2009 Cuprins I. Secţia civilă 6

I. Secţia civilă

1. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene

Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuie să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale, la care trimite art.25 alin.1 teza a II-a din Constituţie a obligaţiilor impuse prin art.5 din Legea nr.248/2005. Cetăţenii români au obligaţia de a respecta legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi care să compromită imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate prin documentele internaţionale.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.22 din 4 februarie 2009

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.3776/99/2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul C.G. pentru a se dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pentru cel mult trei ani, pe teritoriul Suediei.

Prin sentinţa civilă nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul C.G.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art.25 din Constituţia României, art.18 din Tratatul CE, art.4 din Directiva 2004/38 CE.

S-a mai reţinut că prin prezenta acţiune nu s-au invocat şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, instanţa nu poate să reţină în nici un caz că inexistenţa vizei de ieşire din ţară ar constitui „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii”, mai ales în condiţiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.

Împotriva sentinţei civile nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu sediul în Bucureşti.

Se critică sentinţa apelată, susţinându-se că returnarea pârâtului şi readmisia acestuia în baza unui Acord de readmisie se aplică când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea. Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului, rezultă că acesta ajungând în Suedia în oraşul Stockholm a cerşit. Ca atare, autorităţile suedeze au considerat prezenţa pârâtului pe teritoriul lor ca fiind o ameninţare la adresa ordinii publice.

Dreptul la libera circulaţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4 din art.2 al Protocolului nr.4 C.E.D.O.

Apelul formulat este întemeiat.

Din examinarea actelor depuse rezultă că intimatul-pârât C.G. a fost returnat din Suedia la data de 11.04.2008 în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi Suedia ratificat prin Legea nr.642/2001.

Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului la punctul de frontieră rezultă că intimatul C.G. a ajuns în Suedia în oraşul Stockholm unde a cerşit.

Articolul 38 lit.a) din Legea nr.248/2005 prevede că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

În speţă această posibilitate şi nu obligativitate stipulată prin Legea nr.248/2005 obligă instanţa care nu cenzurează măsura returnării, să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză.

Potrivit art.5 din Legea nr.248/2005 pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii români au obligaţia prevăzută la lit.a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României.

Ori, România devenind stat membru al Uniunii Europene în concordanţă şi cu Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O. are capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

În acest context, activitatea de cerşit pe care intimatul o practica pe teritoriul Suediei compromite imaginea României, afectând securitatea şi ordinea publică.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art.27 din Directiva 2004/38/CE.

Faţă de art.27 din Directiva 2004/38/CE instanţa reţine că se impune faţă de intimatul-pârât o restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Suediei, măsură care respectă atât principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita intimatului C.G.

Pentru considerentele mai sus expuse şi în conformitate cu art.296 C.pr.civ. a fost admis apelul formulat, s-a admis acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Suediei a pârâtului C.G., pe o perioadă de doi ani cu începere de la data pronunţării deciziei curţii, adică 4 februarie 2009.

2. Legea nr.10/2001. Restituire în natură

Restituirea în natură a terenurilor intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001, dacă terenul este disponibil. Caracterul reparatoriu al legii include şi acele terenuri din intravilan care, până la 14 februarie 2001 – data intrării în vigoare a legii –, nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite. Legea impune şi condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: amplasamentul să fie acelaşi cu al fostei proprietăţi, în intravilan, preluarea să fie abuzivă, terenul să nu fi fost restituit în procedura instituită prin Legea nr.18/1991 şi deţinător să fie unitatea administrativ-teritorială.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.47 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui s-a admis acţiunea formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Bârlad, a fost anulată dispoziţia nr.869/2008 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să restituie în natură în proprietatea reclamantei suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în Bârlad, str. „P.R.” nr.44 (fostă str. „F.” nr.13), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în sumă de 50 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea întocmai a acesteia.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri, fapt constatat prin sentinţa civilă nr.7130/12.12.1994 a Judecătoriei Bîrlad, restituindu-i-se reclamantei dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5312 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13.

S-a mai constatat că reclamanta este îndreptăţită să fie repusă în dreptul de proprietate şi la diferenţa de 2688 m.p.

Împotriva sentinţei civile nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui a formulat apel Primarul municipiului Bîrlad, criticând sentinţa apelată pentru următoarele motive: din suprafaţa de 2688 m.p. revendicată de petentă, o parte este ocupată de un bloc de locuinţe, iar o suprafaţă de 400 m.p. este ocupată de construcţii provizorii (garaje); reclamanta P.E. nu a depus actul de proprietate, dovada preluării abuzive a imobilului revendicat şi certificatul de calitate de moştenitor; nu a fost depusă documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr.869/2008; în cauză nu s-a efectuat o expertiză topografică, neexistând pentru restituirea în natură a terenului din Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fosta str. „F.” nr.13) un studiu topografic; având în vedere că suprafaţa de teren de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44, judeţul Vaslui este imposibil de restituit în natură, fiind ocupată de bloc de locuinţe şi lucrări de sistematizare verticală aferente, a apreciat apelantul-pârât că instanţa de fond a dispus în mod superficial restituirea în natură a terenului.

Apelul este întemeiat pentru considerentele de mai jos.

Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, beneficiază de dispoziţiile legii şi moştenitorii persoanei îndreptăţite.

Din actele depuse, rezultă că P.E. este fiica lui P.V., decedat la 22 iunie 1980, acesta fiind fiul lui C.P. şi al lui M. P.

Tatăl reclamantei a avut două surori – P.E., decedată la 11 martie 1974 şi P.M., decedată la 11 octombrie 1983, petenta P.E. fiind nepoata celor două defuncte şi singura moştenitoare a acestora.

Sub acest aspect, într-adevăr sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a Judecătoriei Bîrlad, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.121/7.04.1995 a Tribunalului Vaslui, statuează cu autoritate de lucru judecat că petenta este nepoata de frate a numitelor P.M. şi P.E., în prezent decedate.

