The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

THE MAD KING - THE LIFE AND TIMES OF LUDWIG II OF BAVARIA

GREG KING REGELE NEBUN
Viata si epoca lui LUDWIG 2-lea al BAVARIEI
Cuprins

1. Mostenirea Wittelsbachilor / 11

2. Copilãria / 37

3. Educatia printului mostenitor / 56

4. Reactiile sale erau aproape morbide / 72

5. Cel mai frumos tânãr pe care 1-am vãzut vreodatã / 86

6. Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege bun / 97 -f: Noua domnie / 109

8. Vulturul si porumbita / 127

9. Wagner / 140

10. Lumea te va ridica în slãvi" / 155

11. Necazuri crescânde / 165

12. Triumful lui Tristan / 186

13. Ludwig si Wagner împotriva întregii lumi / 197

14. Furtuna iminentã / 204

15. Exilul / 216

16. Criza Schleswig-Holstein / 223

17. K Rãzboiul de sapte sãptãmâni / 238

18. Scandal la Tribschen / 251

19. Meistersinger, Rheingold si Walkiire / 264

20. Legãturi romantice de dragoste / 279 21 O logodnã dezastruoasã / 290

22. Refugiul în solitudine / 307

23. Tratative si aliante / 316

24. Rãzboiul franco-prusac / 326

25. Kaiserbrief / 338

26. Bavaria în tumult / 352

27. Amurgul / 360

28. Dezmembrarea guvernului / 368

29. Triumful festivalului de la Bayreuth / 379

30. Prieteniile regelui / 391

3J. Ambitii arhitectonice / 406

32. Linderhof si Herrenchiemsee / 426

33. încurcãturi financiare / 443

34. Boala regelui / 453

35. Complotul / 471

36. Lovitura de stat / 483

37. Gotterdãmmerung / 503

38. Misterul lacului Starnberg 514

Epilog / 531

Nota autorului

Se folosesc în cartea de fatã diverse unitãti-tip ale monedei germane, înainte de formarea Imperiului german sub hegemonia Prusiei, în 1871, era în circulatie pe teritoriul Ba variei guldenul. Dupã unificarea Germaniei, realizatã de Bismark, Bavaria a adoptat noul sistem monetar cu marca prusacã, guldenul devenind egal cu aproximativ 1,75 mãrci.

Maximilian losef I Rege al Bavariei 1756-1825

l. Auguste Wilhelmina Mãria de Hessen 1765-1796

2. Carolina Friederike Wilhelmine de Baden 1776-1841

Luawig l, Rege al Bavariei N 1786-1868 A abdicat în 1848 1 Tereza von Saxa Hildburghausen 1792-1854

Maximilian A al H-lea Rege al Bavariei 1811-1864 1 Mãrie Friederike de Prusia 1825-1889 1 Matilda 1813-1862 Ludwig al M Mare Duce 1806-1877 IlI-lea de Hessen

Ludwig al Il-lea Otto I Rege Sophie Friederike Rege al Bavariei al Bavariei 1805-1872 1845-1886 1848-1916 M 1 Ludovica Wilhelmine 1808-1892 M

Luitpold, Principe-regent al Bavariei 1821-1912

M

August Ferdinand de Austria

Ludwig al IlI-lea

Rege al Bavariei

1845-1921

A abdicat în 1918

Adalbert Wilhelm 1828-1875 M

Amalia Felipe Pilar-Infantã a Spaniei

Ludwig Ferdinand 1859-1949 M

Mãria de la Paz Infantã a Spaniei

Franz Karl Maximilian

ArhidL ce al Austriei Duce al Bavariei

i Elizabeth, Printesã a Sophie Charlotte Printesã aBavariei -------------- 1 Karl Theodor Duce al Bavariei

Bavariei 1847-1897 („Gackl")

