1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

143. Ovidiu, com. Ovidiu, jud. Constanţa

Punct: Fortificaţia romano-bizantină

Cod sit: 60696.01
Colectiv: Gheorghe Papuc - responsabil, Cecilia Paşca, Constantin Băjenaru (MINAC)
Şantierul arheologic de la Ovidiu constituie unul din cele mai importante obiective arheologice aflate în planul de cercetare al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Ovidiu este un mic oraş situat la 10 km NNV de Constanţa, pe malul vestic al lacului Siutghiol. Situl arheologic se află la marginea de SE a oraşului, pe malul lacului amintit, în dreptul insulei Ovidiu. Săpăturile s-au derulat pe parcursul mai multor campanii începând cu anul 1979, întrerupte însă din lipsă de fonduri între 1986 - 1992 şi în 1997. Colectivul de cercetare, care l-a avut drept coordonator până în 1999 pe regretatul Mihai Bucovală, este alcătuit în prezent din Gheorghe Papuc, Cecilia Paşca şi Constantin Băjenaru. Cele 13 campanii de săpături au condus la descoperirea unei fortificaţii de tip quadriburgium datând din secolele IV - VI p. Chr., dar şi a altor vestigii importante, precum apeductul care alimenta oraşul Tomis sau urmele de locuire din secolele II - III p. Chr. (în legătură se pare tot cu un punct fortificat).

Fiind până acum singura fortificaţie de acest tip din Dobrogea cercetată sistematic, quadriburgium-ul de la Ovidiu prezintă un interes major pentru studierea sistemului defensiv roman şi romano-bizantin din Scythia Minor. Din păcate, starea de conservare a vestigiilor scoase la lumină de-a lungul anilor este destul de precară, excepţie făcând două din turnurile fortificaţiei care au beneficiat de lucrări de consolidare în anii ’80.

Campania 2000 s-a desfăşurat în perioada 20 iunie - 14 iulie cu un buget limitat, asigurat exclusiv de Universitatea “Ovidius” din Constanţa, şi a avut ca principal obiectiv clarificarea stratigrafiei şi identificarea altor posibile elemente constructive în zona intramurană. În acest scop s-au redeschis mai vechile carouri H 3, H 4, H 5, H 6, H 7, H 8, H 9, trasate în 1981 pe direcţia E - V în zona centrală a burgului, dar insuficient cercetate la acea vreme, şi s-au trasat noi carouri pe axa N - S, plasate tot în mijlocul fortăreţei (K 6, J 6, I 6, G 6, F 6, E 6, D 6, C 6). Prin verificarea stratigrafiei din aceste carouri încercăm să obţinem date revelatoare pentru structura interiorului fortificaţiei şi mai ales pentru identificarea nivelelor anterioare secolului al VI-lea. Lipsa unor fonduri substanţiale nu ne-a permis decât cercetarea vechilor carouri, cele nou trasate rămânând a fi săpate în campania viitoare.