Prin certificatul nr.3545/29 martie 1994 emis de Ministerul Finanţelor, Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad se atestă că la nr.708 au figurat P.E. şi P.M. din Bîrlad, cu un teren în suprafaţă de 8000 m.p. în Bîrlad, str. „F.” nr.13, în perioada 1958-1961.

Totodată, matricola privind impozitul pe clădiri şi teren proprietate nr.349/25.VI.1952 atestă că P.E. şi P.M. figurează cu teren în suprafaţă de 8000 m.p. în Bîrlad, str. „F.” nr.13 şi, începând cu anul 1962, terenul nu a mai fost impus în evidenţele fiscale, fiind folosit de Consiliul Popular Bîrlad.

În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr.10/2001.

În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, potrivit art.23.1 din H.G. nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective).

Or, în litigiu reclamanta-intimată P.E. a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 8000 m.p. din Bîrlad, str. „F.” nr.13 cu certificatul nr.3545/29 martie 1994 emis de Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad şi matricola nr.7/25.VI.1952 emisă de aceeaşi autoritate, a autoarelor sale P.E. şi P.M.

În materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă, aşa cum au fost menţionate şi cele de mai sus. Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorilor acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a Judecătoriei Bîrlad i s-a reconstituit petentei P.E. dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr.18/1991 după autoarele sale P.M. şi P.E. pentru suprafaţa de 5312 m.p., teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13, judeţul Vaslui.

În prezentul litigiu, pentru diferenţa de 2688 m.p., până la 8000 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13 (în prezent str. „P.R.” nr.44), reclamanta P.E. a solicitat restituirea în natură a acestei suprafeţe în baza Legii nr.10/2001.

La instanţa de apel a fost efectuată o expertiză tehnică topo-cadastrală, în vederea identificării suprafeţei de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fostă str. „F.” nr.13) şi stabilirii de expert dacă suprafaţa de teren este liberă de construcţii şi poate fi restituită în natură.

Din raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală şi obiecţiunile formulate de apelantul Primarul municipiului Bîrlad, rezultă că din suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44, numai suprafaţa de 673,985 m.p. nu poate fi restituită în natură, deoarece pe de o parte nu face parte din vechiul amplasament al proprietăţii, iar pe de altă parte în prezent este proprietatea privată a unei persoane fizice – aspect necontestat de intimată.

Faţă de acestea şi de dispoziţiile art.296 C.pr.civ. a fost admis apelul formulat de Primarul municipiului Bîrlad şi a fost schimbată în parte sentinţa Tribunalului Vaslui, în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei civile nr.630/3.06.2008 a Tribunalului Vaslui a obligaţiei restituirii suprafeţei de teren de 673,985 m.p., ce nu este în posesia Primarului municipiului Bîrlad pentru a dispune restituirea ei şi a fi obligat Primarul municipiului Bîrlad să acorde reclamantei despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru această suprafaţă de teren.

3. Acţiune în constatarea dreptului de servitute legală. Drept de acces pentru operatorul public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii

Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor de terenuri, un drept de acces stabilit prin lege, pentru instalare, întreţinere a liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora. Exercitarea dreptului este stabilită prin convenţia părţilor, a acordului proprietarului terenului şi a furnizorului de servicii de telecomunicaţii (Legea nr.74/1996, O.U.G. nr.79/2002). În consecinţă, acesta nu poate dobândi dreptul de servitute legală, conform art.616 – 643 C.civ., temei de drept invocat în cererea reconvenţională.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.29 din 21 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vaslui la data de 5 februarie 2007, reclamantul C.C. a chemat în judecată pârâta S.C. „R.” S.A. Vaslui pentru a fi obligată să schimbe traseul celor trei stâlpi de telecomunicaţii amplasaţi pe terenul proprietatea sa şi să îi plătească despăgubiri.

Reclamantul a susţinut că pârâta nu i-a răspuns la notificări, s-a prevalat de dispoziţiile art.576 C.civ., deşi nu are un titlu constitutiv de servitute, datorând despăgubiri conform art.616 C.civ, fiindu-i încălcat dreptul său de proprietate consacrat constituţional.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat constatarea dreptului de servitute legală (de acces) pe terenul din satul S., comuna B., judeţul Vaslui, situat în punctul „P.” şi obligarea reclamantului C.C. la asigurarea accesului societăţii pe terenul proprietatea acestuia şi chemarea în garanţie a Comisiei locale Banca şi Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr.18/1991.

Prin sentinţa civilă nr.1087 din 10.04.2008 Judecătoria Bârlad a respins ca neîntemeiate, excepţia insuficientei timbrări a acţiunii şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, ridicate de pârâta S.C. „R.” SA.; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. „R.”, împotriva reclamantului-pârât C.C., pentru constatarea dreptului de servitute legală de acces; a constatat că pârâta-reclamantă S.C. „R.” S.A. are un drept de servitute legală de acces la cei trei stâlpi de telefonie instalaţi pe suprafaţa de teren din punctul „P.”, din extravilanul satului S., comuna B., judeţul Vaslui; a obligat reclamantul-pârât C.C. să permită pârâtei S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de teren pe care sunt amplasaţi cei trei stâlpi de telefonie, respectiv pe terenul din punctul „P.”.

Pe fondul cauzei, judecătoria a reţinut că cei trei stâlpi de telefonie au fost instalaţi conform dispoziţiilor Decretului nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, anterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului reclamantului, prin titlul nr.619/14.566 din 25.09.1999 emis de Comisia Judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. La data formulării acţiunii fiind în vigoare Legea nr.74/1996 şi O.U.G. nr.79/2002, actele normative statuează că furnizorii de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile legii pot să instaleze, să întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, inclusiv suporturile de comunicaţii electronice şi celelalte facilităţi necesare pentru susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii, de comunicaţii electronice pe deasupra, în sau sub imobilele aflate în proprietate publică sau privată, după caz.

