2009 Cuprins I. Secţia civilă 6

2. Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social concret pentru ordinea publică. Recurs. Revocarea măsurii

C.pr.pen. art. 148 lit. f) , art. 149 ind. 1

Incidenţa art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală implică existenţa concomitentă a două condiţii, şi anume: să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, cea de-a doua, să existe probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul pentru ordinea publică trebuie constatat în concret şi dovedit, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată în limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 5 din 19 ianuarie 2009

Prin încheierea nr. 1 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Vaslui a admis propunerea formulată de procuror şi, în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 4, 149 ind. 1, 148 lit. f) şi 151 C.pr.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, faptă prevăzută de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 republicată, pe o durată de 29 zile cu începere de la 14 ianuarie 2009 şi până la 11 februarie 2009.

S-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă.

Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că prin adresa nr. 34/P/2009 din 14 ianuarie 2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a solicitat arestarea preventivă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.

În motivarea solicitării s-a arătat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de dare de mită, constând în aceea că în ziua de 13 ianuarie 2009, fiind cercetat în dosarul nr.74/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, i-a oferit drept mită suma de 150 euro, agentului de poliţie P.F. de la Postul de poliţie I., care instrumenta această cauză, pentru ca acesta din urmă să nu mai continue cercetările penale în acel dosar.

Temeiul legal invocat în referatul cu propunerea de arestare este reprezentat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen..

Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 13.01.2009 a fost începută prin rezoluţie urmărirea penală în cauză, sub aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.

Acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat pentru aceeaşi faptă, prin ordonanţa procurorului din data de 14.01.2009. Inculpatul a fost reţinut preventiv timp de 24 de ore, începând cu data de 13.01.2009, orele 16,00 şi până la data de 14.01.2009, orele 16,00.

În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv procesul verbal de consemnare a denunţului, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiant, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptei, instanţa a constatat că sunt indicii temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, reţinută în sarcina sa.

Atât în faţa procurorului, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut şi a regretat fapta comisă.

Instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 alin. 4 raportat la art. 148 lit. f) C.pr.pen., întrucât există probe şi indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani. În al doilea rând, raportat la impactul social deosebit pe care îl au asemenea infracţiuni în rândul populaţiei, cu luarea în considerare a valorii sociale ocrotite prin textul incriminator şi a modalităţii de săvârşire a faptei, s-a reţinut că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin rezonanţa unor astfel de fapte în rândul comunităţii în care acesta trăieşte.

În dreptul român, arestarea preventivă este reglementată ca o măsură de excepţie , având caracter provizoriu.

Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 , ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de protecţie având în vedere şi această sursă, care completează Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român, impunând, prin prisma importanţei sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori.

În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul.

În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

În speţă, pericolul social potenţial a fost apreciat de tribunal în raport cu comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.

A apreciat tribunalul că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă în mod cert din probele administrate pentru probarea infracţiunii şi al pericolului social concret al acesteia, modalitatea comiterii faptelor, urmarea produsă, rezonanţa socială a faptei comise, sentimentul de insecuritate creat în rândul colectivităţii.

Încheierea astfel pronunţată a fost recurată de inculpat care, prin apărător, a susţinut netemeinicia acesteia sub aspectul luării măsurii extreme a arestării preventive.

A mai arătat că arestarea se poate dispune în condiţiile în care inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ori, acesta nu a premeditat săvârşirea faptei, ci a fost încurajat de acţiunea poliţistului şi a considerat că poate obţine o sancţiune mai mică.

Inculpatul urma să obţină permisul de conducere auto, era la primul contact cu legea penală şi a recunoscut fapta.

Este căsătorit, are trei copii din care unul este minor, este angajat la o societate comercială şi este infractor primar.

A solicitat admiterea recursului şi judecarea în stare de libertate.

Examinând actele şi lucrările dosarului, raportat criticilor formulate, cât şi din oficiu, curtea de apel a constatat că recursul este întemeiat.

Inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/8.05.2000 republicată, constând în aceea că, în data de 13 ianuarie 2009, i-a oferit suma de 150 euro agentului de poliţie P.F., în scopul de a nu se mai continua cercetările penale într-un dosar penal.

Având în vedere specificul obligaţiilor ce decurg din exercitarea acţiunii penale în cadrul procesului penal şi ţinând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfăşurări a tuturor activităţilor pe care le întreprind organele juridice, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale. Acestea reprezintă instituţii de drept procesual penal şi constau în anumite privaţiuni, constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.

Prin luarea unor astfel de măsuri, inclusiv a celor restrictive de libertate, aşa cum este arestarea preventivă, se urmăreşte asigurarea atingerii scopului procesual penal, respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia este privarea de libertate.

Un alt principiu al procesului penal de care trebuie să se ţină seama este acela potrivit căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (art. 5 ind. 2 C.pr.pen.).

Potrivit art. 149 ind. 1 C.pr.pen., pentru a se putea dispune arestarea inculpatului trebuie ca în cauză să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat şi să existe corespunzător vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen..

În cauză, judecătorul a apreciat în mod corect că există indicii temeinice în sensul art. 68 ind. 1 C.pr.pen. şi art. 143 C.pr.pen. care să susţină presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, sens în care au fost exemplificate probele administrate respectiv, procesul-verbal de consemnare a denunţului, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiental, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia sinceră de recunoaştere a inculpatului.

Curtea a constatat însă că nu se regăsesc condiţiile cerute de art. 148 lit. f) teza a II-a C.pr.pen., în ceea ce priveşte existenţa unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Interpretând, aşadar, dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen. prin raportare la normele legii fundamentale, dar şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului nu ar tulbura în mod real ordinea publică, raportându-ne la circumstanţele comiterii faptei, la persoana inculpatului şi la atingerea adusă prin fapta sa valorilor sociale.

Astfel, curtea a remarcat împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine procesuală cooperantă atât faţă de organele de anchetă, cât şi în faţa judecătorului, nu este cunoscut cu antecedente penale, este integrat social şi profesional.

De asemenea, tot sub acest aspect, curtea a observat că inculpatul este cunoscut cu un comportament corespunzător în comunitate, fiind angajat ca gestionar la o societate comercială, este căsătorit şi are trei copii.