1837-1898 M 1839-1909

M Ferdinand

ranz Joseph mpãrat al Austriei d'Orleans Duce d'Alenton

Rudolf

Print mostenitor al Austriei

Mostenirea Wittelsbachilor

Lumina moale a serii de varã târzie cãdea peste Miin-chen, capitala bavarezã, aruncând umbre alungite asupra clãdirilor încãrcate cu ornamente si a scuarurilor largi, pavate cu piatrã, în înalturi, pe deasupra catedralei si bisericilor oraselor, o mare aurie de cupole si de cruci scapãrã sub ultimele raze ale asfintitului, în depãrtare, pe fundalul cerului, Alpii îsi profilau întunecat contururile crestate, piscurile lor acoperite cu nea sclipind în reflexe palide, trandafirii, stacojii si vinetii, care colorau amurgul. Una câte una, luminile se iveau la ferestre, rãspunzând ca un ecou lumânãrilor care îsi pâlpâiau flãcãruile în felinarele de fier forjat însirate de-a lungul strãzilor. Aerul cald mirosea dulceag, îmbãlsãmat de parfumurile pãtrunzãtoare ale cununilor de caprifoi si trandafiri revãrsate în cascadã peste balustradele balcoanelor. Un tumult de încântare plutea peste oras, huruitul trãsurilor si al faetoanelor alternând aci cu melodii si râsete slobozite de pe terasele restaurantelor, aci cu soaptele de tainã ale îndrãgostitilor care se preumblau pe malurile râu-lui Isar, aci cu frânturile de conversatii ale mesenilor aflati la cinã în casele cu ferestre lãsate larg deschise, ca niste mreje gata sã capteze orice adiere, cât de trecãtoare.

La o depãrtare de trei mile de centrul orasului, pierdut printre alei serpuitoare si suburbii linistite, un canal lung de o milã despica în douã un parc cu vegetatie luxuriantã, înecat de tei, stejari si castani. La capãtul canalului, oglindindu-se ca o fantasmã în luciul întunecat al apei, se înãlta Palatul Nymphenburg, resedinta de varã a regilor Bavariei. Pe fundalul noptii vãratice, ferestrele palatului strãluceau de luminã ca niste focuri în vâlvãtãi, vãpaia lor portocalie împrãstiindu-se peste curtea exterioarã, asternutã cu pietris, si învãluind santinelele în uniforme sclipitoare, care îsi fãceau încolo si încoace rondurile de strajã.

în lumina difuzã, o figurã singuraticã se profila ca o umbrã în cadrul uneia dintre ferestrele înalte, sorbind, pradã nelinistii, tigarã dupã tigarã. La fiecare câteva mij nute, o usã lustruitã, cu douã canaturi, a încãperii alãturate, se da în lãturi, tulburând veghea solitarã a bãrbatului si îngãduind o privire fugarã, dincolo de prag, asupra tapetelor din mãtase verzuie cu joc de ape-ape. Din când în când, printul mostenitor Maximilian, cel muncit de nelinisti, îsi abãtea privirile de la fereastrã si asculta cu atentie încordatã la doctorii si moasele care îi prezentau în rãstimpuri mici rapoarte despre travaliul sotiei sale. Se scurgea încet, orã dupã orã, noaptea devenind tot mai lungã pentru printul care astepta cu înfrigurare venirea pe lume a primului sãu copil.

Chinurile facerii în care se zbuciuma printesa de coroanã Mãrie erau o sursã de mare îngrijorare. Doar cu un an înainte, ea suferise un avort. Prin urmare, aceastã a doua sarcinã cãpãtase o însemnãtate deosebitã, atât pentru viitorii pãrinti, cât si pentru poporul bavarez. Asteptãrile tuturor se centrau exclusiv pe nasterea unui bãiat: numai un fiu avea sã asigure succesiunea la tron a dinastiei Wittelsbach pânã în secolul al XX-lea.

Luni, 25 august 1845, la jumãtate de orã dupã miezul noptii, tipãtul viguros al pruncului risipi tensiunea acelor momente de neliniste: Mãrie adusese pe lume un bãiat sãnãtos, cu pãrul de culoare închisã si cu ochi negri, mostenitorul prezumtiv la tronul Bavariei. Bunicul nou-nãscutului, regele Ludwig I, a trimis imediat un comisel ca sã împãrtãseascã fericita veste si, în rãstimp de o orã, întreaga capitalã miinchenezã a fost desteptatã din somn de rãsunetul clopotelor si de bubuitul celor o sutã de salve de tun, vestind venirea pe lume a feciorului nãscut sã fie rege într-o bunã zi.

