2009 Cuprins I. Secţia civilă 6

V. Secţia pentru cauze cu minori şi de familie

1. Cerere de recunoaştere a efectelor unei hotărâri judecătoreşti străine. Suspendarea judecăţii.

Suspendarea judecăţii unei cereri de recunoaştere a efectelor - în România – ale unei hotărâri de încredinţare minor pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene se poate dispune numai în conformitate cu articolul 27 din Regulamentul (C.E.) nr.2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.13 din 22 ianuarie 2009, Dosar nr.4314/99/2008

Art. 27 din Regulamentul (CE) 2201/2003

Prin încheierea din 03 septembrie 2008 Tribunalul Iaşi a dispus suspendarea judecăţii cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii judecătoreşti străine până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a hotărârii nr. 4757/2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena.

Tribunalul a reţinut că pârâta S.G. a făcut dovada că a formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena şi că pe rolul instanţelor române se află în curs de judecată - între părţi - un proces cu acelaşi obiect.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul S.A., invocând punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă şi art. 244 indice 1 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului el arată că prin Hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008 Tribunalul de Primă Instanţă din Atena i-a încredinţat-o pe minora M. şi a obligat-o pe S.G. să-i înapoieze copilul.

Recurentul învederează că pentru a beneficia în România de efectele hotărârii tribunalului din Atena a solicitat recunoaşterea acestei hotărâri în România, făcând dovada că sunt îndeplinite condiţiile din art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dar şi acelea din art. 21 alineat 1 şi alineat 3 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

S.A. susţine că, dispunând suspendarea judecăţii, Tribunalul Iaşi a aplicat greşit art. 27 alineat 1 din Regulamentul nr. 2201/2003. El pretinde că textul reglementează un caz de suspendare facultativă şi că intimata S.G. nu a făcut dovada promovării unei căi de atac împotriva hotărârii instanţei din Atena. Recurentul învederează că intimata a prezentat doar un document redactat în limba română, intitulat „Recurs împotriva deciziei nr. 4757/2008” şi o recipisă poştală din 13 iunie 2008. El mai arată că – potrivit certificatului de informaţii juridice emis la data de 05 iunie 2008 – „hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena nu este supusă, conform Codului de procedură civilă, niciunui mijloc juridic, cum ar fi apelul, opoziţia contra judecării în lipsă, revizuire, revocare opoziţie şi opoziţia unor terţi şi este imediat executabilă conform dispoziţiilor executării forţate”.

În fine, recurentul susţine că a dovedit, prin adresa emisă de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena, că în perioada 07 aprilie 2008 – 13 august 2008 nu a fost depusă nici o cerere pentru Tribunalul de Primă Instanţă Atena de G.S., împotriva lui A.S. sau de revocare a Hotărârii nr. 4757 / 04 iunie 2008.

Formulând întâmpinare, intimata S.G. solicită respingerea recursului. Ea arată că art. 27 punctul 1 din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 stabileşte - fără excepţii - că instanţa dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru, suspendă procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi ordinare de atac.

S.G. susţine că recipisa recomandatei nr. 298592929RO din 13 iunie 2008 face dovada că a declarat recurs împotriva hotărârii nr. 4757 din 04 iunie 2008. Fără stabilirea legalităţii sau ilegalităţii hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena – învederează intimata – nu se poate trece la judecarea cererii de recunoaştere a acestei hotărâri de instanţele române.

În recurs, S.A. a depus înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului Curtea constată că recursul este fondat, în cauză fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă.

S.A. a învestit Tribunalul Iaşi cu o cerere de recunoaştere în România a deciziei nr. 4757/2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena, privind încredinţarea minorei S.M., fiica reclamantului şi a pârâtei S.G.

Cauza se soluţionează în conformitate cu prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Capitolul III al Regulamentului este consacrat recunoaşterii şi executării hotărârilor, secţiunea 1 a capitolului fiind relevantă, mai precis articolele 21-27, care vizează recunoaşterea.

Curtea de apel constată că – potrivit art. 27(1) din Regulament - instanţa judecătorească dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru, poate suspenda procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare. În speţă, Curtea reţine că acest caz de suspendare facultativă a judecăţii nu era aplicabil, hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din Atena referitoare la minora S.M. neîndeplinind cerinţa textului art. 27 de a „face obiectul unei căi de atac ordinare”. Tribunalul Iaşi şi-a întemeiat soluţia de suspendare pe un înscris în limba română intitulat „recurs”, pretins expediat de avocatul pârâtei pe adresa Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Nu s-a verificat – însă – şi nici nu s-a făcut dovada, la prima instanţă ori cu prilejul judecării prezentului recurs, că s-a înregistrat şi se află - pe rolul instanţei elene competente - calea de atac împotriva hotărârii nr. 4757 din 04 iunie 2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Numai în prezenţa unei asemenea probe se putea considera că este îndeplinită cerinţa art. 27(1) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003. În lipsa acestei dovezi instanţa de recurs reţine că tribunalul a aplicat greşit textul menţionat, fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă. Curtea de apel mai reţine că este eronată referirea la existenţa unui proces între părţi la o instanţă română, acesta neputând – sub nici o formă – să constituie motiv de suspendare a procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art. 312(5) Cod procedură civilă a admis recursul, casând încheierea Tribunalului Iaşi şi trimiţând cererea aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.

2. Încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului. Condiţia să fi încetat riscul de abuz ori neglijare în domiciliul părinţilor – art.68 alineat 2 din Legea nr.272/2004

Măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist poate înceta la modificarea împrejurărilor care au determinat instituirea sa. Dacă măsura s-a dispus în situaţia prevăzută de art. 56 litera „c” din Legea nr.272/2004 trebuie să se stabilească dispariţia riscului de abuz sau neglijare în domiciliul părinţilor.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.16 din 5 februarie 2009

Dosar nr. 5848/99/2008

Art. 56 litera „c”, 68 alineat (2) şi 89 din Legea nr.272/2004

Prin sentinţa civilă 1701 din 31.10.2008 Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta G.P. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din relaţia de căsătorie a soţilor G.M. şi G.P. au rezultat 4 copii:M., G.,A. şi M.M.. Prin sentinţele civile nr. 1789, 1790, 1791 şi 1792 din 28.09.2007 Tribunalul Iaşi a dispus pentru cei 4 copii înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la asistenţi maternali profesionişti T.E. şi T.S., reţinându-se că cei patru copii ai familiei G. au fost neglijaţi şi au suportat abuzuri din partea părinţilor: erau frecvent încuiaţi în casă şi ambii părinţi plecau de acasă, iar la data de 02.07.2007 o echipă din cadrul Serviciului pentru situaţii de urgenţă din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi s-a deplasat în comuna M. pentru a evalua situaţia copiilor familiei G. şi a constatat că trei dintre copiii erau încuiaţi în casă iar minorul G. şi minora M.M. erau legaţi de paturi cu lanţuri. Pârâţii locuiau într-un imobil nou construit, nefinalizat, fără racordare la energie electrică.

Instanţa a reţinut lipsa de preocupare a părinţilor faţă de educaţia copiilor lor şi că nu au reuşit să găsească nici o soluţie de supraveghere a copiilor în timp ce plecau de acasă, considerând firesc să-i lase încuiaţi şi chiar legaţi cu lanţuri de pat, ceea ce demonstrează că niciunul dintre părinţi nu îndeplineşte condiţiile minime pentru a asigura creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor. Situaţia materială precară a părinţilor şi faptul că locuiesc în mediul rural nu pot justifica un asemenea comportament faţă de copii.

Tatăl copiilor a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal şi rele tratamente aplicate minorilor G.M.M. şi G.G., fiindu-i interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. d şi e C.pen. pentru o perioadă de 5 ani, prin sentinţa penală nr. 51 din 14.01.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi (filele 17-20 dosar).

În perioada plasamentului reclamanta a vizitat periodic copiii, aşa cum rezultă din referatul întocmit de pârâtă, manifestându-şi constant dorinţa reintegrării în familie a acestora.

Din referatul de anchetă socială efectuat de Primăria comunei M. rezultă că nu s-au produs modificări substanţiale în ceea ce priveşte condiţiile de locuit pe care le oferă locuinţa reclamantei, imobilul fiind în continuare nefinisat şi neracordat la curent electric. În prezent reclamanta este încadrată în muncă, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de S.C. „C.C.” S.R.L. Iaşi (fila 10 dosar), realizând un venit lunar de 510 lei.

Pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, prin referatul de situaţie şi raportul psiho-social întocmite, arată că împrejurările care au determinat luarea măsurilor de protecţie nu s-au modificat, că minorii sunt bine îngrijiţi în familia asistentului maternal şi că deşi mama manifestă interes constant pentru situaţia copiilor nu se impune încetarea măsurii plasamentului până la definitivarea cercetărilor penale ce fac obiectul dosarului nr. 9208/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Faţă de toate cele reţinute tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamanta G.P. este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 în cazul în care împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească s-au modificat, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze comisia sau instanţa în vederea modificării sau încetării măsurii. Potrivit dispoziţiilor al. 3 al aceluiaşi articol, dreptul de sesizare prevăzut de aliniatul 2 aparţine şi părinţilor. Având în vedere că măsurile de plasament pentru cei doi copii au fost luate de Tribunalul Iaşi, competenţa de soluţionare a cererii de încetare a măsurilor de protecţie specială aparţine tot acestei instanţe în baza dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 272 /2004.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că - deşi mama copiilor doreşte să-şi asume responsabilităţile părinteşti cu privire la cei patru copii şi susţine că dispune de condiţii materiale şi morale pentru a asigura o bună creştere, îngrijire şi educare a acestora - împrejurările care au determinat luarea măsurilor de protecţie specială pentru copii nu s-au modificat, astfel încât să nu mai subziste raţiunile pentru care au fost luate aceste măsuri.