În aplicarea şi interpretarea art.577 şi art.586 C.civ. a constatat instanţa de fond că pârâta a dobândit un drept de servitute legală de interes public asupra terenului pentru care reclamantul are drept de proprietate reconstituit. Exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată de C.C.

Consecinţa constatării dreptului de servitute, a admiterii cererii reconvenţionale este obligarea reclamantului-pârât să îi permită S.C. „R.” S.A. accesul pe proprietatea sa.

A constatat judecătoria, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză agricolă, că reclamantului nu i-a fost cauzat nici un prejudiciu, terenul nefiind lucrat de reclamant în ultimii trei ani.

În apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Bârlad, reclamantul a adus critici privind aplicarea greşită a legii în constatarea dreptului de servitute legală, dispoziţiile Decretului nr.197/1955 fiind abrogate prin Legea nr.18/1991 implicit, fiind încălcat dreptul său de proprietate, principiile fundamentale în apărarea acestuia, menţionate de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr.127/A/23.09.2008, a admis apelul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr.1087/10.04.2008 a Judecătoriei Bârlad, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. „R.” S.A. împotriva pârâtului C.C. pentru constatarea dreptului de servitute legală de acces.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că activitatea pârâtei este supusă reglementării O.U.G. nr.79/2002, inclusiv dreptul de acces pe proprietăţile private, chiar dacă a luat naştere în virtutea unui act normativ anterior, exercitarea acestuia fiind supusă legii speciale în vigoare, care nu face referire la situaţii tranzitorii.

A reţinut instanţa de apel că Legea nr.74/1996, în vigoare la data introducerii cererii reconvenţionale, recunoştea operatorului public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii, prin art.15, un drept de acces în imobile, incite şi alte proprietăţi, drept care putea fi exercitat numai în condiţiile stabilite de lege, pe care pârâta-reconvenientă nu le-a dovedit că le îndeplineşte pentru a cere în instanţă recunoaşterea acestui drept. Astfel, în mod greşit prima instanţă a admis cererea intimatei invocând Codul civil ca temei de drept al acestei soluţii, deoarece pe de o parte, acesta nu îşi are aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii, iar pe de altă parte, exercitarea dreptului de servitute de acces nu se poate realiza după bunul plac al reclamantei, se arată în considerentele hotărârii atacate. Pentru situaţii de urgenţă, în ipoteza unui refuz al proprietarului, există posibilitatea recunoscută de lege intimatei, de a recurge la alte proceduri, iar legea specială în vigoare (O.U.G. nr.79/2002) recunoaşte în art.23 alin.2 un drept de acces care poate fi exercitat numai dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii.

Celelalte critici care vizează încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului au fost reţinute de tribunal ca neîntemeiate, cu motivarea că stâlpii de telefonie existau pe teren anterior reconstituirii dreptului de proprietate, deservesc un interes public, nu pot fi mutaţi aşa cum a solicitat reclamantul. Suprafaţa ocupată este de 6,78 m.p., terenul nu a fost exploatat agricol, profitul nerealizat de proprietar nu s-a putut determina. Instanţa de fond nu şi-a încălcat atribuţiile şi nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.

Împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat recurs pârâta S.C. „R.” S.A., fiind invocată aplicarea greşită a legii în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de servitute legală.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că dreptul recurentei s-a născut în anul 1972, la instalarea reţelei, conform prevederilor art.4 Decretul nr.197/1955, precum şi dreptul subsecvent de întreţinere a liniilor şi reţelelor de telecomunicaţii, dispoziţii preluate prin Legea nr.74/1996 în art.15 şi 16. Situaţiile tranzitorii privesc numai conectarea iniţială a abonatului la reţeaua titularului de licenţă (art.16 alin.2).

A susţinut recurentul-pârât că, în caz de împărţire a fondului aservit, servitutea va rămâne neschimbată în limitele ei, în favoarea fondului dominant, în cauză reţeaua de telecomunicaţii, iar schimbarea proprietarului nu a afectat dreptul de servitute.

S-a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991 s-a făcut cu respectarea tuturor sarcinilor, a dreptului de servitute legală, care continuă să existe, iar sub aspectul daunelor cerute, nu au fost cauzate reclamantului, nefiind îndreptăţit la despăgubiri.

Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută în considerentele hotărârii atacate are corespondent în probele dosarului, instanţa stabilind corect dispoziţiile legale aplicabile şi anume O.U.G. nr.79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor.

Instanţa de apel a dispus schimbarea în parte a sentinţei şi anume a respingerii capătului din cererea reconvenţională pentru „constatarea dreptului de servitute legală de acces”, păstrând restul dispoziţiilor hotărârii.

Cererea reconvenţională are două capete de cerere, instanţa de fond le-a soluţionat prin două dispoziţii, constatând dreptul de servitute legală de acces şi obligarea reclamantului-pârât C.C. de a permite S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de teren pe care sunt amplasaşi cei trei stâlpi.

În partea în care sentinţa a fost desfiinţată nu mai are nici o putere, deci constatarea dreptului de servitute legală.

În puterea lucrului judecat au intrat celelalte dispoziţii ale hotărârii şi anume cele prin care reclamantul C.C. este obligat să permită „accesul” la cei trei stâlpi de telefonie, respingerea acţiunii principale şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârât.

Apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

La data investirii judecătoriei, 5 februarie 2007, pârâta S.C. „R.” S.A. era furnizor de reţele de comunicaţii electronice a cărui activitate este reglementată prin O.U.G. nr.79/2002, având drepturile şi obligaţiile stabilite prin art.23 şi art.24.

Prin lege s-a atribuit furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice dreptul de a instala, de a întreţine, de a înlocui şi a muta orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate privată, fiind stabilită prin art.26 din ordonanţă modalitatea prin care titularii dreptului îl pot exercita şi anume prin încheierea unui contract în formă autentică.

Faptul că stâlpii de telefonie sunt amplasaţi pe terenul preluat de stat anterior reconstituirii dreptului de proprietate pentru autoarea reclamantului, nu îi conferă furnizorului de reţele de telecomunicaţii un drept de servitute în sensul dispoziţiilor Codului civil, art.616-643, invocate de pârât în motivarea în drept a cererii reconvenţionale.

Curtea a avut în vedere că prin Decretul nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii (art.4) legiuitorul a dat dreptul autorităţii competente de a instala stâlpii, în speţă pe terenul particularilor, alăturat obligaţiei corelative de a despăgubi pe cel prejudiciat, titular al acţiunii în justiţie, în termenul şi modalitatea stabilită prin actul normativ.

Prin Legea nr.74/1996 privind telecomunicaţiile, furnizorii serviciilor de telecomunicaţii, categorie în care este inclusă şi pârâta-recurentă, pentru operatorul public de reţea este reglementat prin art.15 şi art.16 dreptul de a instala, de a întreţine şi de a muta liniile de transmisie, suporturile acestora şi punctele terminale folosite în, pe, sub sau deasupra proprietăţii în condiţiile acestei legi, prin „convenţie scrisă”, încheiată cu proprietarul sau deţinătorul terenului. În cazul în care nu se obţine „acordul”, s-a instituit o procedură administrativă pentru exercitarea dreptului de instalare şi întreţinere supusă controlului instanţei de contencios administrativ, Legea nr.74/1996 prin art.67 dispunând abrogarea Decretului nr.197/1955.

În art.616, Codul civil prevede că „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama a trece pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi, în proporţie cu pagubele ce s-ar ocaziona”.

Servitutea de trecere este reglementată în Codul civil ca o servitute legală de interes privat. Dreptul de „instalare şi acces”, atât în reglementarea anterioară O.U.G. nr.79/2002, la data investirii instanţei de fond, cât şi în soluţionarea recursului impune o sarcină proprietarului terenului în interes public.

Curtea a reţinut că, prin art.576, Codul civil defineşte servitutea ca o sarcină impusă unui fond pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân şi constituie una din limitările caracteristice ale dreptului de proprietate. Ea presupune existenţa „a două imobile” ce aparţin unor proprietari diferiţi. Fondul „dominant” este cel în favoarea căruia se constituie servitutea, iar cel în sarcina căruia s-a constituit este fondul aservit. Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor de terenuri în ceea ce priveşte instalarea, întreţinerea liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora, ce are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al operatorului, al furnizorului serviciilor de telecomunicaţii. Dreptul este stabilit prin lege, poate fi exercitat numai în condiţiile stabilite de aceasta, fiind impuse şi obligaţii pentru proprietarul terenului, şi are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al furnizorului de servicii de telecomunicaţii.

Dreptul de acces este prevăzut prin lege, de amplasare şi întreţinere, poate fi exercitat în condiţiile stabilite de aceasta. În lipsa convenţiei, acordul proprietarului poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească, care ţine loc de contract între părţi.

În consecinţă, proprietatea asupra suporturilor de transmisie, a stâlpilor în speţă, nu conferă recurentei calitatea de „fond dominant”, de proprietar asupra terenului, în sensul dispoziţiilor Codului civil, fără de care nu se poate constitui servitutea.

Prin lege s-a constituit dreptul de instalare finalizat prin montare şi cel corelativ de întreţinere, pe durata existenţei, în speţă a stâlpilor. Proprietarului actual, reclamantul-intimat, i s-a transmis numai obligaţia de a permite accesul pe terenul individualizat în dispozitivul sentinţei, dispoziţie păstrată prin decizia atacată. Modalitatea investirii prin cererea reconvenţională a impus soluţia şi nu pronunţarea, conform O.U.G. nr.79/2002, a hotărârii care să ţină loc de contract.

În propria cale de atac nu se poate agrava situaţia, astfel că în limitele investirii prin motivele de recurs, curtea a constatat că decizia tribunalului nu a încălcat dispoziţiile legale analizate şi, în temeiul art.312 C.civ., curtea a respins recursul.

4. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art.11 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sunt lovite de nulitate absolută.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.113 din 18 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.367/8 aprilie 2008, Judecătoria Hîrlău a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune ca fiind rămasă fără obiect, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi în consecinţă a respins acţiunea restrânsă, promovată de reclamanta S.C.-D.P.-Iaşi, prin reprezentanţi legali, în contradictoriu cu pârâţii S.C. „C.P.M.” S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul român, prin reprezentantul său legal - Ministerul Economiei şi Finanţelor.

A constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.963 din 27.07.2006 şi a încheierii de rectificare nr.1520 din 9.08.2006, cu privire la bunul imobil denumit C1-hală de depozitare cu suprafaţa construită de 591,91 m.p., situată în corpul de proprietate cu numărul cadastral 210 din extravilan, P.2 (724/2) şi a dispus restituirea bunului în proprietatea statului român.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu privind dreptul de administrare, când reclamanta ar fi putut sta în instanţă în nume propriu, ci în situaţia unui litigiu referitor la dreptul de proprietate. Reclamanta a arătat instanţei cine este titularul dreptului de proprietate – statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care a şi formulat cerere de intervenţie în interes propriu, astfel că S.C.-D.P.-Iaşi nu putea solicita în nume propriu anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci numai în numele statului român, prin reprezentanţii legali, ca proprietar al bunurilor pretinse.

Singurul bun dintre cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare şi încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006 care face parte din proprietatea publică a statului este imobilul denumit hala de depozitare cu suprafaţa de 591,91 m.p. situat în corpul de proprietate 210. Toate celelalte imobile se regăsesc în evidenţa contabilă a reclamantei, conform constatărilor expertului şi nu fac parte din proprietatea publică a statului.

Ca atare, reclamanta nu putea introduce acţiune în nume propriu, ci numai în numele proprietarului, iar instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor instanţa a admis-o în parte, reţinând că hala de depozitare este proprietatea publică a statului, iar cu privire la acest bun, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut.

Împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008 a Judecătoriei Hîrlău au formulat apel S.C.”C.P.M.” S.R.L., statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pârâta R.I.

Prin decizia civilă nr.699/27 octombrie 2008, Tribunalului Iaşi a admis apelul declarat de pârâta S.C.”C.P.M.” S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008 pronunţată de Judecătoria Hîrlău, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de intervenţie principală formulată de statul român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor; a respins apelul declarat de intervenientul statul român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că cererea de apel formulată de pârâta S.C. „C.P.M.” S.R.L. este fondată, deoarece Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi prin care s-a dispus atribuirea în fizic către pârâta-apelantă este anterior H.G. 1711/2004.

Din momentul atribuirii prin ordin a suprafeţei de 62100 m.p. către R.I.-I., în patrimoniul acesteia a intrat şi şopronul multifuncţional în puterea accesiunii reglementată de art.492 C.civ.

Dobândind dreptul de proprietate asupra şopronului multifuncţional în litigiu la chiar data emiterii Ordinului din 16.02.2001, pârâtei R.I.-I. nu îi poate fi opus de către statul român dreptul său de proprietate publică.

În speţă, fără ca în discuţie să fie uzul sau interesul public al şopronului multifuncţional, se perpetuase deja în patrimoniul apelantei R.I.-I. în puterea dispoziţiilor art.492 C.civ. la chiar data emiterii Ordinului Prefectului nr.41 din 16.02.2001.

Anterioritatea dreptului de proprietate al apelantei R.I.-I. are întâietate faţă de dreptul de proprietate publică invocat de Statul Român.

Împotriva deciziei civile nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi a formulat recurs statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Decizia recurată a fost criticată pentru următoarele motive:

Prin Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi s-a dispus atribuirea în fizic către pârâtă a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, a bucătăriei, a garajului şi a grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62.100 m.p. aflat la acea dată în administrarea S.C.P.P. Iaşi – Ferma M. Ulterior a fost eliberat titlul de proprietate la data de 12.04.2006. Legalitatea titlului a făcut obiect al analizei instanţelor judecătoreşti.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, bunul în litigiu denumit şopron multifuncţional nu a făcut obiectul atribuirii în fizic.

Instanţa reţine greşit că la data emiterii H.G. nr.1711, respectiv la 4.11.2004, dreptul de proprietate asupra şopronului multifuncţional se perpetuase deja în patrimoniul apelantei R.I.-I., în puterea dispoziţiilor art.492 C.civ., această dispoziţie legală nefiind o condiţie pentru recunoaşterea dreptului de proprietate.

Ca efect al Legii nr.213/1998 şi al Legii nr.215/2001 – art.136 din Constituţie se face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate publică ce aparţine unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile aşa cum prevede art.136 alin.4 din Constituţia României şi art.11 din Legea nr.213/1998.

În cauză primează caracterul de bun ce aparţine domeniului public al statului.

S-a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului şi admiterea cererii de intervenţie principală.

Recursul formulat este întemeiat.

Prin Ordinul nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi în baza prevederilor Legii nr.1/2000 şi a H.G. nr.180/2000 s-a dispus atribuirea în fizic pârâtei apelante R.I.-I. a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, bucătăriei, garajului şi grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62100 m.p. teren aflat în administrarea S.C.P.P. – Ferma M.

Prin decizia civilă nr.669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi s-a menţinut Ordinul nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi.

Prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată (irevocabilă) s-a reţinut de instanţa de recurs că imobilele – clădiri ce au fost restituite reclamantei R.I.-I. prin Ordinul nr.41/16 februarie 2001 nu reprezintă construcţiile ce au fost edificate de către S.C.P.P. Iaşi.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.963 din 27.07.2006, pârâta R.I.-I. vinde S.C. „C.P.M.” S.R.L. imobilul proprietatea sa format din conac, 15 anexe gospodăreşti în suprafaţă construită de 2359 m.p. şi terenul aferent acestora, imobilul fiind dobândit de vânzătoarea R.I.-I. prin Ordinul nr.41/16.02.2001 şi ulterior titlul de proprietate eliberat sub nr.23200/12.04.2004. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 27 iulie 2006.

Ulterior numai la cererea cumpărătorului S.C.”C.P.M.” S.R.L., biroul notarial a rectificat prin două încheieri, din 31 iulie 2006 şi apoi din 9 august 2006, alineatul 2 al contractului de vânzare-cumpărare nr.963/27 iulie 2006, inserându-se şi hala de depozitare construită de 591,91 m.p.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sub nr.963/27.07.2006 şi încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006 pentru imobilul denumit hală de depozitare în suprafaţă construită de 591,91 m.p.

La instanţa de fond, Judecătoria Hîrlău, prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că şopronul multifuncţional (ce figurează ca imobil C1 în anexa 2 la Monitorul Oficial nr.172/4.11.2004 în domeniul public al statului) este acelaşi cu cel vândut şi nominalizat prin încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006.

Totodată s-a mai reţinut de expertiză că acest şopron multifuncţional a fost edificat de S.C.P.P. Iaşi şi dat în folosinţă (în administrare) în anul 1985.

Acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părţile din cauză.

Aşa fiind, reţine instanţa de recurs că hala de depozitare (şopronul multifuncţional) nu a constituit obiectul restituirii în fizic apelantei-pârâte prin Ordinul nr.41/2001 (aspect reţinut şi prin hotărârea irevocabilă 669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi), este o construcţie edificată de S.C.P.P. Iaşi în anul 1985 şi prin H.G. 1711/2004 este un bun proprietate publică a statului având un număr de inventar 116827 şi cod de clasificare 8.29.06.

Potrivit art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia al.1 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”, iar potrivit art.3 al aceluiaşi articol „Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.

Prin urmare, bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului şi ca atare contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut cu privire la acest bun.

Dispoziţiile art.492 C.civ. – proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiilor – şi art.494 C.civ. – ce reglementează drepturile ce se nasc din ridicarea unor construcţii de către un terţ – au fost greşit interpretate de instanţa de apel, nefiind aplicabile în cauză; bunul înstrăinat este scos din circuitul civil, este inalienabil şi nu poate constitui obiect al vânzării (art.1310 C.civ.).

Motivele de recurs formulate se încadrează în dispoziţiile art.304 pct.7, pct.9 C.pr.civ.

În temeiul art.312 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de intervenientul principal statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a fost modificată în parte decizia nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi, cu respingerea apelului formulat de S.C.”C.P.M.” S.R.L. şi cu păstrarea sentinţei primei instanţe.

Judecătoria Hîrlău în mod legal a admis numai în parte cererea de intervenţie în nume propriu şi nu în totalitate, formulată de statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât s-a constatat nul absolut parţial contractul de vânzare-cumpărare şi încheierea de rectificare numai pentru bunul imobil proprietate publică, iar nu şi cu privire la celelalte bunuri.

5. Antecontract. Bun în indiviziune

Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare potrivit căreia promitentul-cumpărător va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra, în situaţia în care „terenul” nu va cădea în lotul promitentului-vânzător, este o clauză care poate fi invocată numai de promitentul-cumpărător ori de succesorii săi, nu şi de succesorii promitentului-vânzător.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.92 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.2915/3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-au respins excepţiile lipsei de interes a reclamanţilor şi nulităţii antecontractului, invocate de pârâţi.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.I.-N. în contradictoriu cu pârâţii P.V., P.L.-G., personal şi prin P.V., P.S.-G., personal şi prin P.V., P.C.-E. şi P.I.I.

S-a reţinut de prima instanţă că reclamantul îşi justifică interesul prin aceea că este parte – promitent-cumpărător – în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.264/2002, mai mult reclamantul a intrat în posesia acestuia, după cum au susţinut martorii.

S-a mai reţinut că la data de 16.03.2005 a fost încheiat actul de partaj voluntar nr.22, cu privire la terenul din /.137, inclusiv parcela 1/1862/54/2 şi 1/1862/54/3 predate de P.I. La data de 27.09.2004, anterior notificării, P.E., P.V., P.L.-G. şi P.S.-G. au vândut lui B.M.V. terenul de 4000 m.p. din totalul de 18.039 m.p., situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, parcela 1/1872/54/4, sector cadastral 47, cu numărul cadastral 1541. Prima instanţă nu a putut reţine intenţia lui P.I., căruia i-a revenit terenul în litigiu, de a frauda pe creditorul L.-I.N.

Pe de altă parte, prin acţiune s-a solicitat desfiinţarea parţială a actului de partaj voluntar nr.22/1603/2005, ceea ce ar prejudicia interesele partajanţilor, putându-se solicita doar desfiinţarea totală.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel L.-I.N.

Prin decizia civilă nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, s-a respins apelul formulat de L.I.N. împotriva sentinţei civile nr.2915 din 3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că obiectul antecontractului l-a reprezentat un bun determinat care nu se afla în proprietatea exclusivă a promitentului vânzător, iar în calitate de proprietari indivizi ai bunului ce formează obiectul antecontractului, pârâţii P.I. şi P.E. au procedat la încheierea contractului de partaj în virtutea unei prerogative legale.

Pe de altă parte, aceiaşi pârâţi nu şi-au asumat nicio obligaţie contractuală faţă de reclamant, fiind terţi faţă de antecontract, iar reclamantul nu a dobândit prin acest act un drept real asupra bunului pe care să-l poată opune pârâţilor.

Împrejurarea că pârâţii P.E. şi P.I. au încheiat contractul de partaj voluntar contestat de debitorii reclamantului şi au obţinut în lot terenul din antecontract, nu echivalează cu o complicitate la fraudă, chiar în condiţiile în care ar fi cunoscut de existenţa antecontractului, ci cu exercitarea unei prerogative legale.

Împotriva deciziei civile nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat recurs L.-I.N., criticând decizia recurată pentru următoarele motive:

La data de 5.04.2002 s-a încheiat la notarul public, sub nr.264/5.04.2002, între părţi, un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului de 3000 m.p. situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, achitându-se suma de 14.687.500 lei din 66.000.000 lei, urmând ca restul să fie achitat în momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

La data de 16.03.2004 a decedat P.V şi, deşi P.I.I. şi P.C.-E. au fost notificaţi să meargă la notariat pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare, aceştia au refuzat în mod sistematic.

La data de 16 martie 2005, părţile au încheiat un partaj voluntar în detrimentul debitorului recurent.

Pârâţii au cunoscut existenţa antecontractului şi prin actul de partaj voluntar au avut drept scop împiedicarea creditorului în executarea creanţei prin diminuarea patrimoniului debitorilor.

Curtea a constatat că recursul formulat este întemeiat.

Acţiunea pauliană reglementată în art.975 C.civ. este acea acţiune prin care creditorii pot cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor juridice încheiate de debitor în frauda lor.

Pentru exercitarea acţiunii pauliene, textul art.975 C.civ. fixează două condiţii, actele atacate să pricinuiască un prejudiciu creditorului şi să fie frauduloase (viclene).

La data de 5.04.2002, la notarul public, sub nr.264/5.04.2002 s-a încheiat între P.V. şi L.-I.N. un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă totală de 3000 m.p. (dezmembrat din suprafaţa totală de 18.039 m.p.) categoria de folosinţă arabil, situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54.

Preţul vânzării declarat de părţi a fost de 66.000.000 lei, din care s-a achitat la data autentificării prezentului antecontract suma de 14.687.500 lei.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că de la data încheierii antecontractului, L.-I.N. a posedat terenul în litigiu.

Examinând clauzele antecontractului prin prisma dispoziţiilor art.975 C.civ. invocate de reclamant în acţiune şi a dispoziţiilor art.702 şi 965 C.civ. invocate de pârâţii P.E. şi P.I.I. prin întâmpinarea depusă, curtea a constatat următoarele:

P.V., promitentul-vânzător, s-a obligat ca în situaţia în care apare vreun litigiu legat de dezbaterea succesiunii sau de împărţeala moştenirii de pe urma defunctului tată P.I. să restituie promitentului cumpărător de două ori suma primită ca avans.