Buna conduită a inculpatului rezultă şi din aprecierile favorabile consemnate în caracterizările făcute de viceprimarul comunei I. şi cele ale preotului paroh al localităţii C.

Toate aceste elemente au condus la concluzia că, în speţă, nu era justificată luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.

Apreciind că în cauză arestarea preventivă nu se impune pentru mai buna desfăşurare a procesului penal, lăsarea în libertate nefiind de natură să creeze un pericol concret pentru ordinea publică, în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d) C.pr.pen., a fost admis recursul declarat de inculpatul C.I., a fost casată încheierea recurată, iar în baza art. 139 alin. 2 C.pr.pen. a fost revocată măsura arestului preventiv, cu consecinţa punerii de îndată în libertate, dacă inculpatul nu este reţinut ori arestat în altă cauză.

3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte de lege. Cerinţele impuse de art. 29 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992 republicată

Prevederile art. 29 din Legea 47/1992 sunt norme de procedură, pe care instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, este obligată să le aplice pentru a putea filtra doar acele excepţii care, potrivit legii, pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de unica autoritate de jurisdicţie constituţională care este Curtea Constituţională.

Potrivit aceluiaşi text de lege invocat, instanţa de judecată are obligaţia de a respinge ca inadmisibile cererile privind astfel de excepţii, care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Curtea de Apel Iaşi, încheiere penală din 25 februarie 2009

Examinând cererea formulată de inculpatul P.R.-V. vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind.1 alin.2 şi art. 144 alin.1 şi alin.1 ind.1 C.pr.pen., cerere la care au achiesat şi ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză, instanţa constată că aceasta este contrară prevederilor art. 29 alin.1 din Legea 47/1992.

Art. 332 alin.4 C.pr.pen. prevede că împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre.

Or, în cauză nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre.

Potrivit art. 88 alin.1 C.pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, dar în prezenta cauză instanţa nu a rezolvat acţiunea penală, în sensul prevăzut de art. 345 C.pr.pen., aşa încât incidenţa dispoziţiilor art. 144 alin.1 ind.1 C.pr.pen. nu este oportun a fi examinată.

În aceeaşi ordine de idei, nici excepţia privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 385 ind.1 alin.2 C.pr.pen., prin care se stabilesc hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac, nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin.1 din Legea nr. 47/1992, pentru a putea face obiectul controlului de constituţionalitate ce ar urma să-l exercite Curtea Constituţională.

Potrivit art. 126 şi 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată şi modul de exercitare a acestora.

În baza acestei competenţe, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac.

Modul de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor se justifică prin necesitatea de a se asigura celeritatea procesului penal, principiu recunoscut în dreptul intern şi consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În legătură cu condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992 republicată – condiţii de admisibilitate a cererii ce vizează o excepţie de neconstituţionalitate – se impune o precizare:

Art. 147 lit. a) din Constituţia României prevede efectele deciziilor prin care au fost admise excepţii de neconstituţionalitate. Nu se poate reţine că deciziile prin care sunt respinse excepţii de neconstituţionalitate nu produc nici un efect.

A achiesa la o atare opinie, ar însemna a admite lipsa de utilitate a acestor decizii.

Dacă argumentele invocate de autorii excepţiilor sunt aceleaşi ca cele deja cenzurate de autoritatea de jurisdicţie constituţională, soluţia de principiu din aceste decizii, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, au caracter general obligatoriu, în conformitate cu art. 147 (4) din Constituţia României.

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin.4 C.pr.pen. ( art. 332 alin.3 din reglementarea anterioară) şi respectiv art. 385 ind. 1 al.2 C.pr.pen., prin decizia nr. 129 din 24 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 16 iulie 1997, decizia nr. 591 din 8 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1062 din 28 noiembrie 2005, în sensul respingerii acestora.

Pentru considerentele expuse mai sus, curtea de apel a respins cererea formulată de inculpaţi privind sesizarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind. 1 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 144 alin. 1 şi alin.1 ind.1 C.pr.pen.

4. Criterii de diferenţiere între vătămare corporală gravă – art. 182 C.pen. – şi tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 28 din 3 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 704 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-au dispus următoarele:

În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. 1 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen. cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. a) C.pen. a fost condamnat inculpatul F.N. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.

În baza art. 65 alin. 2 şi art. 66 C.pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C.pen. pe o durată de 3 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C.pen..

În baza art. 14, 346 C.pr.pen. şi art. 998, 999 C.civ. inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile I.N., daune morale în cuantum de 4000 lei.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006 a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi daune materiale în cuantum de 205 lei şi părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi daune materiale în cuantum de 1560,82 lei plus dobânda legală calculată de la 31.12.2007 până la data plăţii.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, a fost trimis în judecată, în stare de libertate inculpatul F.N., pentru săvârşirea infracţiunii tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen.

În actul de sesizare s-a reţinut că în noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008, în loc public, inculpatul F.N. a aplicat cu un cuţit, o lovitură părţii vătămate I.N., provocându-i leziuni ce i-au pus în pericol viaţa.

Această situaţie de fapt a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:

- proces-verbal de constatare a infracţiunii;

- dovada de predare-primire a corpului contondent;

- proces-verbal de cercetare la faţa locului;

- declaraţia părţii vătămate I.N.;

- raportul de constatare medico-legală nr. 4135/03.01.2008 emis de Institutul de Medicină Legală Iaşi;

- declaraţiile martorilor S.F., S.F., S.E., Ş.M.;

- declaraţiile inculpatului.

Inculpatul a avut o atitudine procesuală oscilantă, recunoscând în timpul urmăririi penale săvârşirea infracţiunii, ajungând ca în timpul judecăţii să îşi schimbe declaraţiile, nuanţându-le, pentru a obţine o atenuare a răspunderii penale prin schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai puţin gravă decât cea pentru care a fost trimis în judecată.

Din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008, în jurul orelor 20³⁰, partea vătămată I.N. a mers la blocul unde locuieşte inculpatul şi a sunat la uşi, solicitând de mâncare.

Partea vătămată a bătut la uşa apartamentului inculpatului F.N., care se afla la cumpărături, iar uşa i-a fost deschisă de către martora S.F.