Profilul de N al carourilor de pe axa E - V ne-a oferit un prim indiciu asupra stratigrafiei intramuros. Astfel, sub pământul vegetal cu o grosime medie de 0,3 - 0,4 m, apare un strat nu prea gros de depuneri arheologice având la bază un pavaj rudimentar din pământ bătătorit amestecat cu pietre mici şi fragmente de cărămizi, care se păstrează ceva mai bine în carourile H 6 - H 4, la -0,4 / -0,60 m faţă de nivelul actual. Este vorba de ultimul nivel de locuire intramuran, databil în secolul al VI-lea, mai exact în prima sa jumătate. Pentru nivelele anterioare, datele cele mai clare s-au obţinut în caroul H 6, unde, sub pavajul târziu s-a reperat un nivel de secol V p. Chr., care are la bază o podină de lut foarte tare, având în amestec multă cărămidă pisată, aflată la -0,9 / -1 m. Sub aceasta există un nivel destul de consistent care, pe baza ceramicii, se datează în secolul al IV-lea. În caroul H 9 s-a verificat încă o dată situaţia stratigrafică din faţa incintei de V, cu rezultate mai puţin concludente decât în celelalte carouri săpate pe traiectul acesteia în 1980 - 1981, dar care pot fi interpretate pe baza observaţiilor mai vechi. Astfel, imediat sub vegetal apare nivelul de demantelare a incintei cu bucăţi de mortar şi foarte multă piatră provenită din emplecton, care se opreşte la baza primei asize de blocuri din parament (de altfel şi singura păstrată). Se confirmă acţiunea de demolare sistematică a incintei, observată pe toate laturile acesteia, care a început cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi a continuat până în perioada modernă. Sub stratul de demantelare se găseşte o groapă cu mortar abundent care coboară până la 0,5 m sub prima asiză (-1,2 m faţă de nivelul actual). Mai jos se află un alt strat cu mortar (mai puţin consistent decât în precedentele şi diluat în pământ), care aparţine cel mai probabil momentului de construcţie. Sub aceste nivele cu mortar nu mai apare decât o umplutură masivă cu fragmente ceramice din secolele III - IV, surprinsă doar până la -2 m, atât cât ne-a permis adâncirea pânza freatică.

De asemenea, s-au mai desfiinţat o parte din martorii prăbuşiţi în carourile D1 - D2 şi E1 - E2, situate în colţul de SE al fortificaţiei, punându-se în evidenţă structurile de locuire identificate în campaniile din 1995 şi 1996: zidul paralel cu incinta, pavajul din dale mari de calcar din faţa acestuia, precum şi latura de N a încăperii adosate incintei. În legătură cu aceasta din urmă trebuie să precizăm că, deşi există probe clare că a fost utilizată cel puţin în secolele IV - V, este posibil să fie anterioară fortificaţiei, deoarece laturile sale de N şi de S se prelungesc în afara incintei de E.

Cercetările efectuate în cursul acestei campanii sunt încă insuficiente pentru cunoaşterea mai în detaliu a structurilor de locuire din interiorul fortăreţei. În afară de edificiile adosate incintei de N şi de S identificate în campaniile mai vechi, care necesită unele clarificări de ordin cronologic, există indicii privind existenţa unei construcţii în colţul de SV al burgului, pe care ne propunem să o căutăm în campaniile viitoare. Un obiectiv important pentru campania anului viitor este cercetarea carourilor trasate pe direcţia N - S prin mijlocul fortificaţiei, care trebuie să aducă precizări stratigrafice mai clare asupra relaţiei dintre zidul de incintă şi zona intramurană. De asemenea trebuie continuată eliminarea martorilor din sectorul de SE şi efectuarea unor sondaje care să precizeze relaţia dintre incinta de E şi locuinţa pe care aceasta o încalecă. O problemă care trebuie clarificată de cercetările viitoare are în vedere şi perioada în care a fost ridicat quadriburgium-ul. Până acum nu avem dovezi certe pentru o datare în epoca lui Constantin, cantitatea de monede din a doua jumătate a secolului al IV-lea şi din secolul al V-lea făcându-ne să presupunem ridicarea lui mai degrabă în această perioadă.

În ceea ce priveşte starea de conservare a sitului, trebuie să atragem atenţia că zidurile scoase la suprafaţă sunt insuficient protejate şi avem în vedere în primul rând pe cele din sectorul de E extramuros, care sunt afectate mai ales de infiltraţiile apei care se află la mică adâncime. Prin urmare este absolut necesară consolidarea acestora, ca de altfel şi a unor părţi din fortificaţie precum incinta de E sau turnurile de NE şi SV.
Bibliografie
1. M. Bucovală, Gh. Papuc, Pontica, 13, 1980, p. 275 - 283;

2. idem, Pontica, 14, 1981, p. 211 - 216;

3. idem, Pontica, 17, 1984, p. 153 - 156;

4. M. Bucovală, Analele Dobrogei, s. n., I / 1, 1995, p. 42 - 48;

5. M. Bucovală, Cecilia Paşca, în: Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999, p. 31 - 32.