2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj
Yüklə 1,55 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Bafotnct
- Templierii
- (Joinville
unor adevăraţi credincioşi ; probabil împărtăşesc tai- nele Ismaeliţilor, şi au legături cu Asasinii Bătrînului de pe Munte. Fiiip şi consilierii săi au tras într-un Iei fo- loase din aceste zvonuri. Din umbra lui Filij> acţionează afurisiţii de Marigny şi Nogaret, oamenii săi. Marigny e acela care, pînă la urmă, va pune mîna pe tezaurul Templului şi-1 va ad- ministra în contul regelui, în perioada pînă ca el să treacă la Ospitalieri şi cînd nu se ştie prea clar cine va beneficia de dobînzi. Nogaret, păstrătorul sigiliilor regale, fusese în 1303 strategul incidentului de la Anagni, cînd Sciarra Colonna îi dăduse o adevărată palmă lui Bonifaciu al VTII-lea luîndu-1 ostatic ; iar papa murise din cauza acestei umilinţe, în mai puţin de o lună. La un moment dat intră în scenă un anume Esquieu de Floyran. Se pare că, aflat în închisoare pentru nu se ştie ce fapte, şi la un pas de condamnarea capitală, întâlneşte în celulă un Templier renegat, care era şi el în aşteptarea ştreangului, şi-i asculiă acestuia îngrozitoarele mărtu- risiri. Floyran, în schimbul promisiunii de a scăpa eu viaţă şi al unei bune sume de bani, vinde ceea ce ştie. Ce ştie el e ceea ce şopteşte toată lumea di la un timp. însă acum s-a trecut de la şoapte la depoziţii luate sub anchetă. Regele comunică senzaţionalele dezvăluiri ale lui Floyran papei, care este acum Clement al V-lea, cel care a mutat sediul papalităţii la Avignon. Papa le crede şi nu prea le crede, şi apoi ştie că nu e uşor să te ames- teci în treburile Templului. Dar în 1307 consimte să des- chidă o anchetă oficială. Molay e informat de acest lucru, dar declară că c liniştit. Continuă să participe, alaiuri de rege, la ceremoniile oficiale, ca un prinţ între prinţi. Clement al V-lea tergiversează lucrurile, regele bănuieşte că papa vrea să dea Templierilor timp să ac eclipseze^ Nimic mai fals, Templierii beau şi înjură în căpităniile lor, neştiind nimic din toate acestea. Şi asta este prima enigmă. La 14 septembrie 1307 regele trimite mesaje sigilate tuturor judecătorilor şi seneşalilor regatului, poruncind arestarea în masă a Templierilor şi confiscarea bunurilor lor. Intre trimiterea ordinului şi arestare, cart; are loc la 13 octombrie, trece "o lună. Templierii nu bănuiesc 117
nimic. în dimineaţa arestării cad cu toţii în plasă şi — altă enigmă — se predau fără să opună rezistenţă. Şi mai trebuie reţinut că în zilele precedente, trimişii oficiali ai regelui, pentru a fi siguri că nimic nu va fi sustras confiscării, făcuseră un soi de recensămînt al patrimo- niului Templului, pe tot teritoriul naţional, cu nişte scuze administrative puerile. Iar Templierii, nimic, ia loc dom- nule magistrat, uită-te unde vrei, ca şi cum ai fi la dumneata acasă. Papa, imediat ce află de arestare, încearcă să protes- teze, dar e prea tîrziu. Comisarii regali deja au început să lucreze cu fierul şi Mnghia, şi mulţi cavaleri, sub tor- tură, au început să mărturisească. în acest moment nu mai e posibil decît să fie transferaţi inchizitorilor, care încă nu utilizează focul, dar nici mult nu lipseşte. Cei ce au mărturisit, confirmă. Iar acesta e cel de al treilea mister : e adevărat că tortura a existat, şi încă una serioasă, din moment ce treizeci şi şapte de cavaleri mor din cauza ei, dar din- tre oamenii aceştia de fier, obişnuiţi să ţină piept cru- dului păgîn, nici unul nu se împotriveşte judecătorilor. La Paris numai patru cavaleri din o sută treizeci şi opt refuză să mărturisească. Ceilalţi mărturisesc toţi, dim- preună cu Jaques de Molay. ..Dar ce anume mărturisesc ?" întrebă Belbo. ..Mărturisesc exact ceea ce era scris în ordinul de ares-