Chiar a doua zi, în arsita înãbusitoare a verii târzii, arhiepiscopul Gubsattel din Miinchen a sãvârsit slujba religioasã a botezului în somptuoasa Festsaal* din Palatul Nymphenburg. Sub boltile înalte ale sãlii, bogatã în fresce, arcade în stil baroc si ornamente aurite, familia regalã bavarezã si oaspetii ei, toti în picioare, urmãreau din priviri cum regele Ludwig se apropie agale de cristelnita cu lucrãturi de mare finete, din mijlocul imensei încãperi.

Monarhul purta maiestuos pe bratele-i întinse o pernã de catifea pe care era culcat nepotul sãu de curând venit pe lume: de sub încretiturile mantiei ceremoniale de botez, din satin garnisit cu vechi horbote, pãstratã prin traditie în familia Wittelsbach, pruncul dãdea din picioruse

Festsaal (Ib. germanã) - Salã festivã, de serbãri

si plângea. Printul mostenitor si printesa de coroanã aleseserã drept nasi pentru fiul lor un grup de oameni ilustri: alãturi de bunicul nou-nãscutului, Ludwig I al Bavariei, ei îi induseserã si pe unchiul lui, regele Otto al Greciei, si pe fratele bunicului, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, care venise special pentru acest prilej sãrbãtoresc de la Tegernsee, împreunã cu consoarta sa, Elizabeth.

Arhiepiscopul ridicã încetisor pruncul, îl propti în în-i doitura bratului stâng si cu mâna grea de inele stropi cu apã sfintitã cãpsorul acoperit cu pãr moale ca puful, pe când îi dãrui solemn numele de botez: Otto Friedrich Wilhelm.

Dupã câteva zile însã, regele Ludwig îsi rugã fiul si nora sã schimbe numele de botez al copilului. Sãrbãtoa^ rea crestineascã a Sfântului Ludwig, protectorul Bava-riei, se prãznuise chiar în ziua când îi venise nepotul pe lume; era, de asemenea, printr-o ciudatã coincidentã, aniversarea propriei sale nasteri. Date fiind aceste semne de bun augur, regele pretinse cã se cuvine ca, în o-noarea sa, nepotul sã-i primeascã numele. si astfel, Otto avea sã devinã Ludwig al II-lea, intrat mai târziu în istorie drept al Bavariei.

Ludwig al II-lea s-a nãscut într-o lume a opulentei si a privilegiilor, dar a crescut într-o strãlucitoare solitudine. La vârsta de optsprezece ani, el s-a urcat pe tronul bavarez, un tânãr frumos, încântãtor, vrednic de admiratie, subjugând inimile supusilor sãi si insuflându-le sperante pentru o domnie glorioasã. Douãzeci si doi de ani mai târziu, chipesul Adonis devenise un mizantrop gras si buhãit, ascunzându-se de privirile iscoditoare ale curtenilor si compatriotilor într-o suitã de castele din ce în ce mai fantastice. Temându-se pentru siguranta financiarã a regatului si pentru stabilitatea politicã a Bavariei, membrii familiei sale si ai guvernului si-au unit fortele ca sã-1 înlãture printr-o loviturã de stat. La o zi dupã detronarea sa silitã, i-a fost descoperit cadavrul, plutind printre trestiile de la malul lacului Starnberg, situat la periferia Miinchen-ului. Perspectivele favorabile deschise de timpuriu, o datã cu suirea sa pe tron, si extraor-dinara-i frumusete, 1-au întruchipat în închipuirea poporului bavarez într-un erou romantic; refugiul lui în izolare, castelele somptuoase, plimbãrile nocturne cu sãnii aurite si moartea misterioasã 1-au transformat pe Ludwig al II-lea într-un mit modern.