La întoarcerea inculpatului F.N., martora S.F. i-a povestit faptul că un „boschetar” i-a cerut de mâncare, fapt care l-a enervat şi s-a hotărât să îl agreseze pe acel „cerşetor”. Inculpatul a luat un cuţit cu lamă rabatabilă, a mers la uşă şi, prin vizorul acesteia, a aşteptat pe partea vătămată.

După un timp, când partea vătămată a coborât şi a ajuns în faţa apartamentului inculpatului, acesta din urmă a deschis uşa şi i-a aplicat o lovitură în zona gâtului cu cuţitul ce îl avea pregătit, după care s-a retras în apartamentul său.

Partea vătămată şi-a pus imediat mâna la gât, şi-a dat seama de gravitatea loviturii primite, a coborât şi a bătut în uşa apartamentului familiei S.

Aceştia au deschis uşa, au văzut starea gravă în care se afla partea vătămată, i-au acordat primul ajutor şi au anunţat Serviciul de urgenţă 112.

Imediat, la faţa locului, a sosit un echipaj al ambulanţei care a acordat primul ajutor în locul unde se afla partea vătămată şi un echipaj al poliţiei care s-a deplasat la etajul 5, unde a identificat pe inculpatul F.N., care a predat cuţitul cu care a înjunghiat pe partea vătămată.

În momentul coborârii scărilor, lucrătorul de poliţie i-a solicitat părţii vătămate să îi spună dacă autorul loviturii aplicate este inculpatul şi acesta a confirmat acest fapt.

Partea vătămată a fost transportată în stare gravă la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Spiridon” – Secţia ORL, unde s-a intervenit de urgenţă chirurgical, fiind spitalizat în continuare până la 5 ianuarie 2008.

Aplicând părţii vătămate o lovitură într-o zonă traversată de multe vase de sânge, cu un cuţit, obiect apt de a produce moartea, în condiţiile în care asemenea acte de violenţă produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul, în vârstă de 51 de ani, cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al acţiunii sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a produce numai vătămări corporale, aşa cum a susţinut inculpatul.

În termenul prevăzut de art. 363 C.pr.pen. hotărârea a fost apelată de inculpatul F.N. şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul a solicitat reaprecierea probelor şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen., întrucât nu a avut intenţie de a ucide victima, reacţia sa fiind provocată de comportamentul acesteia.

Având în vedere datele din dosar ce îl prezintă pe inculpat ca un individ cu o bună inserţie socială, fără antecedente penale, s-a solicitat redozarea pedepsei.

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen., a constatat că apelul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

În speţă, instanţa de fond a administrat un probatoriu complet, ce a fost just apreciat, potrivit art. 63 C.pr.pen.. Coroborând procesul verbal de constatare a infracţiunii şi cel de cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico-legală nr. 4135/3.01.2009, întocmit de I.M.L. Iaşi, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, declaraţia inculpatului, rezultă cu certitudine că acesta a lovit victima cu un cuţit, în zona gâtului, cu intenţia de a-i suprima viaţa.

Actul medico-legal a concluzionat că leziunile au fost de natură a pune în primejdie viaţa victimei.

Apărarea inculpatului a fost analizată şi de instanţa de fond, argumentându-se calificarea juridică a faptei.

Din probele dosarului rezultă fără dubiu că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide victima.

El a pregătit în acest scop un cuţit cu lama de 7 cm. şi mânerul de 8 cm. (corpul delict a fost predat de inculpat organelor de anchetă) şi atunci când partea vătămată, care cerşea pe scări, s-a apropiat din nou de uşa apartamentului, enervat de prezenţa acesteia inculpatul a deschis uşa şi a lovit-o cu putere în zona gâtului, producându-i leziuni grave, apte să producă moartea.

Este evident că punerea în primejdie a vieţii victimei nu este rezultatul praeterintenţiei care caracterizează infracţiunea prevăzută de art. 182 C.pen., intenţia inculpatului fiind a de a ucide victima, enervat fiind că aceasta îl deranjase.

La stabilirea tratamentului sancţionator, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C.pen., cauzele ce agravează răspunderea penală, cât şi cele care o atenuează.

Tocmai pentru că a avut în vedere circumstanţele personale invocate de inculpat în motivarea apelului şi reţinute de instanţa de fond ca fiind circumstanţe atenuante încadrate în dispoziţiile art. 74 lit. a) C.pen., inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă sub limita minimului special prevăzut de textul de incriminare, aşa încât critica adusă hotărârii şi sub acest aspect este vădit neîntemeiată.

Constatând că nu sunt motive de desfiinţare a sentinţei apelate, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen., Curtea a respins ca nefondat apelul inculpatului.

5. Cerere de preluare a judecăţii în cadrul procedurilor instituite prin Legea nr.302/2004

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 321/45/2008 din 29 august 2008

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat Curtea de Apel Iaşi cu propunerea de admitere a cererii de preluare a judecăţii formulată de Tribunalul de Primă Instanţă – Secţia a II-a penală din localitatea Radom, Polonia, privind pe C.C.-T., cetăţean român, cu domiciliul în localitatea Murgeni, judeţul Vaslui, România.

Cererea de preluare a judecăţii a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 27 mai 2005.

La data înregistrării cererii erau în vigoare dispoziţiile din Legea nr. 302/2004 care reglementau transferul de proceduri în materie de preluare a urmăririi şi preluare a judecăţii în cauzele penale.

Din conţinutul cererii şi din înscrisurile ataşate, organele judiciare ale statului solicitant au cerut preluarea judecăţii, iar nu a urmăririi penale, aşa cum eronat a înţeles Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

După ce în cauză s-au efectuat actele de urmărire penală, pronunţându-se şi soluţia faţă de persoana pentru care s-a cerut continuarea judecăţii, la data de 6 mai 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat instanţa în condiţiile art. 114 alin. 4 din Legea nr. 302/2004.

Eroarea aparţine şi autorităţilor judiciare poloneze care trebuiau să sesizeze Ministerul Justiţiei, iar nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit Legii nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei nu avea decât calitatea de receptor al cererii, procedura de investire a instanţei cu soluţionarea cererii de preluare a judecăţii revine tot procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.

Nerespectarea acestei proceduri prealabile nu constituie un impediment la soluţionarea cererii de preluare a judecăţii.

La baza formulării cererii nu stă tratatul dintre România şi Polonia, ratificat prin Decretul nr. 323/1962, acord care nici nu permitea transferul procedurii de urmărire penală sau judecata penală, aşa cum au motivat organele judiciare ale statului emitent, ci Legea nr. 302/2004.

În fapt, prin actul de acuzare dat în dosarul nr. 1848/00/s din 25 ianuarie 2001 Parchetul Raional din Radom a investit Tribunalul de Primă Instanţă, secţia a II-a penală din Radom, Polonia, cu judecarea unei cauze penale, între inculpaţi fiind şi cetăţeanul român C.C.-T., alias T.C.C.

Prin sentinţa penală nr. 103/15 martie 2004 a Tribunalului de Primă Instanţă din Radom a fost condamnat T.C.C. la pedepsele:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 289 alin. 1 şi alin. 3 din Codul penal al Poloniei ;

- 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. 1 Codul penal al Poloniei;

- 10 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 204 alin. 1 şi 2 Codul penal al Poloniei .

S-a stabilit o pedeapsă de executat cu privare de libertate de 2 ani şi 6 luni.

Pentru fapta prevăzută la art. 189 alin. 1 Codul penal al Poloniei C.C.-T. a fost găsit vinovat.

În apelul lui C.C.-T., Curtea de Apel din Lublin, prin sentinţa pronunţată la data de 28 octombrie 2004, a admis apelul, a menţinut dispoziţia privind achitarea şi a trimis cauza Tribunalului din Radom pentru cercetare sub aspectul faptelor pentru care nu s-a pronunţat achitarea.

Prin hotărârea din 5 ianuarie 2005, dată în dosarul înregistrat cu nr. IIK/206/04, Tribunalul din Radom a întrerupt procedura de judecare a lui C.C.-T.

Motivat de faptul că la data de 26 decembrie 2003 C.C.-T. a fost expulzat de pe teritoriul Poloniei, că o parte dintre părţile vătămate sunt cetăţeni români şi nu se mai află pe teritoriul Poloniei, Tribunalul de Primă Instanţă din Radom a formulat cerere de preluare a judecăţii sub aspectul următoarelor infracţiuni pretins a fi săvârşite de către C.C.-T., cetăţean român:

- art. 289 alin. 1 şi alin. 3 Codul penal al Republicii Polonia, care aşa cum rezultă din descrierea făcută de autorităţile statului solicitant, situaţia de fapt se circumscrie conţinutului infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c) şi alin. 2 lit. a) ind. 1 Cod penal;

- art. 275 alin. 1 Codul penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de fapt sunt incidente dispoziţiile art. 293 Cod penal român;

- art. 204 alin. 1 şi alin. 2 Cod penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de fapt sunt incidente dispoziţiile art. 329 alin. 1 Cod penal român.

Anexat cererii de preluare a procedurii au fost depuse actul de sesizare întocmit de procurorul de la Procuratura din Radom, în copie şi cu traducere în limba română a dosarului nr. IIK9/05 a Tribunalului de Primă Instanţă din Radom.

Pentru soluţionarea cererii au fost traduse hotărârea din 5 ianuarie 2005 a Tribunalului din Radom prin care a fost întreruptă procedura de judecare a lui C.C.-T. şi s-au cerut relaţii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de transmitere a cererii.

Faţă de motivele invocate de autorităţile judiciare ale statului solicitant, expulzarea făptuitorului de pe teritoriul Poloniei, domiciliul acestuia în localitatea M., judeţul Vaslui, domiciliul în România a o parte dintre părţile vătămate şi a o parte dintre martori, văzând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 302/2004 în sensul că nu poate fi cerută extrădarea întrucât contravine Tratatului din 1962, văzând că la data formulării sesizării nu erau incidente dispoziţiile cu privire la mandatul european de arestare, cererea este admisibilă şi a fost admisă potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. 5 din Legea nr. 302/2004.

În raport de natura faptelor pentru care a fost trimis în judecată de autorităţile polone, T.C.C., respectiv tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c alin. 2 ind. 1 lit. a), art. 293 şi art. 329 alin. 1 Cod penal, de domiciliul acesteia, văzând dispoziţiile art. 25 C.pr.pen. şi art. 30 lit. c C.pr.pen., competenţa de soluţionare a fondului cauzei revine Judecătoriei Murgeni.

În consecinţă, cauza a fost trimisă acestei instanţe pentru continuarea judecăţii, prezenta încheiere şi actul de acuzare nr. 1848/00/s întocmit de procurorul de la Procuratura de Raion din Radom constituind act de sesizare a instanţei de fond.

Judecata se va mărgini la faptele pentru care T.C.C. nu a fost achitat, cu aplicarea dispoziţiilor Codului penal român la situaţia de fapt descrisă de autorităţile polone şi a Codului de procedură penală român, conform art. 114 alin. 6 din Legea nr. 302/2004.

Se vor avea în vedere în caz de condamnare dispoziţiile de neagravare a situaţiei în propria cale de atac precum şi cele care privesc computarea reţinerii şi arestării preventive.

Prin intermediul Ministerului Justiţiei, o copie a încheierii a fost comunicată autorităţii statului solicitant.

6. Recidiva postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.) şi concursul de infracţiuni (art. 33 lit. a C.pen.). Forme ale pluralităţii de infracţiuni – criterii de diferenţiere. Circumstanţe atenuante: depăşirea limitelor legitimei apărări sau săvârşirea infracţiunii în condiţii de provocare (art. 73 lit. a şi b C.pen.). Respectarea dreptului la apărare

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 3 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 802 din 11.12.2007, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea în condiţiile art. 33 lit. a C.pen. a infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174-175 lit. i C.pen. prin schimbarea încadrarea juridică stabilită în rechizitoriu, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. a C.pen.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a constatat că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin prezenta hotărâre este concurentă cu:

- infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 145/2002 şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., prin sentinţa penală nr. 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi;

- infracţiunea prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 143/2000 şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a Tribunalului Bacău.

În temeiul art. 85 alin. 1 C.pen. s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa nr. 2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.

În temeiul art. 36, alin. 1, 2 şi art. 35 alin. 1 C.pen., s-au contopit pedepsele arătate anterior cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, în pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de doi ani.