„Proces inchizitorial normal. S-au mai văzut şi altele la fel", observă Belbo. „Şi totuşi comportamentul acuzaţilor e bizar. Capetele de acuzare sînt acelea, că în timpul riturilor de iniţiere cavalerii îl renegau de trei ori pe Hristos, scuipau pe crucifix, erau dezbrăcaţi şi sărutaţi in posteriori parte spine dorsi, adică pe şezut, pe ombilic şi apoi pe gură, 118
in humanae ăignitatîs o-pprobrium; în fine, se dedau la împreunări reciproce, unul cu altul, spune textul. Or- gie. Apoi le era arătat capul unui idol bărbos, iar ei tre- buiau să i se închine. Acum, ce răspund acuzaţii cînd sînt puşi în faţa acestor denunţuri ? Geoffroy de Char- ney, cel care mai apoi va muri pe rug împreună cu Molay, zice că da, i s-a întîmplat, 1-a renegat pe Hristos, dar din gură, nu din inimă, şi că nu-şi aminteşte dacă a scuipat pe crucifix pentru că în seara aceea se făcea totul în grabă. Cît despre sărutul pe şezut, şi asta i s-a întîmplat, şi 1-a auzit zicînd pe maestrul d'Auvergne că era mai bine in fond să te uneşti cu fraţii decît să te compromiţi cu o femeie, însă el totuşi nu a comis niciodată păcate car- nale cu alţi cavaleri. Aşa că, da, dar era aproape un joc, nimeni nu îl lua în serios, alţii o făceau, eu nu, şi asta din educaţie. Jacques de Molay, marele maestru; nefiind el ultimul din grup, spune că atunci cînd i-au dat cruci- fixul să-1 scuipe, el s-a prefăcut doar şi a scuipat jos. Ad- mite că ceremoniile de iniţiere erau de genul acela, dar — ca să vezi — n-ar putea spune cu exactitate de ce el, în timpul carierei lui, iniţiase foarte puţini fraţi. Un al- tul zice că şi-a sărutat maestrul, dar nu în fund, ci nu- mai pe gură, în schimb maestrul îl sărutase pe el în fund. Unii mărturisesc mai mult decît e nevoie, nu numai că-1 renegau pe Crist, dar afirmau că era un criminal, negau virginitatea Măriei, pe crucifix se şi urinaseră, nu numai în ziua iniţierii lor, dar şi în timpul săptămînii patimilor, nu credeau în sfintele taine, nu se mărgineau să-1 adore pe Bafomet, ci adorau pînă şi pe diavol în chip de pi- sică..." Tot atît de grotesc, chiar dacă-i mai puţin incredibil, e baletul ce începe în acest timp între rege şi papă. Papa vrea să ia afacerea în mîinile sale, regele preferă să ducă la bun sfîrşit procesul de unul singur, papa ar vrea să suprime ordinul numai provizoriu, condamnîndu-i pe vi- novaţi, şi apoi restaurîndu-1 în puritatea lui de la început, regele vrea ca scandalul să ia proporţii, ca procesul să implice ordinul în totalitatea lui şi să-1 ducă la dezmem- brarea definitivă, politică şi religioasă, desigur, dar mai ales financiară. 119
• La un moment dat apare un document care e o capo- doperă. Nişte maeştri în teologie stabilesc că nu trebuie să conceadă condamnaţilor un apărător, pentru a-i împie- dica să retracteze : dat fiind că au mărturisit, nu rămîne nici măcar de instruit un proces, regele trebuie să pro- cedeze din oficiu, proces se face cînd cazul e îndoielnic, iar aici nu e nici un fel de îndoială. „Atunci de ce să li se dea un apărător, decît poate pentru a-i apăra de greşelile pe care le-au mărturisit, dat fiind că evidenţa faptelor face delictul de netăgăduit ?" Insă fiindcă există riscul ca procesul să-i scape regelui şi să treacă în mîinile papei, regele şi Nogaret pun pe tapet un caz de răsunet care-l implică pe episcopul de Troyes, acuzat de vrăjitorie, pe baza delaţiunii unui in- trigant misterios, un anume Noffo Dei. Apoi se va des- coperi că Dei a minţit — şi va fi spînzurat — dar între timp asupra bietului episcop s-au revărsat acuze publice de sodomie, sacrilegiu, desfrîu. Exact aceleaşi culpe ca h'i pentru Templieri. Probabil regele vrea să le arate fiilor Franţei că biserica nu are dreptul să-i judece pe Templieri, pentru că nu se dovedeşte imună faţă de pe- tele acestora, sau lansează pur şi simplu astfel un aver- tisment papei. E o istorie obscură, un joc de poliţii şi servicii secrete, de infiltrări şi de delaţiuni... Papa e strîns eu uşa şi consimte să interogheze şaptezeci şi doi de Templieri, care confirmă mărturisirile făcute sub tortură. Papa însă ţine cont de pocăinţa lor şi joacă pe cartea abjurării, pentru a-i putea ierta. Iar aici se petrece încă ceva — care constituia un punct ce trebuia rezolvat în teza mea, şi mă găseam îm- părţit între două izvoare contradictorii : papa abia a obţinut cu greu, şi în ultimă instanţă, deţinerea cava- lerilor, şi imediat îi şi restituie regelui. N-am înţeles deloc ce anume se întîmpîase. Molay îşi retrage mărtu- risirile făcute. Clement îi oferă prilejul să se apere şi îi trimite trei cardinali pentru a-1 interoga, Molay la 26 noiembrie 1309 ia cu mîndrie apărarea ordinului şi a purităţii sale, ajungând să-i ameninţe pe acuzatori, apoi îi este pus în preajmă un trimis al regelui, Guillaume de Plaisans, pe cale el îl crede prieten al său. primeşte cîteva sfaturi obscure şi la 28 ale aceleiaşi luni dă o depoziţie 120
foarte timidă şi vagă, spune că el este un cavaler sărac şi fără cultură, şi se limitează să înşire meritele (de acum-, apuse) ale Templului, pomenile pe care le-a făcut, tributul de sînge plătit în Părmntul Sfînt şi aşa mai departe. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, soseşte Nogaret,. care amioh teşte că Templul a avut legături, mai rnw.lt decît prie- tenoase, cu Saladin : sîntem în faţa insinuării unui delict de înaltă trădare. Justificările lui Moîay sini penibile, în această depoziţie omul, greu încercat deja de doi ani ele carceră, pare o cîrpă, dar tot cîrpă se arătase şi ime- diat după arest. La o a treia depoziţie, în martie anul următor, Molay adoptă o altă strategie : nu vorbeşte, şi nu va vorbi decît în faţa papei. Lovitură de teatru, iar de data asta trecem la dramă epică. In aprilie 1310 cinci sute cincizeci de templieri cer să fie ascultaţi în apărarea ordinului, denunţă tortu- rile la care fuseseră supuşi cei care mărturisiseră, neagă şi dovedesc toate acuzaţiile ca fiind de neconceput. Dar regele şi Nogaret îşi cunosc meseria. Unii dintre Templieri retractează ? Cu atît mai bine, vor trebui deci să fie con- sideraţi recidivişti şi sperjuri, cu alte cuvinte, relupsi — teribilă acuzaţie în acele timpuri — pentru că neagă cu îndărătnicie ceea ce admiseseră la început. încă mai poate fi iertat cel ce mărturiseşte şi se pocăieşte.dar nu şi cine nu se pocăieşte pentru că-şi retrage mărturia şi zice, căl- cîndu-şi jurămîntul, că nu are deloc de ce să se pocă- iască. Cincizeci şi patru dintre cei ce retractează sînt condamnaţi la moarte ca sperjuri. E lesne de înţeles reacţia psihologică a celorlalţi ares- taţi. Cine mărturiseşte rămîne viu în temniţă, iar cine trăieşte, mai are o şansă. Cine nu mărturiseşte, sau mai rău, retractează, merge la rug. Cei cinci sute de retrac- tori aflaţi încă în viaţă îşi retractează retractările. Calculul pocăiţilor a fost cel care a învins, pentru că în 1312 cei care nu mărturisiseră au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, în timp ce aceia care au mărturisit sînt iertaţi. Pe Filip nu-1 intersa un masacru, voia nu- mai să dezmembreze ordinul. Cavalerii eliberaţi, de acum distruşi în trupul şi în spiritul lor, după patru sau cinci ani de carceră, se varsă pe tăcute în alte ordine, nu doresc decît să fie uitaţi, iar această dispariţie, această ştergere, 121
va cîntări mult în legenda supravieţuirii clandestine a ordinului, Molay continuă să ceară să fie ascultat de papă, Cle- ment convoacă un conciliu la Vienne, în 1311, dar nu-1 cheamă pe Molay. Ratifică suprimarea ordinului şi atri- buie bunurile lui Ospitalierilor, chiar dacă deocamdată le administrează regele. Trec alţi trei ani, pînă la urmă se ajunge la un acord cu papa, iar la 19 martie 1314, în faţa bisericii Notre- Dame, Molay e condamnat pe viaţă. Auzind această sen- tinţă, Molay are o tresărire de demnitate. Aşteptase ca papa să-i îngăduie să se disculpe, se simte trădat. Ştie foarte bine că dacă retractează încă o dată, va fi consi- derat şi el sperjur şi recidivist. Ce se petrece în sufletul său, după aproape şapte ani petrecuţi în aşteptarea unei judecăţi ? Regăseşte el curajul înaintaşilor săi ? Hotă- răşte oare că, fiind ca şi distrus acum, cu perspectiva de a-şi sfîrşi zilele zidit de viu şi dezonorat, e mai bine să înfrunte curajos moartea ? Mărturiseşte solemn nevino- văţia lui şi a fraţilor lui. Templierii nu au comis decît un singur delict, spune el : din laşitate au trădat Templul. El nu va face acelaşi lucru. Nogaret îşi freacă mîinile : la delict public, condam- nare publică şi definitivă, cu procedură de urgenţă. La fel ca Molay se comportă şi maestrul din Normandia, Geoffroy de Charney. Regele hotărăşte în aceeaşi zi : se ridică un rug în capătul lui Ile de la Cite. La asfin- ţitul soarelui Molay şi Charney sînt arşi. Tradiţia pretinde că marele maestru, înainte de moarte, a profeţit prăbuşirea persecutorilor săi. într-a- devăr, papa, regele şi Nogaret mor în cursul aceluiaşi an. Cît despre Marigny, după dispariţia regelui va fi bănuit de nişte delapidări din avutul public. Duşmanii săi îl vor acuza de vrăjitorie şi-1 vor duce la spînzurătoare. Mulţi încep să se gîndească la Molay ca la un martir. Dante se face ecoul indignării multora faţă de persecuţia Tem- plierilor. Aici se sfîrşeşte istoria şi începe legenda. Unul dintre capitolele ei pretinde că un necunoscut, în ziua în care Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat, a sărit pe eşafod şi a strigat : „Jacques de Molay, ai fost răzbunat " 122
Aceasta este, mai mult sau mai puţin, istorisirea pe care am relatat-o în seara aceea la Pilade, întrerupt în fiece clipă. Belbo mă întreba : „Dar eşti dumneata sigur, că n-ai citit asta în Orwell sau în Koestler ?" Sau : ..Dar stai puţin, ăsta e cazul... cum se numeşte ăla cu revoluţia culturală ?...": Diotallevi atunci intervenea sentenţios de fiecare dată : „Historia magistra vitae". Belbo îi zi- cea : „Haide-haide, un cabalist nu crede în istorie". Iar el, invariabil : ..Tocmai, totul se repetă în cere. istoria e magistra pentru că ne învaţă că nu există. Insa ceea ce contează sînt permutările." „Dar, bine", zise Belbo pînă la urmă. ..Cine erau Tem- plierii ? Mai înainte ni i-ai prezentat ca pe nişte sergenţi dintr-un film de John Ford, pe urmă ca pe nişte inşi nu prea curaţi, apoi ca pe nişte cavaleri dintr-o minia- tură, pe urmă iarăşi ca pe nişte bancheri ai lui Dumne- zeu care-şi vedeau de afacerile lor necurate, pe urmă ca pe o armată în derută, apoi ca pe nişte adepţi ai unei secte luciferiene, în fine ca pe nişte martiri ai libertăţii de gîndire... Cine era vi de fapt ? ,,O fi existînd vreun motiv pentru care au devenit ei un mit. Probabil că erau toate aceste lucruri la un loc. Pe cine anume reprezenta biserica catolică, ar putea să se întrebe un istoric marţian de prin mileniul trei, pe ceî care se lăsau mîncaţi de lei sau pe cei care-i omorau pe eretici ? Şi una şi alta". ,,Bine-bine, dar lucrurile" astea le-au făcut sau nu?" „Lucrul cel mai amuzant este că discipolii lor, vreau
„Dar cu Bafomet cum rămîne ?" „Vedeţi dumneavoastră, în multe depoziţii se vorbeşte
124
spune şi despre capetele de Bafotnct, poate că nu erau decît nişte relicvarii în formă de capete, în epocă se obişnuiau. Fireşte, sînt unii care susţin că Baforoei era o figură alchimică". „Alchimia are mereu un amestec", zise Diotalîevi cu convingere, „Templierii probabil cunoşteau secretul fa- bricării aurului". „Bineînţeles că-1 cunoşteau", zise Belbo. „Se asediază un oraş sarazin, se taie gîtul copiilor şi femeilor, se înş- facă tot ce-ţi cade-n mină. Adevărul e că ţoală povestea asta e încurcată rău". „Şi poate că în cap aveau o bulibăşeală, înţelegeţi, ce le păsa lor de dezbateri doctrinare ? Istoria e pljnă de în- tîmplări cu astfel de corpuri de oaste care-şi creează sti- lul lor, un pic spadasin, un pic mistic, nici ei nu ştkm bine ce anume făceau. Fireşte, există şi interpretarea esoterică, ei ştiau foarte bine totul, erau adepţi ai miste- relor orientale, şi chiar şi sărutul în şezut avea o sem- nificaţie iniţiatică." „Explică-mi oleacă semnificaţia iniţiatică a pupărli şezutului", zise Diotalîevi. „Unii esoterişti moderni consideră că Templierii se revendicau de la nişte doctrine indiene. Sărutul In fund ar fi servit la trezirea şarpelui Kundalini, o forţă cosmică ce sălăşluieşte în rădăcina şirei spinării, în glandele se- xuale, şi care, odată trezită, ajunge la glanda pineală..." „Aia a lui Descartes ?" „Cred că da, iar acolo ar trebui să deschidă în frunte
„Filip cel Frumos ar fi trebuit să-i ardă pe esoteriştii moderni, nu pe nenorociţii ăia". „Da, însă esoteriştii moderni n-au nici un sfanţ". „Ca să vezi dumneata ce de poveşti poţi să auzi", în-
„Cred că e într-un fel ca şi cu istoria dumneavoastră din seara trecută. Toată tărăşenia lor e un silogism de- format. Comportă-te ca un stupid, şi devii impenetrabil pe veşnicie. Abracadabra, Manei Tekel Phares, Pape 125
Satan Aleppe, le vierge le vivace et le bel aujourd'hui, de fiecare dată cînd un poet, un predicator, un şef, un mag au emis nişte bolboroseli fără- noimă, omenirea pierde secole întregi ca să le descifreze mesajul. Templierii ră- mîn indescifrabili din cauza minţilor lor confuze. De aceea îi venerează atîta lume". „Explicaţie pozitivistă", zise Diotallevi. „Da", am spus, „poate că sînt eu pozitivist. Prirrtr-o
Era ora unu noaptea. Diotallevi, ameţit de apa tonică, se clătina pe picioare. Ne-am salutat. Eu mă distrasem bine. Şi ei la fel. încă nu ştiam că începusem să ne ju- căm cu focul grecesc, care arde şi mistuie. -1 JS: Erard de Siverey îmi spuse: „Sire, **^ dacă credeţi că nici eu, nici stirpea mea nu vom fi dezonoraţi din această cauză, mă voi duce să cer contelui d'Anjou, pe care-l văd colo, în mij- locul taberelor, să vă vină în ajutor". Iar eu i-am răspuns : „Messirc Erard, eu cred, că îţi vei face marc onoare dacă vei merge să cauţi aju- tor pentru vieţile noastre, fiind des- tul de nesigură şi cea a domniei tale." (Joinville, Hisioirc de Saint Louis, 40, 22C) După ziua cu Templierii n-am mai purtat cu Bclbo decît conversaţii fugitive la bar, unde mă duceam din ce în ce mai rar, pentru că lucram la teză. Intr-o zi era un mare marş împotriva comploturilor neofasciste, care trebuia să pornească de la Universitate, şi la care fuseseră invitaţi cum se întîmpla pe atunci. Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
|