Ludwig al II-lea s-a simtit stingher si strãin de lumea din jur. Crescut fãrã cãldurã sufleteascã, fãrã afectiune, a devenit distant, un tânãr necomunicativ, secãtuit din punct de vedere emotional, neobisnuit de detasat de viata cotidianã, în sihãstria lui, îi aduceau alinare povestirile înflãcãrate despre viata la curtea de la Versailles a lui Ludovic al XlV-lea, legendele vechilor zei germanici si ale întunecatei istorii a teutonilor, precum si o întreagã lume de vise. Detesta atât de mult propriu-i secol, propriu-i anturaj, încât îsi cãuta neobosit refugiul într-o altã ambiantã, mai putin ostilã, una plinã de castele si de palate din granit si marmurã, unde putea retrãi gloria vremurilor apuse, populate nu cu figurile neprietenoase ale curtii de la Miinchen, ci cu fantomele lui Parsifal, Lo-hengrin, Ludovic al XlV-lea si a Mãriei Antoaneta. Nu-mai gratie dramelor muzicale wagneriene, Ludwig a reusit sã evadeze, desi pentru scurtã vreme, într-un spatiu s* un timp unde se simtea cu adevãrat acceptat, o erã a cavalerismului si a fecioarelor frumoase, a cavalerilor neînfricati si a cârmuirii de inspiratie divinã. Toate în jurul sãu, realitãtile pozitiei lui - presiunile politice si rãzboaiele cu Prusia, intrigile politicienilor bavarezi, neputinta de a fi monarh luminat în Bavaria - 1-au împins pe Ludwig tot mai mult spre aceastã lume a iluziilor si, o datã cu trecerea anilor, el a retezat aproape si ultimele legãturi cu societatea, cu tot ce se afla dincolo de pro-pria-i existentã rarefiatã. Luptele sale cu Otto von Bis-mark, si curtenii care puneau piedici prieteniei lui cu Wagner, condamnarea de cãtre acestia a tendintelor sale lãuntrice spre solitudine si practicarea homosexualitãtii i-au strivit sufletul. Neînteles si singuratic, victimã a împrejurãrilor si a propriului caracter, îsi cãuta refugiul într-un univers al închipuirii, în plimbãri la miez de noapte prin întunecatele pãduri bavareze, în tainice aventuri amoroase cu o serie de grãjdãri si soldati. Se susotea pe seama lui, era socotit nebun, se uneltea îm-potrivã-i si era trãdat - toate acestea fiindcã refuza sã se supunã convenientelor sociale si sã-si trãiascã viata asa cum se cuvenea, potrivit regulilor de conduitã. Dar se pare cã nimic nu prevestise aceastã tragedie coplesitoare atunci când viitorul Ludwig al II-lea venise pe lume, în acea fermecãtoare searã de varã, întâmpinat cu bucurie si sperantã deopotrivã de cãtre familie si supusi.

Anul nasterii lui Ludwig, 1845, a consemnat, de asemenea, si un eveniment jubiliar: împlinirea a 25 de ani de domnie a bunicului sãu, regele Bavariei, prilej de parade strãlucitoare si treceri în revistã a trupelor, cu multimi cuprinse de emotie si baluri elegante, cinstind asadar cu mare fast aniversarea unui pãtrar de secol de la urcarea monarhului pe tron. Prin nastere, pruncul atunci venit pe lume, era mostenitorul uneia dintre cele mai renumite dinastii regale din întreaga Europã, neamul VVittelsbach. Ludwig I era al douãzeci si patrulea urmas în linie genealogicã a ducilor si principilor-electori, care cârmuiserã în Bavaria, dar abia al doilea detinãtor al titlului de rege. Ca dinastie, coborâtorii din aceastã stirpe erau adesea sclipitori, având preocupãri artistice si fiind dãruiti cu o hotãrâre dârzã, strãlucitoare, de a reusi în tot ce întreprindeau, trãsãturã de caracter mostenitã pesemne de la strãmosul lor îndepãrtat, Carol cel Mare, încoronat la Roma ca împãrat al Sfântului Imperiu roman. Sub stãpânirea Wittelsbachilor, Bavaria a prosperat si, în 1918, când dinastia a fost înlãturatã de la putere, tara lor - singura dintre statele germane conduse pânã atunci de kaizerul Wilhelm al II-lea - avea sã-si pãstreze un grad impresionant de autonomie în cadrul noii Republici de la Weimar. Dar, pasãmite, începuturile acestui neam au fost umile, cufundate în negura istoriei teutonilor.