A constatat tribunalul că singura modificare în situaţia materială a familiei o constituie faptul că în prezent reclamanta este încadrată în muncă, realizând un venit lunar constant, însă condiţiile de locuit nu s-au schimbat.

Ceea ce determină - însă - convingerea instanţei că interesul superior al copiilor impune menţinerea măsurilor de protecţie specială îl constituie faptul că - aşa cum rezultă din adresa nr. 9208/P/ 2007 din 30.08.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi - reclamanta are calitatea de învinuită în dosarul penal cu numărul de mai sus şi este cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189 şi 306 C.pen., dosar aflat în lucru la procuror din data de 07.07.2008 cu propunere de trimitere în judecată, după data de înregistrare a dosarului rezultând că obiectul cercetărilor îl constituie aceleaşi fapte pentru care a fost condamnat penal tatăl copiilor.

Fără a neglija principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, instanţa a considerat că - atât timp cât există cele mai mici indicii că sănătatea, integritatea fizică sau psihică a minorilor ar putea fi puse în pericol prin acte sau fapte ale mamei - principiul interesului superior al copilului, consacrat prin Legea nr. 272/2004, prevalează şi se impune menţinerea măsurilor de protecţie specială instituite pentru cei patru copiii, cel puţin până la finalizarea cercetărilor penale care o privesc pe reclamantă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta G.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, ea arată că tribunalul a interpretat greşit legea, ceea ce atrage incidenţa punctului 9 al art.304 Cod procedură civilă. Recurenta susţine că prima instanţă a analizat doar condiţiile de locuit pe care le oferă, ignorând legăturile afective cu minorii, ce nu pot fi realizate în familia asistentului maternal.

Recurenta învederează că nu a avut o comportare abuzivă faţă de copii, spre deosebire de tatăl acestora, care a şi fost condamnat definitiv. Ea susţine că nu se putea trece peste raportul psiho-social întocmit de pârâtă, din care rezultă că dânsa este preocupată de starea copiilor. Din acelaşi act reiese – pretinde recurenta – că minorii manifestă siguranţă şi ataşament pentru ea şi doresc reîntregirea familiei, considerând plasamentul ca o măsură temporară şi manifestând speranţa că vor reveni în domiciliul mamei.

G.P. arată că tribunalul a interpretat selectiv principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, menţinând o stare anormală cu privire la copii. Recurenta contestă şi reţinerea de prima instanţă a lipsei garanţiilor morale din partea mamei sale, susţinând că aceasta din urmă şi-a crescut copiii fără ajutor din partea statului.

În recurs s-au depus acte, conform art.305 Cod procedură civilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:

Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte – în deplin acord cu instrumentele internaţionale la care România este parte – că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit articolului 2 alineat (2) din lege principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului.

În speţă, măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist pentru cei patru copii ai recurentei G.P. s-a luat motivat de neglijarea acestora şi de supunerea la abuz din partea ambilor părinţi, minorii aflându-se în situaţia reglementată de articolul 56 litera „c” din Legea nr.274/2004. Curtea de apel reţine că judicios a stabilit tribunalul că nu poate fi primită cererea reclamantei de încetare a măsurii de protecţie specială, prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale relevante. Tribunalul a observat interesul manifestat de mamă pentru copii, dar întemeiat a dat prioritate interesului superior al copiilor, de a nu fi supuşi riscului de neglijare şi abuz (în sensul articolului 89 din Legea nr.272/2004) pe care l-ar presupune revenirea lor - în acest moment - în domiciliul mamei. Fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, de care G.P. beneficiază, la evaluarea riscului nu se poate ignora că recurenta a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, pentru 2 infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, în formă continuată, în concurs ideal cu două infracţiuni de rele tratamente, părţi vătămate fiind G.M. şi G.G.

Curtea de apel mai reţine că plasamentul este conceput ca o măsură de protecţie cu caracter temporar (astfel rezultând chiar din definiţia măsurii, de la articolul 58 din Legea nr.272/2004), dar că încetarea plasamentului nu se poate dispune decât în momentul încetării riscului de abuz şi neglijare, această condiţie nefiind îndeplinită în prezent în ce-i priveşte pe cei patru copii ai recurentei.

Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art.312 alineat 1 teza a II-a Cod procedură civilă a respins recursul, menţinând sentinţa civilă nr.1701/31 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi.

3. Reîncredinţare minor spre creştere şi educare. Modificarea împrejurărilor avute iniţial în vedere. Aprecierea interesului superior al copilului în cadrul aplicării art.44 Cod familie

Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice şi morale.

Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire la reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare acest principiu reglementat de art.2 din Legea 272/2004.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 18/12.02.2009,

Dosar nr. 2529/245/2008

Art. 42şi 44 Cod familie şi art.2 din Legea nr.272/2004

Prin sentinţa civilă nr.5630/7 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 2529/245/2008, s-a admis acţiunea reclamantei L. D. formulată în contradictoriu cu pârâtul G. D., s-a dispus reîncredinţarea minorei G.A-M. născută la 4 septembrie 1998 spre creştere şi educare reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata pensiei de întreţinere pentru minoră, în cotă de ¼ din venitul net lunar al acestuia, de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorei.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

Articolul 44 Codul familiei prevede posibilitatea modificării măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere de instanţă la data pronunţării asupra cererii de încredinţare a minorului, probele administrate în cauză fiind relevante sub aspectul în discuţie.

Astfel, mama reclamantă a dovedit că are condiţiile materiale şi morale pentru creşterea şi educarea fiicei sale, ataşament faţă de aceasta şi dorinţa de a fi împreună cu fetiţa sa.

Pârâtul căruia i-a fost încredinţată fetiţă este militar, condiţii în care este mare parte din timp plecat, participând la misiuni în străinătate.

În absenţa tatălui fetiţa locuieşte cu soţia tatălui, G. M. şi cu bunicii paterni, de minoră ocupându-se în principal G.M., aşa cum rezultă din declaraţia martorelor audiate la solicitarea pârâtului.

Minora este bine îngrijită şi are rezultate şcolare foarte bune dar aşa cum rezultă din caracterizarea depusă la dosar şi din declaraţia martorei B. E., aceasta este introvertită şi are momente de instabilitate emoţională.

Dorinţa minorei este să locuiască împreună cu mama sa, faţă de care este profund ataşată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul G. D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece au fost încălcate disp. art. 44 din Codul familiei, probele administrate în cauză neducând la concluzia că interesul minorei ar fi acela de reîncredinţare a sa celuilalt părinte.

Prin decizia civilă nr.734/5 noiembrie 2008 Tribunalul Vaslui a respins apelul declarat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7.05.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă ce a fost păstrată.

Pentru a se pronunţa în acest sens tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1213/14.02.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 19450/2004 s-a declarat desfăcută căsătoria părţilor şi s-a dispus ca minora A.-M., născută la 4.09.1998 să fie încredinţată spre creştere şi educare tatălui – G.D.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că minora se afla în grija tatălui de mai mult de 1 an, mama fiind plecată în Italia.

Astfel după cum rezultă din probatoriul administrat la instanţa de fond, reclamanta L.D. locuieşte în continuare în Italia, unde are o locuinţă stabilă şi un loc de muncă ce îi asigură veniturile necesare unui trai decent. De la momentul încredinţării minorei tatălui, reclamanta a luat legătura cu minora, de cele mai multe ori telefonic şi i-a trimis acesteia pachete cu haine, jucării şi rechizite şcolare. Pârâtul nu a avut posibilitatea să-şi exercite în mod permanent, nemijlocit, drepturile părinteşti asupra minorei, deoarece fiind militar de carieră a fost plecat în mai multe misiuni de luptă în străinătate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D. G. criticând-o pentru nelegalitate întrucât conform dispoziţiilor art.44 Cod familie hotărârea trebuia să se sprijine pe aspecte de fapt care să nu fi fost avute în vedere de instanţă atunci când a hotărât încredinţarea copilului recurentului şi să se bazeze în principal pe interesul minorului conform art.42 Cod familie.

Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 44 Cod familie deoarece revenirea asupra măsurii încredinţării iniţiale trebuie să aibă o justificare temeinică precum faptul că menţinerea copilului la părintele căruia i-a fost încredinţat iniţial ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice, creşterii sau educării sale.

Curtea, analizând motivele de recurs, decizia atacată, actele şi probele de la dosar, văzând şi dispoziţiile art.44 şi 42 Cod familie şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă a constatat recursul întemeiat.

De regulă exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se realizează într-un mediu familial care presupune prezenţa permanentă a părinţilor alături de copilul lor, în cadrul instituţiei căsătoriei.

Disoluţia căsătoriei ca urmare a divorţului, separarea vieţii foştilor soţi duc la măsura încredinţării copilului unuia sau altuia dintre ei, minora A. M. născută la data de 04.09.1998 fiind încredinţată tatălui spre creştere şi educare, instanţa reţinând că acesta prezenta garanţii materiale şi morale pentru asigurarea unei creşteri şi dezvoltări normale a minorei.

În spiritul bunei credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al minorei, principial, ambii părinţi ar trebui să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţă, de afecţiune, de grijă şi de creştere din partea ambilor părinţi.

Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice şi morale.

Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire la reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare acest principiu reglementat de art.2 din Legea nr. 272/2004.