În temeiul art. 36 alin. 3 C.pen. s-a scăzut din pedeapsa rezultantă perioada executată în perioada 13.04.2004 – 14.03.2006.

Pe perioada prevăzută de art. 71 C.pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen.

A fost obligat inculpatul să îi plătească părţii civile C.C.-C. suma de 5000 lei daune morale.

A fost respinsă cererea părţii civile C.C.-C. pentru acordarea celorlalte sume solicitate.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul C.U. suma de 1070 lei, cheltuieli ocazionate cu spitalizarea părţii vătămate C.C.-C.

În temeiul art. 191 alin. 1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2500 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 29 martie 2004, în jurul orelor 21,00 partea vătămată C.C.-C. a fost contactată telefonic de către prietenul său S.T.-M., care l-a rugat să vină în cartierul C. din mun. Iaşi unde locuieşte, pentru a interveni într-un conflict dintre acesta din urmă şi inculpatul G.C.-G.

Partea vătămată C.C.-C. a venit pe strada C. unde, împreună cu S.T.-M. se aflau mai mulţi tineri printre care martorii B.I., C.A., P.C. şi A.M.-G.

La un moment dat, a apărut inculpatul, care era însoţit de un tânăr pe nume „N”, acesta neputând fi identificat în procesul urmăririi penale, ambii coborând dintr-un autoturism marca „O”.

La apariţia acestora, tinerii din grupul sus-menţionat s-au dispersat oprindu-se la o oarecare distanţă. Partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul însă nu a reuşit. A avut loc o scurtă altercaţie în timpul căreia inculpatul s-a apropiat de partea vătămată şi i-a aplicat mai multe lovituri în zona abdominală provocându-i plăgi tăiate penetrante abdominale care au fost de natură să îi pună în primejdie viaţa.

În aceeaşi seară, victima a fost internată la Spitalul C.U. din Iaşi, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii imputate, menţionând că în seara zilei de 29 martie 2004 nu s-a întâlnit cu C.C.-C. şi nu ar fi avut vreo altercaţie cu acesta. Nu a putut spune cu exactitate unde se afla în acea seară, deoarece a trecut foarte mult timp.

Aceste susţineri invocate de către inculpat în apărarea sa sunt combătute prin declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor şi concluziile certificatului medico-legal.

Astfel, partea vătămată a descris derularea evenimentelor aşa cum au fost expuse mai sus.

Martorul S.T.-M. a arătat că a fost avertizat cu vreo 4 zile înainte de incident de către nişte prieteni cu privire la nişte ameninţări din partea inculpatului. În seara respectivă l-a contactat pe acesta din urmă telefonic şi au stabilit să se întâlnească în cartier, totodată l-a sunat şi pe C.C.-C. cerându-i acestuia să aplaneze conflictul, deoarece este în relaţii bune cu inculpatul. La apariţia inculpatului, el a fugit după un bloc şi a revenit după vreo 3-5 minute. A văzut că numitul C.C.-C. era tăiat în zona abdominală stângă. Acesta şi alţi câţiva tineri din preajmă i-au spus că partea vătămată a fost tăiată de către inculpat.

Martorul B.I. a arătat că l-a văzut pe inculpat, care avea un briceag în mână, cum s-a apropiat de partea vătămată. Aceasta nu avea nimic în mâini. Inculpatul l-a apucat pe C.C.-C. cu o mână de geaca de culoare neagră, iar cu cealaltă l-a lovit de mai multe ori în zona abdominală.

Martorul C.A. a văzut cum inculpatul a lovit partea vătămată cu mâna dreaptă în zona abdominală, însă nu a putut spune dacă acesta avea cuţit în mână, dar a auzit clar cum partea vătămată C.C.-C. a spus: „M-au tăiat, dai cu brişca-n mine”.

Martorul P.C. a arătat că nu a văzut momentul în care a fost înjunghiată partea vătămată, deoarece a fost plecat până acasă. Totodată a arătat că a fost prieten cu inculpatul şi cunoştea faptul că acesta purta tot timpul asupra lui un briceag cu lama lungă de circa 10 cm şi lată de 1,5 cm.

Martorul A.M.-G. a arătat că în momentul în care l-a văzut pe inculpat şi pe tânărul necunoscut ieşind din maşină, a fugit împreună cu prietenul său printr-un gang. Nu a văzut ce s-a întâmplat la faţa locului, dar a doua zi a aflat despre conflictul în contextul căruia partea vătămată a fost înjunghiată de inculpatul G.C.-G.

Din concluziile certificatului medico-legal a rezultat că numitul C.C.-C. a prezentat plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare, secţiunea pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemiperitoneu mic. Leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înţepător-tăios (cuţit) şi puteau data din 29 martie 2004, au necesitat 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii. Leziunile au fost în măsură să îi pună în primejdie viaţa.

În drept, fapta comisă de inculpat, aşa cum a fost descrisă anterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174-175, lit. i C.pen.

Inculpatul a fost trimis în judecată în stare de recidivă postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.).

Încadrarea juridică sub acest aspect nu este corectă.

Inculpatul a mai fost condamnat anterior astfel:

- prin sentinţa penală 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi la pedeapsa de 1 an închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., pentru art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, sentinţă rămasă definitivă la data de 9.11.2004;

- prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a Tribunalului Bacău la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2, pct. 1 din Legea nr.143/2000, sentinţă rămasă definitivă la data de 01.06.2005.

Având în vedere că la data săvârşirii faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză, nici una din hotărârile de condamnare prezentate anterior nu era definitivă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 37 lit. a C.pen., faptele fiind în concurs, conform art. 33 lit. a C.pen.

Pentru aceste motive prima instanţa a schimbat corespunzător încadrarea juridică.

Pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, săvârşită în condiţiile art. 33 lit. a C.pen., acesta a fost condamnat.

La individualizarea judiciară de aplicare a pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C.pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei, limitele speciale ale pedepselor şi persoana inculpatului.

După ce a fost stabilită pedeapsa pentru infracţiunea în speţă, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. 1 C.pen. privind anularea suspendării condiţionate a pedepsei aplicate prin sentinţa 2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.

Totodată, s-a aplicat dispoziţia art. 36 (1,2) raportat la ar. 35 (1) C.pen., contopind pedepsele pentru infracţiunile aflate în concurs, astfel încât inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a, b C.pen.

Întrucât inculpatul a executat o parte din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 494/D/2004 a Tribunalului Bacău, în temeiul art. 36 (3) C.pen., aceasta s-a scăzut din pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta hotărâre, pedeapsă care se va executa în condiţiile art. 71 C.pen.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.000 lei daune morale.

Instanţa a apreciat că fapta inculpatului, prin consecinţele pe care le-a avut asupra părţii vătămate, este de natură şi a produs acesteia şi suferinţe morale, prejudiciu estimat de instanţă la suma de 5000 lei.

În aceste limite, în temeiul art. 998 C.civ., inculpatul a fost obligat să o despăgubească pe partea civilă.

În temeiul aceluiaşi text de lege, inculpatul a fost obligat să plătească Spitalului C.U. Iaşi suma de 1070 lei, sumă cu care s-a constituit partea civilă în procesul penal, reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate părţii vătămate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen inculpatul şi partea civilă.

În motivarea apelului promovat, inculpatul a susţinut, prin apărătorul ales, că urmărirea penală este incompletă şi că nu au fost administrate toate probele solicitate pentru stabilirea exactă a situaţiei de fapt. Astfel, în cauză nu s-a efectuat o cercetare la faţa locului, o reconstituire şi de aceea s-a ajuns la o concluzie greşită cu privire la situaţia de fapt şi apoi la o individualizare necorespunzătoare a pedepsei.

A mai precizat apărătorul inculpatului că organul de urmărire penală a administrat numai probe în acuzare, încălcând astfel dreptul la apărare al clientului său. Inculpatul nu a fost prezent în faza de urmărire penală fiind împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, şi astfel a fost favorizată partea vătămată a cărei versiune a fost preluată în totalitate.

În faza cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat în aceeaşi manieră audiind şapte martori ai acuzării şi un singur martor al inculpatului.

S-a mai susţinut că probele administrate sunt incomplete, că nu au fost identificaţi alţi martori care să aibă o poziţie procesuală neutră, nu s-au confruntat părţile, nu s-a efectuat o expertiză medico-legală a părţii vătămate, o cercetare la faţa locului şi o reconstituire.

Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate şi restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

În subsidiar s-a solicitat admiterea apelului şi reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. a şi b C.pen., cu efect asupra cuantumului pedepsei aplicate.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen. a reţinut că prima instanţă, apreciind materialul probator administrat a reţinut corect vinovăţia inculpatului, făcând o justă încadrare în drept a faptei comise de acesta.

Aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul şi partea vătămată se cunosc din copilărie, întrucât au trăit în acelaşi cartier din municipiul Iaşi – C. – fiind vecini de bloc.

În seara zilei de 29 martie 2004 în jurul orelor 21,00 partea vătămată a fost contactată telefonic de prietenul său, care l-a rugat să intervină într-un conflict dintre el şi inculpat.

Partea vătămată a dat curs invitaţiei şi a venit în strada C. unde s-a întâlnit cu martorul S.T.-M. şi unde mai erau prezenţi martorii.

La un moment dat în zonă a apărut un autoturism marca „O.” din care a coborât inculpatul şi un alt tânăr pe nume N.

Tinerii din grupul martorului S.T.-M. s-au dispersat la apariţia inculpatului, iar partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul, dar nu a reuşit. Martorul S.T.-M. a fugit după un bloc, iar inculpatul a prins partea vătămată cu o mână de geacă, iar cu cealaltă i-a aplicat mai multe lovituri, cu un cuţit, în zona abdominală.

Martorii au mai precizat că tânărul N., care îl însoţea pe inculpat, avea în mână o sabie pe care o agita deasupra capului, dar cu care nu a lovit pe nimeni. Au mai precizat aceiaşi martori că partea vătămată nu avea în mână un obiect contondent.

După lovirea părţii vătămate, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismului marca „O.” şi, împreună cu tânărul care îl însoţea, a părăsit zona.

Partea vătămată a fost transportată la Spitalul C.U. Iaşi, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale.

Din certificatul medico-legal a rezultat că partea vătămată a prezentat la data examinării cinci plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare, secţiunea pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemoperitoneu mic. Leziunile s-au putut produce prin loviri cu obiecte înţepător-tăioase (cuţit) şi puteau data din 29.03.2004. S-a concluzionat că aceste leziuni au necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii şi că au fost de natură a-i pune în primejdie viaţa părţii vătămate.

În primele declaraţii, partea vătămată a relatat că s-a deplasat la locul faptei, întrucât a fost solicitat şi rugat de prietenul său S.T.-M. care, în ziua respectivă, se certase cu inculpatul G.C.-G., iar acesta din urmă îl ameninţase cu moartea.

Martorul S.T.-M., ştiind că partea vătămată era prieten cu inculpatul din copilărie, l-a rugat să intervină pentru aplanarea conflictului. În acest context şi cu aceste intenţii paşnice s-a deplasat partea vătămată la locul unde urma să aibă loc întâlnirea celor doi.

Important de menţionat este şi faptul că iniţiativa acestei întâlniri a aparţinut tot inculpatului G.C.-G. care, atunci când a fost sunat de martorul S.T.-M. şi întrebat de ce îi transmite ameninţări prin intermediul unor prieteni şi cunoscuţi comuni, a început să-l înjure şi i-a cerut să se întâlnească în strada C., în faţa unui magazin din acel cartier.

Faţă de această situaţie de fapt, încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 73 lit. a C.pen. şi nici cele prevăzute de art. 73 lit. b C.pen.

Potrivit legii, este în stare de legitimă apărare nu numai acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust (art. 44 alin. 2 C.pen.), dar şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. În acest din urmă caz, pentru a se putea reţine existenţa legitimei apărări, se cere să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 44 alin. 2 C.pen. sau, cu alte cuvinte, trebuie ca fapta inculpatului să fi fost necesară spre a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust.

În cauza de faţă, inculpatul fiind sunat de martorul S.T.-M. l-a chemat în strada C., unde el s-a prezentat înarmat cu o sabie şi un cuţit, deplasarea făcând-o cu un autoturism şi însoţit de un alt tânăr şi fără nici un motiv, după o discuţie contradictorie, i-a aplicat părţii vătămate, care a încercat să intervină pentru aplanarea conflictului şi care nu era înarmată cu nici un obiect contondent, mai multe lovituri, respectiv cinci lovituri cu un cuţit în zona abdominală.

Pentru aceleaşi considerente, în favoarea inculpatului nu poate fi reţinută nici circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b C.pen.

Pentru a se putea face aplicarea art. 73 lit. b C.pen., se cere ca săvârşirea infracţiunii să constituie o ripostă la fapta părţii vătămate, dar care să nu fi fost – la rândul ei – determinată de manifestări agresive ale inculpatului.

În raport de modul desfăşurării faptelor nu se poate reţine că inculpatul a acţionat spontan, sub stăpânirea unei puternice tulburări, în condiţii de natură să atragă aplicarea art. 73 lit. b C.pen., atâta vreme cât de la ameninţarea cu moartea transmisă prin martori şi până la reacţia efectivă a trecut o perioadă de timp, în care el a chibzuit asupra modului în care urmează să reacţioneze faţă de atitudinea martorului S.T.–M.

Cu această motivare, curtea a respins cererea inculpatului de a se reţine în favoarea lui dispoziţiile art. 73 lit. a şi 73 lit. b C.pen.

A mai invocat inculpatul prin motivele de apel că urmărirea penală este incompletă; nici acest motiv nu este întemeiat.

Organul de urmărire penală a administrat toate probele utile cauzei pentru aflarea adevărului. Astfel, au fost audiaţi toţi martorii care au fost prezenţi la locul faptei şi care au perceput nemijlocit secvenţe din derularea evenimentului, inclusiv lovirea repetată a părţii vătămate, cu cuţitul în zona abdominală de către inculpat şi abandonarea acesteia în stradă.

S-au ridicat actele primare de la Spitalul C.U. Iaşi „Sf.I.”, unde a fost internată partea vătămată şi a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, iar în baza acestor acte s-a întocmit certificatul medico-legal al părţii vătămate, act ce nu a fost contestat de inculpat.

În cursul urmăririi penale, la data de 2.05.2008, inculpatului i s-a luat o declaraţie olografă de către procuror, în prezenta apărătorului ales, în conţinutul căreia a relatat că în ziua de 29.03.2004 nu s-a întâlnit cu partea vătămată C.C.-C. şi nici nu a avut vreun un incident cu acesta.

Acelaşi conţinut l-a avut şi declaraţia luată pe formular de învinuit şi care a fost dată în prezenţa apărătorului ales.

Materialul de urmărire penală i-a fost prezentat de procuror, în prezenţa apărătorului ales, prilej cu care a declarat că nu înţelege să formuleze noi probe în apărare.

În cursul cercetării judecătoreşti efectuate la Tribunalul Iaşi, inculpatul s-a prezentat în instanţă, asistat de apărător ales, a fost audiat la termenul din 10.10.2006, prilej cu care a declarat că nu recunoaşte săvârşirea faptei, că nu a agresat partea vătămată şi că nu a avut nici un incident cu aceasta. A mai precizat că nu a achitat nici o sumă de bani părţii vătămate şi că nu îşi mai aminteşte ce a făcut în ziua de 29.03.2004 – dată la care a fost comisă infracţiunea.

În şedinţa publică din 07.11.2006 a fost audiată partea vătămată C.C.-C., care a declarat că a primit de la mama inculpatului suma de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune materiale şi că se mai constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune morale.

Inculpatul G.C.-G. a fost prezent la o parte din termenele acordate de prima instanţă, asistat de apărătorul ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi administrate de instanţă în prezenţa sa sau a apărătorului ales.

Şi în faţa instanţei de apel, inculpatul G.C.-G. s-a prezentat asistat de apărătorul ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi administrate.

Sub acest aspect, curtea a constatat că pe tot parcursul procesului penal, inculpatului i-a fost recunoscut dreptul la apărare, i-au fost admise şi administrate probele solicitate în dovedirea nevinovăţiei, aşa încât critica sa apare ca nejustificată.

Modul de săvârşire a faptei şi durata în timp a activităţii infracţionale nu au justificat efectuarea unei cercetări la faţa locului şi nici a reconstituirii.

Curtea a mai constatat că în cauză au fost administrate atât probe în apărare cât şi în acuzare, împrejurare faţă de care susţinerea inculpatului vizând administrarea unilaterală a probelor este nefondată.

Aşa fiind, cererea inculpatului prin care a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale este neîntemeiată.

Şi pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată. Deşi inculpatul are în antecedente încă două condamnări la pedepse cu închisoarea, iar din executarea ultimei pedepse a fost liberat condiţionat la data de 14.03.2006, cu un rest de 398 zile închisoare, având în vedere că aceste pedepse i-au fost aplicate pentru fapte concurente, prima instanţă a manifestat suficientă clemenţă, aplicându-i o pedeapsă dozată la nivelul minimului special şi fără nici un spor. Aşa fiind nu se justifică reaprecierea cuantumului pedepsei aplicate.

Pe cale de consecinţă şi în baza art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins ca nefondat apelul promovat de inculpatul G.C.-G.

7. Contestaţie la executare. Condiţii de admisibilitate. Art. 461 C.pr.pen. Căi de atac

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 58 din 27 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 637 din 28 octombrie 2008 Tribunalul Iaşi, în baza art. 460 alin. 4 C.pr.pen. a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. împotriva executării sentinţei penale nr. 204/28 mai 1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 717/24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Penală, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea formulată la data de 20.06.2008 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 26.06.2008 contestatorul S.D. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să se recunoască oficial că nu a îndeplinit funcţia de administrator la S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău astfel cum s-a reţinut prin toate hotărârile pronunţate în cauză.

Printr-un memoriu depus la data de 15.09.2008, contestatorul a completat motivele invocate iniţial, în sensul solicitării anulării pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 C.pen., aplicate pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen., cu referire la interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a alege, măsuri excesive în opinia contestatorului şi care nu se justificau raportat la natura infracţiunii pentru care a fost condamnat.

În susţinerea celor afirmate, petentul a depus la dosar cópii ale hotărârilor penale prin care a fost condamnat, precum şi cele prin care hotărârea a rămas definitivă, copia rechizitoriului din data de 04.06.1997 dat în dosarul 526/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, adrese de la Camera de Comerţ şi Industrie Bacău, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 20.09.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, precum şi copia unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 01.07.2008 în cauza Calmanovici împotriva României.

Pentru soluţionarea cauzei cu care a fost investită, instanţa a dispus ataşarea la dosar a unei cópii a sentinţei penale prin care a fost condamnat contestatorul, precum şi a deciziilor prin care această hotărâre a rămas definitivă, cu întocmirea unui referat de către biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Iaşi.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr.717/24.02.2000 a Î.C.C.J. Secţia penală, i s-a aplicat inculpatului S.D. pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4, 5 C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 497/22.06.2004 a Tribunalului Iaşi a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. şi a fost redusă pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare. Conform biletului de liberare nr. 47937/2004, inculpatul a fost încarcerat la data de 25.04.2000 şi liberat condiţionat la data de 22.12.2004.

Procedura contestaţiei la executare, aşa cum este ea reglementată prin dispoziţiile art. 461 C.pr.pen. urmăreşte soluţionarea acelor situaţii care privesc executarea hotărârii, s-au ivit pe parcursul executării şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de fond şi cele de control judiciar. Petentul tinde prin prezenta să obţină o reapreciere a modului cum au fost administrate şi apreciate probele în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare. Or, nu poate fi admisă transformarea procedurii speciale a contestaţiei la executare într-o nouă cale de atac pentru a înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

Mai mult, cazurile în care poate fi legal admisă o astfel de cerere sunt expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 461 C.pr.pen. În speţă, motivele invocate de petent vizează fondul cauzei, situaţia de fapt reţinută de instanţe, motiv care nu se pliază pe nici unul dintre cazurile în care contestaţia poate fi legal admisă.

Deşi petentul a invocat în drept dispoziţiile art. 461 lit. d C.pr.pen., instanţa a constatat că, pentru ca un ,,incident” să poată constitui caz de contestaţie la executare, se cer îndeplinite două condiţii: incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, aspect care nu se regăseşte în cauză, deci să fie în discuţie o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de către instanţă este o eroare de judecată care nu poate fi înlăturată decât printr-o cale extraordinară de atac, iar în al doilea rând, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fără să atragă schimbări în dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, să respecte autoritatea de lucru judecat. Nici aceasta a doua condiţie nu este îndeplinită, aspectul vizând calitatea inculpatului de administrator la S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău neavând legătură cu executarea hotărârii.

Relativ la interzicerea de către instanţa de fond a drepturilor părinteşti şi a drepturilor electorale ca şi pedeapsă accesorie, s-a constatat că nu este admis pe calea contestaţiei la executare să se revină asupra unor dispoziţii care au autoritate de lucru judecat.

Faţă de aceste motive, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 460 alin.4 raportat la art. 461 C.pr.pen. a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de petentul condamnat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen condamnatul S.D., invocând nelegalitatea hotărârii.

Motivându-şi recursul, contestatorul a susţinut că în mod greşit procurorul anchetator i-a reţinut calitatea de administrator al S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău , în dosarul întocmit în cauză.

A mai precizat contestatorul că nu a avut niciodată această calitate care, în fapt, a aparţinut numitului M.M. – participant direct la infracţiunea comisă de inculpatul A.S.

Condamnatul a mai arătat că în mod greşit i-a fost aplicată şi pedeapsa complementară fără a-i fi precizată durata în timp şi că în mod nejustificat şi nelegal i s-a suprimat o cale de atac, respectiv cea a apelului, raportat la prezenta contestaţie promovată.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a constatat că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică.

Prin sentinţa penală nr. 204 din 28 mai 1998, Tribunalul Iaşi a condamnat, printre alţii, şi pe contestatorul S.D. la pedeapsa principală de 10 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 4 – 5 C.pen.

Totodată i s-a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 C.pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen.

Apelul declarat de inculpatul S.D. a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 316 din 27 octombrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi, iar recursul promovat a fost respins, tot ca nefondat prin decizia penală nr. 717 din 24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.

Prin sentinţa penală nr. 497 din 22 iunie 2004, definitivă prin neapelare, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. şi, în baza art. 461 lit. d C.pr.pen., i-a fost redus cuantumul pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 204/28 mai 1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare.

Pe cale de consecinţă, contestatorului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, pe o anumită durată.

Contestatorul a uzat de toate căile ordinare de atac prevăzute de lege, ocazie cu care ar fi putut invoca nelegalitatea aplicării pedepsei accesorii ori situaţia de fapt greşit reţinută de procuror în rechizitoriu ori de instanţa de fond.

Cum hotărârea contestată de condamnatul S.D. a intrat în puterea lucrului judecat din momentul pronunţării deciziei penale nr. 717 din 24 februarie 2000 de către Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală, în mod corect prima instanţă a reţinut că prezenta contestaţie la executare promovată este nefondată.

Executarea hotărârilor penale reprezintă a treia fază a procesului penal, iar contestaţia la executare, reglementată în dispoziţiile art. 461 C.pr.pen., are menirea de a soluţiona incidentele ivite în cursul executării ori situaţii speciale apărute şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de fond şi de instanţele de control judiciar pe parcursul soluţionării procesului penal.

Pe calea contestaţiei la executare nu poate fi schimbată calitatea părţilor şi nici nu pot fi înlăturate anumite pedepse aplicate, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

În mod corect prima instanţă a arătat în motivarea sentinţei recurate că un „incident” poate constitui motiv de promovare a contestaţiei la executare, dacă s-a ivit în cursul executării pedepsei şi dacă acel incident se referă la executarea hotărârii.

Or, contestatorul S.D. a fost liberat condiţionat la data de 22 decembrie 2004, aşa încât nu se mai află în executarea pedepsei.

A mai invocat contestatorul împrejurarea că în mod nelegal i-a fost înlăturată calea de atac a apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 385 ind. 1 alin. 1 lit. f C.pr.pen., pot fi atacate cu recurs, printre altele, sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale.

Cum contestaţia la executare se încadrează în această categorie de hotărâri, în mod legal Tribunalul Iaşi a menţionat în minuta întocmită că sentinţa poate fi atacată doar cu recurs.

Fiind verificată legalitatea şi temeinicia sentinţei, în baza art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins ca nefondat recursul promovat de contestatorul S.D.