Wittelsbachii îsi trãgeau obârsia din vita Scheyernilor, o familie aristocraticã veche, care stãpânea un mic tinut autonom, situat lângã castelul lor de la Pfaffenhofen. în 1180, pe când Europa era sfâsiatã de cruciade si rãzboaie, împãratul Friedrich I Barbarossa 1-a numit duce al Bava-riei pe capul familiei Scheyern, contele Otto. Aflând de un asemenea noroc, întrucât Wittelsbachii nu câstigaserã vreodatã puterea nici chiar prin luptã sau rãzmeritã, Otto von Scheyern si-a strâns toate bunurile si s-a mutat de la Pfaffenhofen în castelul Wittelsbach. A si preluat numele castelului, astfel nãscându-se o dinastie regalã. ^Domnia Wittelsbachilor a ajuns la apogeu în 1314, Cand unul dintre descendenti a fost proclamat Ludwig al III-lea al statelor germane. Desi cunoscut în istorie
pur si simplu drept Ludwig Bavarezul, în culmea puterii sale, în 1328, el si-a arogat titlul de împãrat al Sfântului Imperiu roman. Domnia sa a fost marcatã însã de necazuri: încercarea de a controla destinele Italiei 1-a adus în conflict cu Papa loan al XXII-lea, care, în disperare de cauzã, 1-a excomunicat pe Ludwig si a încercat sã-i revoce rangul imperial si celelalte demnitãti. Totusi, Ludwig s-a dovedit a fi mult mai viclean pentru a cãdea victimã intrigilor Vaticanului: si-a adunat o ostire imensã, a mãrsãluit în fruntea ei trecând Alpii si 1-a mazilit pe stingheritorul Papã. Dupã aceea, de-a lungul veacurilor, catolicii Wittelsbachi s-au aflat într-un permanent antagonism cu Sfântul Scaun pe tema problemelor influentei religioase si ale politicii de stat.

Familia si-a câstigat regatul de-abia în 1806, dupã ce detinuse sute de ani titlurile de duce si principe-elector. încheind o aliantã oportunã cu Napoleon, principele-elector Maximilian Josef I a cimentat apoi si mai mult relatiile cu atotputernicul Bonaparte, cãsãtorindu-si fiica, Amelia, cu Eugene de Beauharnais, fiul vitreg al împãratului. Soldatii lui Maximilian Josef au mãrsãluit alãturi de „Marea armatã" napoleonianã, înaintând triumfãtor în lungul si-n latul Europei, învingând totul în cale, iar loialitatea principelui-elector i-a fost rãsplãtitã cu acordarea suveranitãtii asupra Bavariei.

Dar succesele proaspãt încoronatului rege nu s-au sfârsit cu amintita legãturã matrimonialã cu familia împãratului francez, întrucât Maximilian I si-a cãsãtorit si celelalte fete cu pretendenti la fel de distinsi. Elizabeth, ca sotie a sefului familiei Hohenzollern, a devenit regina Prusiei; Mãrie s-a mãritat cu regele Saxoniei, Caroline cu împãratul Franz I al Austriei, iar Sophia, printr-o

întorsãturã destul de complicatã a evenimentelor, 1-a luat în cãsãtorie pe propriu-i nepot, mostenitorul tronului austriac, devenind astfel nora propriei sale surori, Caroline. De fapt, în ceea ce-i priveste pe Wittelsbachi, acest grad extrem de incestuos al cãsãtoriilor între consângeni reprezenta de multã vreme un mod de viatã, în ciuda excentricitãtilor vizibile cauzate adesea de asemenea înrudiri.

în timpul domniei lui Maximilian Josef ca monarh al Bavariei, rudele sale au întesat curtile regale din Hessen, Baden, Prusia, Saxonia si Austria; pe mãsurã ce secolul al XlX-lea înainta, s-au înjghebat si alte legãturi prin cãsãtorii cu familiile domnitoare din Spania, România, Grecia, Rusia, Suedia, Danemarca si Marea Britanie.

Ragatul bavarez era în veacul al XlX-lea unul dintre cele treizeci si nouã de state independente care formau Deutscher Bund sau Confederatia Germanã, creatã în 1815, la Congresul de la Viena, din rãmãsitele „Sfântului Imperiu roman de natiune germanã". Bavaria reprezenta cel mai întins tinut, hotãrnicit de ampla buclã descrisã de Alpii colturosi de-a lungul frontierei tiroleze si înglobând Franconia, pãrti din Suabia, precum si albiile serpuitoare sãpate de Dunãre si de râurile Inn si Isar. Cea mai mare parte a pãmântului era arabil. Gospodãrii tãrãnesti se rãsfirau pe zonele colinare si pe câmpiile nesfârsite dinspre nord, mãrginite de pãdurile întunecate ale Boemiei si Prusiei. Cãtre sud, lacuri si smârcuri mocirloase se asterneau în depresiuni, sfârsindu-se brusc în Alpii amenintãtori. La fiecare câteva mile, cãtune si sate Se inmãnuncheau în jurul bisericilor vãruite, durate în stil rococo, cu domuri în formã de bulb. De-a lungul si de-a latul tãrii, clãdiri medievale cu picturi în fresce si scuaruri pavate cu piatrã vibrau de ecoul Evului Mediu timpuriu din istoria Europei, aspectul lor sumbru fiind înviorat de frontoane bogat sculptate si de o horbotã de flori strãlucitoare revãrsatã din vase de pãmânt, tot timpul verii.

Cele patru milioane si jumãtate de trãitori populau Bavaria sub stãpânirea Wittelsbachilor. Multi erau tãrani, harnici si truditori, oameni simpli, legati de pãmânt si devotati celor douã forte care le guvernau viata: influenta laicã a dinastiei Wittelsbach si puterea spiritualã a Bisericii Catolice. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, ascensiunea protestantismului a subminat autoritatea traditionalã a Romei asupra popoarelor germanice, aproape o treime din acestea convertindu-se la Biserica Luteranã. Dar chiar asa, traditia catolicã a rãmas adânc înrãdãcinatã , mai ales în Bavaria: sãrbãtorile crestinesti si posturile erau tinute de ambele pãrti ale populatiei, fiecare sat se fãlea cu o troitã închinatã sfântului protector si asezatã la margine de drum, iar calendarul liturgic domina zilele si lunile existentei umane. Religia catolicã si puterea regalã au chezãsuit o atmosferã de stabilitate într-o lume aflatã în rapidã schimbare, cei mai multi bavarezi rãmânând credinciosi cu trup si suflet idealurilor perpetuate de-a lungul secolelor de vietuire în general linistitã: biserica, tronul, familia si patria. Desi regatul era înconjurat din toate pãrtile de alti membri ai Confederatiei germane, bavarezii tindeau în ansamblu sã priveascã celelalte state co-asociate la Deutscher Bund cu un anume grad de neîncredere, ceea ce reflecta atitudinile xenofobe larg rãspândite atât în provincie cât si la orase.

în centrul vietii bavareze se situa Miinchen-ul, capitala regatului. Miinchen-ul era, în veacul al XlX-lea, un amalgam bizar de vechi si modern. Desfãsurându-se de-a lungul terenurilor joase, mlãstinoase, ce hotãrniceau Alpii/ resedinta monarhicã se mândrea cu case medievale construite pe jumãtate din lemn si cu piete pietruite; totusi, în vremea nasterii celui ce avea sã fie Ludwig al II-lea, orasul cunoscuse deja o dezvoltare industrialã rapidã. Vizitatorii erau deseori frapati de dicotomia Munchen-ului, întrucât în ciuda clãdirilor frumoase si a faimei academice si culturale, urbea încã mai pãstra ceva mai mult decât o simplã notã provincialã. Aceasta putea fi lesne perceputã gratie bâlciurilor de pe strãzi, unde tãranii din satele învecinate veneau sã-si vândã produsele la tarabe improvizate, cãrutelor trase de cai care aglomerau arterele centrale si bulevardele, precum si distractiilor usor burgheze din berãrii, cu fanfare zgomotoase si dãntuitori tirolezi. Aceste elemente contrastante confereau capitalei bavareze un farmec aparte, întru totul diferit de atmosfera oarecum sumbrã si apãsãtoare, predominantã în orasele învecinate, Viena, la sud, si Berlinul, mult mai departe, la nord.