Noţiunea de interes superior al copilului, de care trebuie să se ţină seama pentru reîncredinţarea acestuia din urmă, are un caracter complex, instanţa trebuind să aibă în vedere întregul context situaţional, respectiv de împrejurări privind vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, de posibilităţile materiale şi moralitatea părinţilor şi, în general, de existenţa celor mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.

Probatoriile administrate, atestă că în perioada cât minora a fost în îngrijirea tatălui aceasta a urmat cursurile şcolare la Şcoala „I.G.” din Iaşi în anul şcolar 2007/2008 finalizând semestrul I cu calificativul „Foarte bine”. De creşterea şi educarea minorei se ocupau tatăl acesteia şi bunica paternă, uneori minora fiind dusă la şcoală de mama vitregă.

În aprilie 2008, minora a fost luată de mamă de la şcoală, fiind dusă la sora mamei, numita K.G. din Negreşti, judeţul Vaslui.

De la acel moment minora a abandonat definitiv şcoala, fiind declarată repetentă de Şcoala „I.G.” Iaşi. Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui, Şcoala cu clasele I-VIII M.D. Negreşti a atestat faptul că minora G.A.M. nu figurează în evidenţele lor şcolare pentru anul 2007/2008. Ancheta socială efectuată în Negreşti a confirmat împrejurarea că minora este în grija exclusivă a mătuşii materne K. G., cu mama ţinând legătura telefonic, aspect recunoscut de intimată la interogatoriu.

Curtea a apreciat că nu este incidentă ipoteza reglementată de art.44 Cod familie, deoarece nu au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea copilei către tatăl său.

Situaţia în care se afla copila la acest moment – de când a fost luată de mamă – este de natură a avea consecinţe deosebit de grave asupra dezvoltării, creşterii şi în special asupra educaţiei sale.

În concluzie, şi la acest moment cele mai bune condiţii pentru creşterea şi educarea minorei le oferă tatăl, considerentele avute în vedere la momentul încredinţării fiind de actualitate.

Pentru aceste Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 2 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct.9 C.pr.civ. a admis recursul formulat de pârâtul G. D. împotriva deciziei civile nr.734/05.11.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost modificată în tot în sensul admiterii apelului formulat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7 mai 2008 a Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta L. D. în contradictoriu cu pârâtul G. D.

4. Judecată. Modificarea cererii. Înţelesul noţiunii reglementată de art.132 alin.1 C.pr.civ. Instanţa competentă

Dispoziţiilor art.132 alin.1 C.pr.civ. statuează că, până la prima zi de înfăţişare se poate modifica cererea de investire a primei instanţe de judecată.

Deşi dispoziţiile în discuţie vizează judecata în primă instanţă ele se aplică atât în faţa instanţei de apel, conform dispoziţiilor art.298 C.pr.civ. cât şi a celei de recurs, conform dispoziţiilor art.316 C.pr.civ. Precizarea făcută de pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs echivalează cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1 C.pr.civ.

CURTEA DE APEL IAŞI, Secţia minori şi familie, decizia civilă nr. 02/08.01.2009,

Dosar nr. 2331/245/2008

Art. 132 alin.1 C.pr.civ. , art. 298 C.pr.civ., art.316 C.pr.civ

Prin sentinţa civilă nr. 3733/24.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi – excepţie invocată de către pârâta-reclamantă P. G.S., declinându-se, în favoarea Judecătoriei Motru, atât soluţionarea acţiunii de divorţ introduse de către reclamantul P. H. în contradictoriu cu pârâta P.G. S. cât şi a cererii reconvenţionale formulate de către aceasta din urmă în contradictoriu cu reclamantul.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform Codului de procedură civilă art.607 „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competenta este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.”

Certificatului de căsătorie al părţilor atestă faptul că părţile s-au căsătorit în localitatea Mătăşari, actul fiind înregistrat la primăria acestei localităţi (anul 2006).

Reclamantul–pârât domiciliază în Iaşi iar pârâta-reclamantă în sat Mătăşari, comuna Motru, judeţul Gorj, conform anchetei sociale efectuate precum şi a înscrisurilor depuse la dosar.

Având în vedere faptul că prezumţia desprinsă din certificatul de căsătorie este că părţile au locuit în localitatea Mătăşari, ulterior anului 2006 neputându-se stabili dacă au mai locuit împreună în acea localitate sau în altă localitate; faţă de faptul că prima cerere înregistrată este cea a reclamantului-pârât, reţinând că dispoziţiile art.607 Cod procedură civilă fac trimitere întâi la domiciliul pârâtului (pârâta-reclamantă locuind în circumscripţia judecătoriei în care se află ultimul domiciliu comun cunoscut), instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, declinând soluţionarea cererii principale cât şi a cererii reconvenţionale în favoarea Judecătoriei Motru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs P. H., criticând-o pentru nelegalitate, actele depuse la dosar nefăcând dovada celor susţinute.

