltuind pentru fiecare refugiat 27 de dolari anual!

La situaţia materială grea a refugiaţilor s-a adăugat statutul juridic precar. Doar în Iordania au fost acceptaţi ca cetăţeni cu drept egal (doară Iordania anexase partea arabă a Palestinei, neinclusă în statul Israel). În celelalte ţări au primit doar drept de muncă (în Egipt, acest drept fiind restrâns la fâşia Gaza). Practic, palestinienii au fost priviţi mai peste tot ca venetici. Şi cu toate acestea, refugiaţii au sperat încontinuu că statele arabe vor dori şi vor reuşi până la urmă să elibereze Palestina, astfel ca ei să se poată reîntoarce la casele lor. Ideile politice naţionaliste, pan-arabe, ba'athiste şi nasseriste s-au bucurat de un larg răsunet în taberele de refugiaţi.

În condiţiile internaţionale postbelice, guvernele statelor arabe nu şi-au putut permite să reînceapă războiul cu Israelul. În taberele de refugiaţi ajungea la maturitate o nouă generaţie de palestinieni, care trăise doar în corturi şi barăci, fiind supusă privaţiunilor în toţi anii copilăriei. Pentru a menţine sub control răbufnirile naţionale şi sociale ale acestor oameni dezrădăcinaţi, Liga Arabă a înfiinţat, în 1963, o organizaţie palestiniană – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), cu sediul la Cairo şi condusă de un reprezentant al vechii pături de notabili palestinieni, avocatul Ahmad Shuqazyri.

OEP a organizat, în anul 1964, în Ierusalimul de est, o conferinţă palestiniană, care a înfiinţat un Consiliu Naţional Palestinian şi a emis Carta Naţională Palestiniană, prin care declara unitatea şi indivizibilitaea teritoriului fostului mandat britanic al Palestinei. Lozinca acceptată în toată lumea arabă era "aruncarea evreilor în mare şi dispariţia statului Israel".

Aşadar, OEP a fost constituit ca instrument al Ligii Arabe, pentru a controla şi stopa pornirile extremiste ale tinerilor palestinieni.

Aceste porniri însă nu puteau stopate. Drept urmare, au fost înfiinţate mai multe formaţiuni paramilitare palestiniene. În 1958 a apărut organizaţia al-Fatah (acronim întors, provenit de la "Mişcarea pentru eliberarea Palestinei"; fath însemană "Victorie"). Întemeietorii au fost absolvenţi palestinieni ai Universităţii din Kuwait: Yaser Arafat, Salah Khalaf (ucis în 1991), Khalil al-Wasir (ucis 1988) ş.a. Această organizaţie a declarat în 1965 război Israelului, organizând atacuri asupra obiectivelor evreieşti, în special cu pornire de la baze de pe teritoriul sirian.


3. Războiul de şase zile (5-11 iunie 1967)
Nasser a considerat întotdeauna OEP drept o unealtă a guverului egiptean. În acelaşi timp, sirienii acordau sprijin formaţiuni Fatah, încurajând acţiunile militare ale acesteia pe teritoriul Israelului.

Însă spre deosebire de sirieni, egiptenii nu erau interesaţi într-un conflict cu Israelul. După 1956 a existat o perioadă de 11 ani de pace între Egipt şi Israel. Deşi înfrânt militar în războiul cu Israelul, Nasser a repurtat o mare victorie politică, atât în interior, cât şi în exterior, mai ales în lumea arabă. Britanicii au părăsit Egiptul, fiind pentru prima oară alungaţi de pe teritoriul arab. E adevărat că, pe de altă parte, trupele israeliene învinseseră. Însă propaganda oficială egipteană putut găsi o explicaţie acestui fapt: neacordarea de către restul lumii arabe a unui sprijin militar Egiptului. Cu alte cuvinte: în cazul în care s-ar putea realiza o alianţă militară arabă, Israelul ar putea fi înfrânt.

Printre priorităţile lui Nasser nu se afla şi formarea acestei coaliţii arabe antiisraeliene. Conducătorul egiptean era preocupat mai mult de politicile interne, precum şi de războiul rece arab. Din acest motiv, el considera conflictul cu Israelul drept îngheţat. În mai multe rânduri s-a opus presiunilor arabe de a porni un conflict militar cu evreii. De exemplu, în noiembrie 1959, când Israelul a anunţat planul de a folosi apele râului Iordan pentru programul său de irigaţii; în 1960, când armata israeliană a întreprins un raid în Siria, pe atunci unită încă cu Egiptul; în 1964, când a fost implementat programul israelian de irigaţii; în decembrie 1966, când armata evreiasă a întreprins un raid militar asupra satului palestian (din Iordania) el-Samu.

În aceste condiţii, atât arabii monarhişti (iordanieni şi saudiţi), cât şi cei socialişti (ba'thişti) au încercat să-l discrediteze pe Nasser, condamnându-l pentru politica sa pacifistă. Conducătorul egiptean era conştient însă că orice campanie militară antievreiască ar fi fost sortită eşecului.

În luna mai 1967, serviciile de securitate sovietice şi siriene au anunţat că Israelul pregătea un atac asupra bazelor palestiniene din Siria. Se pare că rapoartele erau false, dar atunci au fost considerate ca adevărate. Preşedintele Nasser, pentru a-şi menţine prestigiul în cadrul lumii arabe, a pornit o adevărată campanie diplomatică împotriva Israelului. A cerut trupelor ONU de menţinere a păcii din Sinai să părăsească zona. Acestea au fost într-adevăr evacuate. Următorul pas al lui Nasser a fost instituirea unei blocade a vaselor evreieşti în strâmtoarea Tiran.

În câteva zile a fost întocmită o alianţă militară între Egipt, Siria şi Iordania (regele Husayn s-a aliat cu Nasser, în pofida faptului că presa egipteană ducea o propagandă furibundă împotriva lui, prezentându-l drept unealtă a imperialiştilor şi rămăşiţă feudală). Dar înainte ca noua alianţă arabă să pornească în campaniile militare împotriva statului evreu, acesta s-a decis să atace primul. Într-un raid aerian, a fost distrusă în proporţie de 80% forţa aeriană egipteană (avioanele lovite erau la sol). Aviaţia israeliană a distrus apoi avioanele siriene şi iordaniene. Rând pe rând cele trei state au fost scoase din luptă, în doar şase zile. Cisiordania, fâşia Gaza şi Peninsula Sinai, precum şi Înălţimile Golan din Siria au fost ocupate de trupele israeliene.

Urmările războiului au fost cu adevărat catastrofale pentru cele trei state arabe implicate. Egiptenii au pierdut 12.000 de soldaţi şi aproape toată forţa aeriană; sirieneii au pierdut 2500 de soldaţi. Iordania a pierdut zona agricolă cea mai bogată, iar Egiptul veniturile rezultate de pe urma exploatării canalului Suez (datorită distrugerilor provocate). Egiptul a ajuns dependent, în totalitate, de ajutorul financiar sovietic.

Pe lângă aceste pierderi, s-a mai adăugat o nouă problemă a refugiaţilor. 300.000 de palestinieni au fugit din Cisiordania şi fâşia Gaza, iar 80.000 de sirieni au fost nevoiţi să-şi prăsească locuinţele din Golan. Pe de altă parte, Israelul a dobândit o populaţie de 1,5 milioane de arabi.


4. Urmările Războiului de şase zile


Yüklə 233,5 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin