■■■ eveniment Contemporanul · 125

Monica Savulescu Voudouris

Scoala „Contemporanul”

Habar n-am cum de am ajuns eu, pe la vreo 10 ani, sa-mi doresc sa devin ziarista. In targul nostru ardelenesc „ziarist” era Petruca, un baietel descult si cu pantalonii prinsi cu o singura bretea, de-a curmezisul. El lua dimineata ziarul editat la Zalau de la „cursa” – un autobuz care traversa muntele, si lasa cate un exemplar la frizeria lui Farmati, domnului invatator Cabuz la scoala si mult cititorului parinte Chis, la casa parohiala. Lumea a crezut ca vreau si eu sa duc ziarul, ca Petruca, si-a avut intelegere pentru alegerea mea. Eu insa am impresia ca prinsesem ceva de pe la radio despre ce insemna sa fii ziarist, ascultasem niscai reportaje despre oameni celebri si ma incalzise dorinta de-a le ajunge prin preajma. La liceu in Cluj am inceput sa citesc pe nerasuflate ziare si reviste. Studenta in Bucuresti, m-am inscris la un curs facultativ de ziaristica. La prima intalnire, profesorul ne-a vorbit despre libertatea presei in socialism si partinitatea ei in capitalism. La a doua, la fel. Am crezut ca i-o fi ramas, saracul, o bucatica nespusa din primul curs, asa ca am stat pana la sfarsitul orei. Am plecat la a treia intalnire, cand am vazut ca tema era aceeasi. Colegii mei se aratasera insa mai rabdurii. Si in anul urmator, au fost repartizati sa faca stagii pe la reviste. Ma simteam exclusa.

Intr-o zi vroiam sa merg cu Ioana Bogdan la un film si, cum ea isi facea stagiul la „Contemporanul”, m-am dus s-o iau de acolo. Stateam pe un coridor s-o astept, cand un domn cu o figura patratoasa si cu o privire stralucitoare de ras si de ironie, m-a poftit intr-o incapere si mi-a dat un scaun, sa nu astept in picioare. „Ce studiati? Ce va preocupa? Ce cititi? Mergeti din cand in cand pe la teatru?”

Primul meu barbat era candidat de vreo cativa ani la examenele de admitere pentru sectia de regie, asa ca mancam neorealismul italian pe paine, citeam poezie americana, o ascultam pe Juliette Greco si pe Barbara, seara eram la premiere si noaptea la beraria „Lamaita”, de langa Institutul de Teatru, aflat atunci pe Schitu Magureanu. I-am spus deci domnului cel ironic ca eram la zi, daca nu chiar in avans, cu premierele stagiunii. S-a aratat uimit si mi-a propus sa pun pe hartie cateva impresii despre ultima premiera bucuresteana: „Antigona”, de Anouil, la Teatrul Nottara.

I-am povestit seara acasa barbatului meu intamplarea. Brasoveanul, ein Mann, ein Wort, a fost de parere ca daca tot m-a luat gura pe dinainte si am promis, trebuie sa scriu. Deci o sa ma trezeasca el a doua zi dimineasa la ora cinci, m-a asigurat, ca sa incropesc ceva, inainte de-a merge la facultate. La pranz m-am dus la „Contemporanul”. Incaperea pe usa careia scria „Arte” era pustie, asa ca am lasat hartiuta pe biroul domnului cu pricina si am plecat. Era intr-o Marti. Vineri seara, ultimul curs il aveam cu profesorul Tudor Bugnariu, decanul nostru. Si inainte de-asi incepe expunerea, l-am auzit stupefiata spunand: „S-o felicitam astazi pe Monica Savulescu, pentru debutul ei in Contemporanul”. Am iesit de la curs beata de fericire, insa dupa ora opt, cand toate chioscurile erau inchise. Am cautat in dardori numarul de revista. Nu l-am gasit. Dimineata m-am dus la redactie. Era multa lume de fata: domnul patratos si pus pe ras, pe care am aflat ca-l chema Valentin Silvestru, un lungan caruia toti ii ziceau „Calutul”, dar care semna Calin Caliman, o fata sofisticata care se ocupa de rubrica de pictura, Simona Runcan, un muzicolog stiut de la emisiunile radiofonice, George Balan.

Valentin Silvestru mi-a spus sa cobor la etajul doi sa-mi iau banii de la casierie.

Cat am stat la redactie in aceea zi „de plati”, au mai trecut pe-acolo profesorul George Ivascu, minunatul Geo Bogza care isi avea rubrica lui permanenta, la fel ca si academicianul Grigore Moisil.

„Eu de-aici nu ma mai dau dusa!”, mi-am spus in mintea mea de provinciala veleitara, avand senzatia ca traiam intr-un vis.

Valentin Silvestru mi-a mai dat atunci sa scriu cronica unui spectacol. Si pentru numarul viitor am procedat tot asa, m-a trezit barbatul meu sa-mi fac treaba, dimineta la cinci. Am lasat articolul pe masa cunoscuta si vineri m-am prezentat la chiosc sigura de mine, la prima ora a dimineatii, de data aceasta. Nimic. M-am dus la redactie. Valentin Silvestru deabea ma astepta, prapadindu-se parca de ras. „I-a stai dumneata jos”, mi-a spus si a luat un creion rosu. Mi-a demontat articolul rand cu rand, slova cu slova. Mi-a dovedit ca era de-o prostie crasa. Mie imi suna perfect, dar el imi demostra ca de fapt nici un cuvant nu era la locul lui, ca din trei pagini se puteau face doua, ca un adjectiv pus in fata substantivului insemna ceva si dupa substantiv altceva, ca o multime de fraze erau fara acoperire sau semnificatia lor era de doi bani. „I-ati dumneata articolul inapoi, mi-a spus, mai lucreaza pe el si vino saptamana viitoare”.

Am plimbat articolul acela la „Contemporanul” vreo doua luni, pana sa-mi fie publicat. Scaunul pe care ma asezam de fiecare data in fata lui Silvestru ajunsesem sa-l numim „scaunul de facut infarct”.

„I-a sa vedem!”, spunea jovialul, si-si incepea demonstratia. „Dar de cuvantul acesta ai dumneata nevoie? Dar cand spui asta, ce vrei sa spui? Si crezi ca n-o poti spune mai simplu? Dar imbarligarea asta de vorbe, n-ai putea renunta la ea?” Dupa multa osanda, repetata nu doar la cel de al doilea, ci si la cel de al noualea articol, m-a primit in echipa de cronicari a revistei. M-a dus prin celelalte sectii, m-a prezentat, m-a invitat in biroul directorului, recomandandu-ma lui George Ivascu. Era profund serios, ironia lasase acum locul unei atitudini solemne, ma facea sa inteleg ca statutul meu are in sine ceva maret. Stiuse de la bun inceput ca am sa tin piept tuturor umilintelor, ca imi intinsese nada si o apucasem, ca nu mai vroiam „ sa ma dau dusa” din acel mediu, dupa primul botez al focului, care ma facuse sa cred in totala naivitate ca lucrurile imi erau la indemana doar cat pocneam din degete, si ca locul meu acolo se afla, vinerea la doamna Mendrea la casierie, sa-mi iau banii, pe o lista de plati pe care figura si Grigore Moisil…

Era un om de o mare intuitie acest Valentin Silvestru, dascal al meu in fraza bine facuta. Si un om serios pana in strafundul sufletului, sub aparenta lui hatra. De la el am invatat nu numai cum sa scriu, dar si cum sa ma port vis a vis de cei despre care scriam, intr-o lume bolnava de vanitate si traind dupa retete proprii, ca cea a artistilor. Am senzatia ca l-am deceptionat oarecum atunci cand, dupa niste ani, m-am indepartat de teatru si m-am concentrat mai mult asupra propriilor mele carti. Nu inainte insa de-a fi gasit la un moment dat prilejul, la o conferinta internationala ITI (unde eram in biroul de presa), sa ma apropii de el si sa-i spun: „Domnule Silvestru, va multumesc!”. Nu-i venea la indemana nici un gest neoficial, am impresia. Sarcasticul era de fapt un timid. Ce mi-a raspuns? „Sa-mi multumeasca orbul, ca l-am trecut drumul. Dumneata n-ai de ce sa-mi multumesti. Mai devreme sau mai tarziu, tot l-ai fi trecut. Redactia „Contemporanului” (si o spunea cu o nedisimulata mandrie), a fost pentru dumneata o ocazie fericita. O singura obligatie ai insa in viata fata de noi. Sa oferi si dumneata la un moment dat sansa unui tanar sa debuteze”.

N-am uitat vorbele lui si m-am tinut de cuvant. In toate ocaziile, in toate ramurile de publicistica pe care le-am practicat si-n toate tarile prin care mi-a fost dat sa lucrez. Cred ca mi-am platit datoria de onoare fata de „Contemporanul”. Unde m-am intors, in 1990, aceasta fiind prima publicatie la care am apelat, la revenirea in tara, dupa o lipsa de cativa ani. M-a atras nostalgia debutului. Si faptul ca aveam cu Nicolae Breban o experienta comuna, cea a vietii in imigratie..

Despre acest fenomen i-am propus deci sa scriu o vreme: articole la interferenta dintre sociologie si literatura. Atunci, ca si-acum, am simtit ca nu mi-am pierdut „locul meu”, in presa din tara. Revenind in paginile revistei, stiu de fiecare data ca am unde sa bat la o usa, ca sa mi se deschida. Gasesc casa primenita, cu oameni noi, asa cum si-o doreau cei din urma mea cu o generatie, cei care ne-au facilitat noua debutul. In revista semneaza mult tineret. Nicolae Breban a devenit pater familiae. Calutul figureaza acum printre veterani. Chiar si Dana Duma (careia pe vremea cand era studenta, eu, cea cu state vechi pe atunci, ii eram primul cititor), chiar si Dana deci, este acum Profesor la Academia de Teatru si Film…

Robert Serban

Cutia cu surprize
Orice revista este, pentru mine, ca o cutie cu surprize: o deschid cu speranta ca acolo o sa gasesc ceva care-mi place. In „Contemporanul” am gasit, nu de putine ori, articole care m-au „tinut”, autori care m-au... prins, cu care m-am imprietenit, literar vorbind. Mai mult, eu insumi am fost colaborator al revistei, publicand aici cateva interviuri care au aparut apoi in volumul „A cincea roata”, de la „Humanitas”. Aura Christi m-a somat constant sa-i dau texte, dar cum sunt un scriitor lenes (de fapt, „maruntit” de viata de zi cu zi, de servicii, de obligatii), n-am mai facut-o de mult. E un prilej pentru a-mi prezenta scuze si a ma prezenta cu textu-n dinti.

Pentru ca e aniversare, doresc echipei de la „Contemporanul” doar numere castigatoare, colaboratori prestigiosi (daca se poate si platiti :) si cititori buluc. Viata lunga si frumoasa!

Rodica Grigore

125
Nu m-am priceput niciodata sa scriu texte aniversare. Asta, poate, si din cauza ca am incercat extrem de rar sa scriu asa ceva sau, si mai corect, pentru ca am avut foarte rar ocazia de a o face. Din pacate sau din fericire, nu-mi dau seama exact acum... Contemporanul implineste 125 de ani. Si incerc, de cateva zile, sa gasesc acele lucruri si cuvinte neconventionale care s-ar putea spune cu o astfel de ocazie. Dar, asa cum mi s-a mai intamplat si in alte ocazii asemanatoare, descopar – cu suficienta uimire – ca ma las, incet-incet, inconjurata de tot soiul de carti sau reviste mai vechi, deschise la anumite pagini, gasind, desigur, tot felul de informatii cat se poate de interesante, dar care nu-mi prea sunt de mare folos pentru ceea ce ar trebui sa spun. Nu, nu pentru ceea ce „ar trebui” sa spun, ci pentru ceea ce vreau sa spun. Pentru ca vreau sa spun, in primul rand, La Multi Ani. Si-apoi, dar nicidecum in al doilea rand, Multumesc. Desigur, dincolo de aceste cuvinte, ar mai fi cateva lucruri de adaugat. Poate, ca sa incep cu unul neplacut, ca e o adevarata aventura sa incerci sa gasesti Contemporanul la Sibiu, de exemplu, dar presupun ca situatia se repeta si in alte orase. Pentru simplul motiv ca nu-l vei gasi. Sau, daca il vei gasi, vei constata ca e un numar de acum doua sau trei luni. Noroc cu editia electronica... Apoi, dupa bunul principiu una – calda, una – rece, sa ajungem si la lucrurile placute: desi in varianta reala, pe hartie, e (din pacate!) un soi de „rara avis”, Contemporanul a reusit si reuseste sa ramana o revista vie, surprinzator de adevarata. Cu adevarat contemporana, si nu doar cu numele. O revista care nu ezita sa primeasca in paginile sale si nume mai putin cunoscute, si sa le acorde, astfel, un fel de cec in alb sau, daca vreti – in functie de perspectiva din care preferati sa cititi aceasta fraza – un vot de incredere. Rar si acest lucru in peisajul presei literare romanesti. Nu-i nevoie de exemple, simpla rasfoire a catorva numere poate dovedi oricui ca asa stau lucrurile. Asa incat, la 125 de ani, ce s-ar putea spune… In ceea ce ma priveste, ii doresc inca pe atatia – cu speranta ca lumea va mai exista si atunci si, mai ales, ca aceia care o vor locui vor mai (si) citi – si sa reuseasca performanta (mare, e adevarat, poate chiar cea mai mare dintre toate) de a imbatrani doar in ceea ce priveste numarul anilor.

Simona-Grazia Dima

Partea frumoasa a lucrurilor
La ceasul aniversar de acum, al revistei Contemporanul. Ideea Europeana, imi aduc aminte ca ma cuprind si eu in aceasta sarbatoare: in 2006 se implinesc, iata, zece ani, de cand, in diverse ritmuri, mai alerte ori mai meditative, public in acest venerabil periodic.

Trebuie sa recunosc entuziasmul cu care am fost acceptata, neconditionat, as putea spune, adica intr-un spirit netrucat, de iubire fata de scrisul meu. Mi-au fost imbratisate poemele, ideile, fanteziile, eseurile, cronicile, comentariile. Nimeni nu mi-a schimbat vreodata o iota din ce scrisesem. Daca pe Nicolae Breban l-am perceput pitulat undeva, printre norii Olimpului si pronuntandu-se arar, Aurei Christi i-am sesizat evolutia vertiginoasa, transformarea decisiva intr-un veritabil spiridus de presa, elf indracit si magmatic, debordant de proiecte si intotdeauna la zi cu pulsul vietii literare. In plus, dar nu in ultimul rand, un lider (atot)puternic.

Cred ca sunt, acestea si multe altele, tainuite, destule argumente pentru a vedea partea frumoasa a lucrurilor si a multimi destinului fiindca, prin darurile sale, nu intotdeauna inteligibile sau usor de purtat, mi-a deschis cu o infinita larchete paradoxalele porti ale cunoasterii adevarate

Henri Zalis

Cum ne invata Contemporanul...
Va trebui sa ne explicam de ce nu spunem, ca intre artistii, „La mai Mare”. Am banuiala ca nu se potriveste. Din plecare periodicul s-a nascut mare si de un cert radicalism. Momentul cere profanului din mine alta abordare, ceva intre doct si traditional.

Suntem intr-un an al dualismului spiritual. O spun raspicat: ocolit de nostalgii. Doua reviste, de o stralucita traditie, Viata romaneasca la centenar, Contemporanul inca mai robust, la cei 125 ani ai sai. Trec din realitate in istorie si din istorie in memorie.

Incoltit de polemici la inceput, apoi in plin suis, Contemporanul depune marturie ca a fost si a ramas o publicatie exceptionala. S-a sustinut prin argumente si optiuni. A castigat un public al sau, nu a favorizat stereotipiile, face numai politica valorilor.

Eu, unul il admir pentru toate aceste calitati. Nu trebuie sa ma uit in calendar ca sa-i salut independenta. Este dobandita cu concursul unei echipe coerente, animata de elan si buna credinta.

A fost sansa resurectiei sa-i vina alaturi, intr-un moment al clarificarilor, o personalitate ca Nicolae Breban. Prozatorul s-a dovedit, pe langa viata intensa a paginilor lui, un animator cultural de prim rang. Si-a pus numele pe dezideratele democratiei in creatia literara.

Revista dezbate suficiente aspecte ca sa fi capatat imaginea lunarului notabil ca deschideri, motivatii obiectiv sigure.

Cum se prezinta acum proiecteaza apetente pozitive, operante proiectii spre viitor. Nu mizeaza pe ostilitati de culise, pe orgolii desarte. Risipeste idei, sperante, are rezistenta modelelor eterne.

Sunt unul dintre cei care dau viata Contemporanului – ideea europeana de o buna bucata de vreme. Sper sa pot continua. Dupa obiceiul nostru ii doresc Tinerete fara batranete.

© Fundatia Culturala Ideea Europeana