Prin decizia civilă 1953/15 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost admis recursul formulat de P. H. modificându-se în tot sentinta în sensul respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi.

S-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Tribunalul a reţinut că, prin cartea de identitate depusă la dosar, contractul de credit pentru achiziţionarea imobilului din Iaşi, str. Bucium nr. 37 încheiat la 28.12.2006 de soţi, certificatul de naştere al minorului P. R, născut la 7.09.2007 în Iaşi, recurentul reclamant a făcut dovada că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Iaşi înainte de separarea în fapt a soţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P. G. S. la data de 22.10.2008.

Intimatul P.H. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului.

La data de 23.12.2008 P. G. S. a depus la dosar precizări prin care arată că a înţeles să exercite calea de atac a contestaţiei în anulare şi nu a recursului.

Curtea a reţinut că Tribunalul Iaşi a soluţionat cauza ce făcea obiectul dosarului nr.2331/245/2008 în complet de recursuri, conform dispoziţiilor art.158 alin.3 C.pr.civ. pronunţând decizia nr.1953/15.10.2008 atacată cu recurs de pârâta P. G. S. la data de 24.10.2008, termenul stabilit - în mod aleatoriu - pentru soluţionarea cauzei fiind 08.01.2009.

La data de 23.12.2008 P. G. S a expediat precizări la calea de atac pe care a înţeles să o declare, învederând Curţii că a înţeles să formuleze contestaţie în anulare şi nu o cerere de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.1 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii sau pentru a propune noi dovezi.

Precizarea făcută de pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs echivalează cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1 Cod procedură civilă.

Dispoziţiile art.132 Cod procedură civilă sunt incluse în Capitolul III al Codului de procedură civilă intitulat „Judecata”, Secţiune I „ Înfăţişări şi dezbateri”. Deşi prevederile în discuţie privesc judecata pricinii în primă instanţă, ele se aplică atât în faţa instanţei de apel, conform dispoziţiilor art.298 Cod procedură civilă cât şi a celei de recurs, conform dispoziţiilor art.316 Cod procedură civilă.

Cum modificarea a intervenit până la primul termen de judecată, ea a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale, împrejurare în care Curtea a reţinut că se află în prezenţa unei contestaţii în anulare, competenţa de soluţionare revenind instanţei ce a pronunţat decizia atacată cu această cale extraordinară de atac de retractare, respectiv Tribunalului Iaşi.

În baza dispoziţiilor art.158 C.pr.civ. a fost declinată în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de P. G. S împotriva deciziei civile nr.1953/15.10.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2331/245/2008.

5. Restituirea cauzei la parchet - art.332 alin. 2 C.pr.pen. Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.172 alin. 1 C.pr.pen. ce reglementează asistenţa juridică facultativă.

Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi nu obligatorie, iar, încălcarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii relative, eventualele vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate prin refacerea actelor de urmărire penală în faza cercetării judecătoreşti cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de lege.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 13 din 5 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 591 din 4 decembrie 2008 Tribunalul Vaslui, în baza art. 332 Cod procedură penală, a restituit la procuror cauza privind pe B.V. şi B.L., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism prev. de art. 329 alin. 2 şi 3 C.pen., pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că audierea unor victime şi a unor martori fără ca avocatul inculpaţilor să fie înştiinţat şi în lipsa acestuia, constituie o încălcare a dreptului la apărare ce impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Vaslui ce a invocat nelegalitatea soluţiei de restituire a cauzei la procuror bazată pe o interpretare eronată a dispoziţiilor procedurale care reglementează faza de urmărire penală, atât sub aspectul reţinerii nejustificate a încălcării unor prevederi legale, cât mai ales sub aspectul sancţiunii aplicabile în situaţia în care se reţine o asemenea încălcare.

Examinând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele :

Conform art. art.332 alin. 2 C.pr.pen. instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoane, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi nu obligatorie, în speţă inculpaţii B.V. şi M.L. fiind asistaţi de apărătorul pe care şi l-au ales.

În raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturate în nici un mod.

Astfel, cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 teza întâi şi art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, art. 172 alin. 1 Cod procedură penală reglementează drepturile apărătorului în cadrul asistenţei judiciare facultative, potrivit opţiunii de asistenţă a învinuitului sau inculpatului, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, reglementarea legală este alta şi încălcările acestei reglementări atrag sancţiuni juridice diferite.

Cum, în speţa de faţă asistenţa juridică a inculpaţilor nu era obligatorie nu se poate reţine ca aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute, ci doar a unei nulităţi relative, eventualele vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate prin refacerea actelor de urmărire penală în faza cercetării judecătoreşti cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de lege.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O respectarea drepturilor apărării impune să se acorde la unul sau altul din stadiile procedurii, o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a interoga autorul depoziţiei respective.