Miinchen-ul fusese întemeiat în veacul al Xl-lea ca loc de azil al Bisericii Catolice. Datoritã pozitiei sale geografice în centrul Europei, Miinchen-ul s-a gãsit adeseori în calea armatelor invadatoare atât dinspre nord, cât si dinspre sud. Drept urmare, a fost în dese rânduri ocupat de puteri strãine, jefuit si ars de austrieci, italieni si suedezi, precum si de olandezi si francezi. sapte turnuri fortificate, cu porti solide, se înaltã peste zidurile care mai încercuiesc mcã centrul orasului, crenelurile si zimtii ambrazurilor nind o mãrturie mutã a unui trecut zbuciumat.

Mãrginind periferia orasului, apele repezi ale râului Sar unduiau pe lângã parcuri si grãdinile palatelor; râul

era traversat de poduri de piatrã, înfrumusetate cu motive ornamentale, strãjuit de cheiuri de granit si flancat de strãzi largi, umbrite de siruri falnice de tei cu crengile împreunate ca un pãienjenis. In zilele cu cer limpede, Mimchen-ul oferea cãtre sud o perspectivã magnificã a Alpilor învecinati. Vânturile de la munte se abãteau peste oras, aducând o oarecare usurare în verile cu zãpusealã jilavã si în toiul iernilor cu ploi reci ca gheata si ninsori care-i fãceau pe locuitori sã dârdâie de frig.

Armonizându-se cu linia crestelor proiectate în depãrtare, conturul capitalei pe cerul dominat de vârfuri de clopotnitã si de cupole reflecta credintele catolicã si protestantã, adânc înrãdãcinate în sufletul bavarez. Stilurile acestor minutios ornamentate lãcasuri ale Domnului, variind de la trãsãturile caracteristice ale Renasterii italiene reprezentate de Catedrala Sfântul Mihail, cu enormele sale arcuri în plin cintru*, placate cu stuc, pânã la greoaiele detalii baroce ale bisericii Theatiner-kirsche, ziditã de principesa-electoare Henrietta Adelaida întru celebrarea nasterii fiului ei Maximilian, oglindeau toate natura diversã a orasului. Cea mai impunãtoare dintre bisericile capitalei bavareze, Frauenkirche sau Catedrala Sfintei Fecioare, fusese înãltatã în stil gotic „flamboyant"** în secolul al XV-lea. Turnuri gemene, încununate cu domuri scunde, la o înãltime de peste trei sute de picioare deasupra acoperisurilor învelite cu olane, dominau orasul ce se rãsfira mai jos, deschizând o panoramã uimitoare asupra capitalei, pânã spre tinuturile

* cintru — partea concavã a unei bolti ** Denumire a ultimei perioade a artei gotice, începând cu veacul al XV-lea.

înverzite si roditoare, întunecata criptã a catedralei gãzduieste sicriul monumental, lucrat cu migalã în piatrã, a\ lui Ludwig Bavarezul, cel mai strãlucit dintre toti suveranii dinastiei Wittelsbach.

Miinchenezii iubeau plãcerile, cea mai mare dintre acestea fiind savurarea berii, bãuturã preferatã a întregului oras. în Platzl, sãlãsluia Hofbrãuhaus, prima fabricã de bere a statului, înfiintatã în 1585 de cãtre ducele Wilhelm al V-lea. La orice orã din zi si din noapte, pe timp de iarnã si de varã, oamenii se adunau fie în taverne si grãdini-restaurante, fie în cluburi private, cu peretii lambrisati, si-n baruri la modã, pentru a închina o halbã cu bere proaspãtã. Bãutura traditionalã stabilea o legãturã comunã între toate clasele sociale, de la aristocratie pânã la tãrãnime. Bârfe, zvonuri, cele mai recente vesti, discutii de familie puteau fi auzite în aceste vetre de întrunire, îndrãgostitii îsi dãdeau întâlnire aici, pentru a sãrbãtori vreun eveniment, afaceristii pentru a încheia un târg si a fixa, dupã calendar, datele tranzactiilor, iar politicienii, pentru a le vorbi alegãtorilor si a-i convinge. La sfârsitul zilei, cu totii se simteau bavarezi, sufleteste legati prin loialitatea fatã de patrie, coroanã si bisericã.