Părţile contractante s-au mai obligat ca, în situaţia în care se răzgândesc, promitentul-vânzător să plătească promitentului-cumpărător suma de 1000 EURO, iar în cazul în care promitentul-cumpărător se răzgândeşte, să piardă jumătate din suma achitată, respectiv 250 EURO.

Niciuna din clauzele mai sus arătate nu mai subzistă în condiţiile în care nici promitentul vânzător şi nici promitentul cumpărător „nu s-au răzgândit” până la decesul promitentului-vânzător P.V., decedat la 16.03.2004.

Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare, potrivit căreia promitentul-cumpărător (respectiv L.-I.N.) va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra în cazul în care terenul care face obiectul antecontractului va fi în litigiu, grevat de sarcini sau promis spre vânzare altor persoane, ori în situaţia în care apare vreun litigiu legat de dezbaterea succesiunii după defunctul P.I. sau în cazul în care terenul nu va cădea în lotul promitentului-vânzător, este o clauză care poate fi invocată numai de promitentul-cumpărător L.I.N. şi nu şi de succesorii promitentului-vânzător. Este o clauză certă, de protejare exclusivă a intereselor cumpărătorului-promitent şi care a fost inserată în antecontract prin acordul de voinţă al părţilor P.V. şi L.-I.N.

Instanţele au interpretat greşit această clauză, în interesul pârâţilor, deşi ea a fost inserată numai în interesul promitentului-cumpărător, reclamantul-recurent din această cauză.

L.-I.N. nu s-a prevalat de clauza mai sus examinată, ci a notificat moştenitorii prin executor judecătoresc să se prezinte la notariat pentru perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare teren în suprafaţă totală de 3000 m.p. situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54 în patrimoniul pârâţilor.

După decesul promitentului-vânzător la 16.03.2004, la data de 11 mai 2004 s-a emis certificatul de moştenitor nr.67/2004, unde a fost dezbătută succesiunea după P.I., decedat la 10 martie 2002 şi după P.V., decedat la 16 martie 2004.

Moştenitorii sunt la prima succesiune P.E. – soţie, P.I. – fiu, P.V. – decedat, cel care a avut calitatea de vânzător-promitent în antecontractul nr.264 din 5.04.2002.

În acelaşi certificat de moştenitor, după decesul lui P.V. au rămas ca moştenitori P.V. – soţie, P.L.-G. – fiică, P.S.-G. – fiică.

La data de 16 martie 2005, la biroul notarului public din comuna T., judeţul Iaşi, pârâţii din prezenta cauză au încheiat un act de partaj voluntar, prin care tranzacţionează asupra întregii mase succesorale după cei doi defuncţi P.I. şi P.V.

Parcela 1862/1954 care a făcut obiectul antecontractului nu se mai regăseşte în patrimoniul succesorilor direcţi ai promitentului-vânzător, dar conform actului încheiat se regăseşte în lotul lui P.I. – fratele defunctului P.V.

Aşa fiind, este cert că actul de partaj voluntar a dus la micşorarea patrimoniului celor trei debitoare, respectiv moştenitoarele lui P.V., şi anume soţia P.V. şi fiicele P.L.-G., P.S.-G.

Partajul voluntar s-a încheiat de conivenţă între părţi, în frauda creditorului L.-I.N. cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, parcela 1862/54 sector cadastral 37, deşi moştenitorii lui P.V. cunoşteau de existenţa antecontractului şi fuseseră notificaţi în acest sens.

În raport de toate aceste considerente creditorul, în speţă reclamantul L.-I.N., este în drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de art.975 C.civ., să ceară revocarea în parte a partajului voluntar încheiat de pârâţi cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, sector cadastral 37, parcela 1862/54.

Prin revocarea parţială a actului de partaj voluntar cu privire la suprafaţa de 3000 m.p., toţi moştenitorii celor doi defuncţi P.I. şi P.V. revin în situaţia anterioară revocării, anume a stării de indiviziune numai pentru terenul pentru care s-a dispus revocarea parţială şi care a constituit obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr.264/5.04.2002.

Instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.975 C.civ. şi totodată au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv clauzele antecontractului de vânzare-cumpărare).

Motivele de recurs se încadrează astfel în dispoziţiile art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ..

Curtea a admis recursul şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea reclamantului, dispunând revocarea parţială a actului de partaj voluntar încheiat între pârâţi, cu privire la suprafaţa de teren de 3.000 m.p., păstrând dispoziţiile sentinţei civile nr.2915/3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în parte (prin admiterea apelului) cu privire la respingerea excepţiilor lipsei de interes a reclamantului şi a nulităţii antecontractului, invocate de pârâţi.

6. Hotărâre de îndreptare a erorii materiale. Cale de atac

C.pr.civ. – art.2, pct. 3; art.273; art.281 ind.3 alin.1

Potrivit dispoziţiei înscrise în art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ., încheierile pronunţate în temeiul art.281 şi 281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea lor.

Raportat la acest text, precum şi la prevederile art.273 C.pr.civ., rezultă că hotărârea prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă căii de atac a recursului care se judecă, în baza art.2 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.86 din 27 februarie 2009

Prin sentinţa civilă nr.9660 din 16.09.2008, Judecătoria Iaşi a respins ca tardiv formulată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.11344/2002 a Judecătoriei Iaşi, formulată de D.M.

A reţinut instanţa, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art.282² alin.1 C.pr.civ. cererea e tardivă.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.897 din 15.12.2008, a respins apelul declarat de P.V. şi a păstrat sentinţa judecătoriei.

Pronunţând această decizie, tribunalul a reţinut că reclamantul D.M. a solicitat îndreptarea erori materiale strecurată în cuprinsul sentinţei civile nr.1134/3.06.2002 prin modificarea expresiei din dispozitivul hotărâri din „folosinţa comună” în proprietate în indiviziune. A solicitat de asemenea reclamantul să se menţioneze expres suprafaţa de 130,44 m.p. teren construit, terenul de sub casă, consemnarea în hotărâre a faptului că fiecare dintre părţi devine proprietară pentru o suprafaţă de 65,22 m.p. conform expertizei efectuată în cauză, suprafaţa de teren ce revine fiecărei părţi este de 571,78 m.p. (compusă din 506,56 m.p. şi 65,22 m.p. terenul de sub casă). P.V. a solicitat la rândul ei, îndreptarea erorii materiale în baza unor considerente similare.

Prin încheierea din data de 16.09.2008 Judecătoria Iaşi a respins cererea de îndreptare eroare materială a sentinţei civile nr.11344/2002 formulată de D.M. şi P.V.

La acelaşi termen de judecată petentul D.M. a precizat că solicitarea sa cuprinde şi o cerere de completare a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr.9660/16.09.2008 Judecătoria Iaşi s-a pronunţat şi asupra cereri de completare a sentinţei civile nr.11344/2002 a Judecătoriei Iaşi, apreciind că este tardiv formulată.

Din cuprinsul cererii de apel formulate de P.V., a reieşit că, deşi aceasta făcea referiri la încheierea din data de 16.09.2008, motivele apelului au vizat sentinţa civilă nr.9660/16.09.2008, apelanta făcând referire la respingerea cereri ca tardivă.

Potrivit art.281² C.pr.civ., completarea hotărârii se poate cere în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Sentinţa civilă nr.10344/3.06.2002 a fost comunicată părţilor la data de 3.05.2002 astfel încât cererea de completare a hotărârii, formulată la data de 14.05.2008, este în mod evident tardiv formulată.

În ceea ce priveşte erorile materiale invocate, dispoziţiile art.281 C.pr.civ. vizează greşelile materiale care se pot strecura în hotărâri şi încheieri. Noţiunea de greşeală materială are, în sensul acestei dispoziţii, înţelesul de eroare materială vizibilă avându-se în vedere greşelile asupra numelui, calităţi şi susţinerilor părţilor, cele de socoteli sau orice alte greşeli materiale. Pe calea prevăzută de art.281 C.pr.civ. nu pot fi îndreptate greşelile de judecată care privesc fondul pricini, pentru această situaţie putând fi promovată căile de atac prevăzute de lege. Susţinerile părţilor vizează însă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie ale sentinţei care puteau fi invocate prin apel sau recurs şi nu pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale prevăzute de art.281 C.pr.civ.

P.V. a declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală şi netemeinică.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în hotărâre în sensul modificării expresiei „folosinţă comună” în „proprietate în indiviziune” în ceea ce priveşte suprafaţa de 165,75 m.p. care nu este partajabilă în natură.

Recurenta a arătat că îşi menţine solicitările din cererea de îndreptare a erorii materiale, adică menţionarea expresă a suprafaţei de 130,44 m.p., teren ce se află sub casa de locuit, de asemenea, ca fiind proprietate în indiviziune.

A învederat recurenta că atât ea, cât şi reclamantul D.M., nu se pot bucura de dreptul de dispoziţie ca atribut al dreptului de proprietate, deoarece nu îşi pot intabula terenul construit şi neconstruit, ce le-a revenit în urma partajului, datorită erorilor strecurate în dispozitivul hotărârii.

Recurenta a pretins că cererea formulată nu este tardivă, aceasta încadrându-se în dispoziţiile legale privind erorile materiale şi omisiunile din hotărâri, care pot fi invocate oricând, conform art.281 C.pr.civ.

La termenul de judecată din 27.02.2009, curtea de apel, din oficiu, a invocat şi a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, excepţia inadmisibilităţii recursului.

În acest sens, curtea a reţinut că, potrivit art.281 indice 3 alin.1 C.pr.civ., încheierile pronunţate în temeiul art.281 şi art.281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea.

În cauză, D.M. a investit instanţa de fond cu o cerere prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţa civilă n r. 11344 din 3.06.2002 a Judecătoriei Iaşi privind exprimarea juridică şi suprafaţa de teren ce a format obiectul dedus judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr.11344 din 3.06.2002, Judecătoria Iaşi, în baza dispoziţiilor art.271 C.pr.civ., a luat act de tranzacţia intervenită între reclamantul D.M. şi pârâta P.V. cu privire la ieşirea din indiviziune a unei suprafeţe de teren neconstruit, situat în Iaşi, str. „P.” nr.71.

Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel.

Raportat la aceste prevederi legale, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2 alin.1 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de prevederile art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este supusă aceleiaşi căi de atac, recursul.

P.V. a uzat de această cale de atac, iar împrejurarea că tribunalul a judecat cauza în complet compus din doi judecători şi nu în complet de trei judecători, nu este de natură să îi confere recurentei dreptul de a exercita o cale de atac neprevăzută de lege.

Fiind investită cu soluţionarea recursului declarat de pârâta P.V. împotriva deciziei pronunţate de tribunal în apel, curtea a constatat că acesta este inadmisibil.

În acest sens, curtea a reţinut că, prin cererea cu care a investit instanţa de fond, reclamantul D.M. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr.11344 din 3 iunie 2002 a Judecătoriei Iaşi.

Prin sentinţa civilă a cărei îndreptare s-a solicitat, Judecătoria Iaşi, în baza art.271 C.pr.civ., aluat act de tranzacţia intervenită între părţi cu privire la ieşirea din indiviziune asupra terenului aflat în coproprietatea acestora.

Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte împărţeala părţilor se dă fără drept de apel.

Faţă de cele expuse, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este supusă aceleiaşi căi de atac.

În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii şi a celui constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor.

Faţă de cele ce preced, în baza art.312 alin.1 teza a II-a C.pr.civ., curtea de apel a respins ca inadmisibil recursul declarat de P.V.