Prin urmare, prin audierea în faţa instanţei de judecată a persoanelor ce au dat declaraţie în lipsa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, inculpaţii vor avea posibilitatea, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii de a interoga ei înşişi martorii respectivi şi de a controla credibilitatea depoziţiilor date.

6. Tăinuire. Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunurilor dobândite. Cerinţa esenţială pentru caracterizarea laturii subiective

Pentru realizarea elementului subiectiv specific infracţiunii de tăinuire este necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul pe care îl primeşte, dobândeşte ori îl transformă sau înlesneşte valorificarea lui, are ca sursă de provenienţă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi să urmărească obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr.11 din 29 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 2301 din 7 august 2007 pronunţată în dosarul nr. 21059/245/2006, Judecătoria Iaşi a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen. achitarea inculpatului V.A.A. pentru infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 C.pen., cu aplic. art.99 alin. 3 C.pen..

A reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C.pen. în condiţiile în care inculpatul nu a cunoscut că banii provin din comiterea unei infracţiuni, banii fiind luaţi cu titlu de împrumut de la inculpatul R.A.

Prin decizie penală nr. 259 din 9 iunie 2008 Tribunalul Iaşi a respins ca nefundat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de parchet şi criticată pentru netemeinicie invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză ce demonstrează că inculpatul V.A.A. a cunoscut provenienţa banilor primiţi şi a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine.

Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit art. 221 C.pen. constituie infracţiunea de tăinuire primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material.

În oricare dintre acţiunile prevăzute de textul incriminator, ca să se poată realiza latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire nu interesează modalitatea în care se primeşte sau se dobândeşte bunul, ci este necesar ca tăinuitorul să fi cunoscut provenienţa ilicită a bunului şi să fi urmărit obţinerea unui folos material.

În speţă, instanţele în mod just au reţinut că nu sunt dovezi din care să rezulte că inculpatul a cunoscut că suma de bani provine din furt. Atât în cursul urmăririi penale cât şi în instanţă inculpatul a susţinut că nu a cunoscut provenienţa banilor, inculpaţii autori ai sustragerilor au precizat că nu au relatat inculpatului despre modul în care au ajuns în posesia banilor, iar martorii audiaţi nu au relatat aspecte referitoare la această împrejurare.

Cum nu s-a făcut dovada că inculpatul a cunoscut provenienţa banilor împrumutaţi de la inculpatul R.A. şi nu a acţionat în scopul prevăzut de art. 221 C.pen. – obţinerea pentru sine a unui folos material, în mod just instanţele au ajuns la concluzia că în cauză lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire – latura subiectivă – soluţia de achitare fiind legală şi temeinică.

7. Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detenţia bunului

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 19 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 338 din 6 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 22854/245/2007 al Judecătoriei Iaşi s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) C.pen., raportat la art. 76 lit. c) C.pen.

A reţinut instanţa de fond că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în condiţiile în care simpla predare către inculpat a două telefoane mobile nu poate echivala cu o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, părţile vătămate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.

Prin decizia penală nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, numai în sensul deducerii perioadei arestării preventive , menţinând toate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de inculpat şi criticată pentru netemeinicie, invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză, ce demonstrează că inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredinţat de partea vătămată, activitatea infracţională ce se circumscrie conţinutului infracţiunii de abuz de încredere.

Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pentru existenţa acestei infracţiuni, este necesar în primul rând să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să îl păstreze, să în restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.

Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.

A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu îl fi îndreptăţit să le efectueze.

La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracţiunii se află în posesia sau detenţia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuţi pe nedrept.

În speţă, persoanele vătămate – minori în vârstă de 15 şi 16 ani – încredinţând bunul lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renunţat nici un moment la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului. În aceste condiţii, din modul cum a procedat inculpatul, părăsind clubul imediat pe o ieşire laterală, rezultă că acesta a luat hotărârea de a-şi însuşi telefoanele mobile încă înainte de a intra în posesia lor.

Faptul că părţile vătămate i-au dat de bună voie telefoanele mobile este lipsit de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să le cumpere, când, de fapt, hotărâse să şi le însuşească pe nedrept, la scurt timp fiind vândute unor persoane necunoscute.

În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.pen., în condiţiile în care între inculpat şi părţile vătămate nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind, deci, situaţia premisă a acestei infracţiuni.

8. Tentativă de omor. Vătămare corporală gravă. Criterii de diferenţiere. Provocare. Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 4 din 26 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 520 din 15 septembrie 2008, Tribunalul Iaşi a dispus condamnarea inculpatului B.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C.pen. raportat la art. 174 C.pen., vătămare corporală prevăzută şi pedepsită de art. 181 C.pen. şi lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. 2 C.pen.

În fapt s-a reţinut că inculpatul B.D., cu partea metalică şi partea din lemn a unei sape, i-a aplicat concubinei sale, C.E., mai multe lovituri în zona capului, a spatelui şi a membrelor superioare, cauzându-i astfel plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive medio-coronar şi paramedian drept, care au necesitat pentru vindecare un număr de 30 – 35 zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa victimei; la aceeaşi dată, cu acelaşi obiect contondent, i-a aplicat părţii vătămate C.D.E. o lovitură în regiunea mâinii stângi, cauzându-i o fractură deschisă 1/3 distală humerus stâng, care a necesitat pentru vindecare 35 – 40 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate A.I.R. o lovitură cu sapa, producându-i la nivelul feţei p plagă contuză ce a necesitat pentru vindecare 8 – 10 zile de îngrijiri medicale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul B.D. a acţionat cu intenţia de a ucide victima C.E. şi nu cu intenţia de a-i produce doar o vătămare a integrităţii corporale, încadrarea corectă în drept a faptei fiind cea reţinută prin actul de sesizare, respectiv infracţiunea de „tentativă la omor” şi nu cea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen., cum a susţinut inculpatul.

A reţinut, de asemenea, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 73 lit. b) C.pen., care reglementează circumstanţa atenuantă a provocării.

Hotărârea primei instanţe a fost apelată de inculpatul B.D. şi criticată ca nelegală şi netemeinică.

Motivându-şi apelul declarat, inculpatul a invocat, în raport de condiţiile concrete ale săvârşirii faptelor, lipsa intenţiei de a ucide, fiind reţinută în mod greşit în sarcina sa comiterea infracţiunii de tentativă la omor, încadrarea juridică corectă fiind aceea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen.

Apelantul a solicitat şi reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen., justificată prin faptul că a acţionat violent sub stăpânirea unei tulburări provocate de victimă, ce i-a adresat injurii şi i-a interzis accesul în locuinţă, sub influenţa consumului de băuturi alcoolice şi pe fondul unei puternice stări de gelozie.

Analizând criticile formulate, instanţa de apel a constatat că, în raport cu situaţia de fapt relevată de probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptelor este legală, fiind stabilită în concordanţă cu conţinutul constitutiv al normelor de incriminare.

În practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului şi de împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de ucidere.

În concret, se apreciază că există intenţia de a ucide în funcţie de intensitatea loviturii, zona anatomică vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a acţionat.

Examinând împrejurările concrete ale comiterii faptei, prima instanţă a constatat în mod corect că intenţia inculpatului B.D. nu a fost de a vătăma corporal victima, ci dimpotrivă, a prevăzut moartea victimei şi a urmărit-o.

Intensitatea loviturilor aplicate de inculpat, dedusă din gravitatea leziunilor produse victimei – plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive –, zona vitală vizată – zona capului alături de zona spatelui şi a membrelor superioare, precum şi aptitudinea de a ucide a instrumentului folosit la aplicarea loviturilor – corp tăietor – sapă –, demonstrează intenţia de a ucide.

Toate aceste elemente materiale coroborate cu atitudinea inculpatului, care a urmărit-o pe victimă, adresându-i ameninţări cu moartea şi, ulterior agresiunii exercitate asupra acesteia, a abandonat-o căzută la pământ, caracterizează poziţia subiectivă a inculpatului şi dovedesc că acesta a acţionat cu intenţia directă de a ucide, a prevăzut consecinţele grave ale faptei sale şi a urmărit producerea lor.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut în mod corect săvârşirea de către inculpatul B.D. a unei tentative la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 C.pen., raportat la art. 174 C.pen.

Prin apelul declarat, inculpatul a solicitat şi reţinerea scuzei provocării, solicitare ce nu a fost primită.

Circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinut numai atunci când victima a săvârşit în mod real unul din actele cărora, conform art. 73 lit.b) C.pen. li se poate recunoaşte acest caracter, prin urmare săvârşirea infracţiunii să fie ripostă la fapta victimei.

Ori, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă această împrejurare, din situaţia de fapt expusă, corect reţinută în raport de probatoriul administrat, rezultând că inculpatul a declanşat conflictul pe fondul sentimentului de gelozie faţă de victimă.

Împrejurările invocate de inculpat privind atitudinea injurioasă a victimei nedovedită în cauză şi refuzul acesteia de a-i permite accesul în locuinţă după declanşarea conflictului nu pot fi considerate de natură a-i fi produs inculpatului o puternică tulburare sau emoţie în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen., text ce impune o provocare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.

Prin urmare, nu se constată starea psihică, în raport cu elementele de ordin obiectiv şi subiectiv ce rezultă din probe, ca element determinant pentru circumstanţa atenuantă a provocării.

În aceste condiţii, în mod legal prima instanţă a apreciat asupra inexistenţei acţiunii ilicite a victimei ca fiind cauză a infracţiunii, aşa încât nu pot fi primite susţinerile apelantului în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen.